agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2915 .



Autoportret
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Bogdyboss ]

2008-12-09  | [This text should be read in romana]    | 



Viorel Baciu nu făcuse niciodată un bine așteptându-se la recunoștință sau măcar la un serviciu în schimb; se deranja ca un făcut pentru oameni pe care nu-i iubea și pe care, de multe ori nici nu-i frecventa. Acum, după aproape cinci luni de când îi întâlnise, ar fi dorit ca tinerii aceia să-i fi scris măcar trei rânduri. El îi racolase de pe stradă, de acolo de unde făceau autostopul, îi dusese acasă, le dăduse de mâncare, îi plimbase, ba chiar îi răsfățase o săptămână.
Azi avusese vernisajul. Fusese eroul zilei. Îl elogiaseră chiar și dușmanii, destul de deștepți ca să-și scoată pălăria în fața evidenței... Iar expoziția era într-adevăr un triumf. O citise în ochii Ramonei, criticul său cel mai sever, care nu se obosea simulând sau emițând politețuri binevoitoare. După celelalte vernisaje, Viorel mai mergea cu amicii la o mică petrecere; azi în schimb, plecase repede singur, dând tuturor de înțeles că dorea să sărbătorească evenimentul în doi. Îl sâcâia gândul că tinerii nu-i scriseseră nici un rând. Să-l chinuie pe om un gând stupid, tocmai într-o zi în care ar trebui să se simtă descătușat și liber!... Și Ramona... Îi spusese exact ce gândea și el despre fiecare pânză în parte, dar despre autoportret nu scosese o vorbă. A trebuit să o întrebe el, deoarece îl sâcâia tăcerea ei. Parcă nici nu l-ar fi văzut.
- Ce zici de autoportret?
- Ar trebui să te uiți mai des la el!
Vrând să-i taie orice eventuală întrebare, Ramona îi întinse mâna și plecase. Uitându-se după ea, Viorel își amintise că în copilărie auzise de la cineva că urșii sunt cele mai periculoase animale pentru dresori, fiindcă în ochii lor nu se vede niciodată furia. Dresorul își face liniștit numărul, plesnește din bici, comandă "sus", "jos" și nici nu știe când se trezește înhățat de labele unui elev, placid în aparență. După șapte ani în care Viorel nu văzuse în ochii Ramonei paroxismul enervării, surpriza lui, când o găsise în pragul ușii cu bagajele făcute și cu copilul în mână, fusese egală cu cea a dresorului de urși încolțit de colaboratori. La început crezuse că e vorba de o glumă; cam ciudată, dar totuși glumă. Dar Ramona, neavând încredere în eficiența tratativelor și a angajamentelor verbale sau scrise între soți, trăsese linie după șapte ani de conviețuire și luase o hotărâre. Orice își poate schimba un om, în afară de fire. Înțelepciunea ei fusese aceea de a nu căuta să-l schimbe. De a nu se amăgi cu acest gând. Nu reușise însă și nu era nici o șansă nici de-aci încolo să se-nvețe cu lipsa lui de responsabilitate față de tot ceea ce era străin de meseria lui. Ea nu-l iubea orbește ca să poată trăi doar pentru a-i fi lui de folos. Și nici vanitoasă nu era ca să stea lângă el de dragul unui nume. Pentru el cei din jur erau doar niște elemente de decor. Nu ar fi putut să se obișnuiască nici cu felul lui de a se întinde mai mult decât îi era pătura. Și pe urmă, și ea avea nevoie de rădăcini undeva, unde să nu fie totul cotropit de o idee sau de o ambiție. Aveau un copil pe care el și-l dorise pentru că lui i se cuvenea să guste toate experiențele. Ramona nu putea să crească un copil căruia să nu-i ofere decât o responsabilitate față de artă. Nimeni și nimic nu-i spunea că și copilul avea să fie un artist și chiar și așa, ea înțelegea să-l crească altfel. Iar Viorel nu părea decât pe jumătate convins de argumentele ei.
- Þi-ai găsit pe cineva? întrebase el. Atât știa el; defectele unui bărbat devin insuportabile pentru o femeie, atunci când femeia și-a găsit alt bărbat.
- Îmi pare rău, dar nu mi-am găsit pe nimeni. Pe cine vrei să-mi găsesc? Singurii oameni cumsecade, așa cum înțeleg eu acest termen, și care vin aici, sunt doar niște artiști mediocri, pe care tu îi tolerezi fiindcă sunt de treabă și sunt săritori; iar cei care sunt artiști adevărați, sunt ca tine. Nu-mi trebuiesc nici unii, nici ceilalți.

Se despărțiseră fără patetism. Era convins că Ramona avea să se-ntoarcă, fiindcă ori de câte ori greșea, ea recunoștea prima. Așa încât nici el nu făcu eforturi prea mari ca s-o oprească. O așteptase așa cum aștepta acum o vedere măcar, de la tinerii aceia; cu ciudă și cu enervare. Dar Ramona nu se întorsese. Plecarea ei și a copilului nu schimbase însă mare lucru. Pentru el familia era un punct de reper, nicidecum o stare de spirit. Uneori, chiar îl incomodaseră, cerându-i un timp pe care el nu era dispus să-l acorde. El trăia ca și până atunci, mâncând pe unde apuca, plimbându-se ore întregi pe străzi, prin parcuri, de unul singur sau vorbind cu cineva, din dorința de a primi impresii, senzații din care să materializeze ceva pe pânză. Timpul era acum numai al lui și i se părea o valoare esențială, pe care nu-și îngăduia s-o cheltuie decât pentru el, fiindcă nimeni nu i-ar fi putut da timp înapoi sau altceva în schimbul lui. Nu mai era obligat să dea nimănui timp.Părinților săi nu le mai dădea de mult. Aceștia trăiau liniștiți în orășelul lor, din pensie și din banii pe care el îi expedia la fiecare încasare, la un loc cu câteva cuvinte frumoase. Ei nu mai făceau parte din viața lui, decât ca o obligație. Îi vedea o dată la câțiva ani, vreo patru sau cinci zile, adus mai mult de dorul pentru locurile în care copilărise. Aceste rare întoarceri se imprimau pe pânzele lui, îmbinând toate planurile acuității prezentului cu cenușiul trecutului. Imaginația lui era ca un turist nesățios de priveliști noi, vechi, necunoscute sau trăite. Ramona fusese tot timpul surprinsă de timpul petrecut de el în compania unor oameni necunoscuți, timp din care n-ar fi dat nici a mia parte celor apropiați. După trei ani de la despărțire, Ramona se măritase cu un om așezat, potolit, care avea și el un copil. Viorel își vedea rar copilul; totdeauna cu plăcere, nerăbdător să-i audă întrebările surprinzătoare. Dar totdeauna venea și clipa când vorbele se răreau. Momentul fals și stânjenitor, cunoscut la perfecție atât de părinți cât și de copii, când se uită fiecare la ceas pe furiș, așteptând să se facă o anumită oră. Ora asta e ora la care ia sfârșit spectacolul la care a participat sincer, și la care omul trebuie să se întoarcă la ale lui. După ce-l lăsa pe băiat în fața casei în care locuia Ramona cu soțul ei, Viorel ofta nostalgic, dar și ușurat. Copilul nu era intrat într-un loc din care să nu-l mai poată elimina. Se putea lipsi de el. Numai de pânze, de culori și de obiceiurile lui nu se putea lipsi. Prieteni nu avea, din moment ce un prieten e un om pentru care să fii dispus să faci ceva, nu doar să-i spui ceva. Cu toate că el nu era dispus să facă nimic pentru nimeni, fuseseră destui care se oferiseră să facă pentru el foarte multe. O vreme primea bucuros, apoi obosea să tot primească, iar dragostea și bunăvoința lor ajungeau să-i atârne ca niște bagaje grele. Avea grijă să le abandoneze la timp pe o stradă pustie și, îndreptându-și spinarea de povara afecțiunii care căuta să-l lege, pornea în continua lui căutare de oameni și situații noi. Era în stare să stea toată noaptea într-un birt, în fața unui pahar de vin și să asculte cu voluptate vorbele unei noi cunoștințe. Alteori vorbea el o noapte întreagă. De multe ori venea acasă cu tălpile umflate de atâta umblat prin cartierele orașului. Atunci, zdrobit de somn se așeza în fața șevaletului ținând piept imensei oboseli și nu lăsa ideea să fugă iar în lumea insesizabilului.
Ramona, spre deosebire de el, avea o disciplină de viață. La câteva luni de la despărțire, o întâlnise, târziu într-o noapte, și o întrebase în șoaptă:
- Spune-mi, Ramona, tu înțelegi ceva din ceea ce fac eu?
- Înțeleg tot ce faci... Mai mult, cred că dacă aș fi în locul tău, aș face la fel.
- Atunci, de ce m-ai lăsat?
- Fiindcă nu mă pot obișnui cu dezordinea ta, care cred că-ți este necesară. Eram permanent într-o stare de nervi și de nemulțumire. Nu, nu-ți reproșez nimic! În locul tău însă, nu m-aș fi însurat și n-aș fi făcut un copil.
Nu trebuie să iei în cârcă ceva ce nu vrei să cari...
- Crezi că sunt egoist, nu?
- Ești egoist la fel ca oricare om muncit de o idee și de realizarea ei. Pentru mine ești un creator, un descoperitor. Eu, ca să descopăr un vaccin nou trebuie să omor o mulțime de cobai, de pisici și alte animale, fără părere de rău. Tu îi secătuiești de căldură pe cei din jurul tău; ai nevoie de ei doar dacă sunt purtători de căldură.
- Sunt, din câte îmi spui tu, o ființă excepțională...
- Chiar ești! Dar mie nu-mi trebuiesc ființe excepționale, doresc ființe pur și simplu. Mă săturasem să tot fiu o frunză mâncată de o larvă din care, mai târziu va țâșni un fluture superb. Știu că arta nu e o sinecură, dar nici pentru mine nu era.
Îi era teribil de dor de Ramona. În seara asta aflase că plecau toți în străinătate pentru doi ani. Știa că avea să primească niște scrisori de la copil și poate, chiar câteva rânduri de la ea. I se părea că i se-mplinește un vis pe care-l avusese de multe ori: se făcea că ușile expoziției se deschideau și că lumea intra pentru vernisaj, iar el, aflându-se acolo, se ascundea printre oameni fără să știe de ce anume. Ceva îl ținea cu ochii închiși. Deodată îi deschidea, speriat de murmurele din jur. Pe pereți nu erau decât paspartu-uri goale. Îl apuca panica. Voia să fugă să cheme Poliția dar era desculț iar strada era plină de cioburi. Era condamnat să audă huiduielile oamenilor și să le privească fețele pe care se citeau enervarea și disprețul. Apoi îi răsăreau în mână pensulele și paleta. Se uita la ceas; era ora 12 și el trebuia să umple toate paspartu-urile goale până la ora 1. Se apuca febril să-ntindă culoarea dar, când avea impresia că a izbutit să facă ceva totul se ștergea, iar acele ceasului înaintau cu repeziciune. Se trezea totdeauna din acest vis cu o senzație de greață și de oboseală. Când Ramona îi spusese că pleacă pentru doi ani, împreună cu copilul, Viorel trăise aceeași senzație avută după acel coșmar. I se făcu dor de casa copilăriei și de toți oamenii cărora, poate le-ar fi datorat și el ceva. Își aminti iar că tinerii aceia nu-i scriseseră nici un rând. Nici părinții nu-i mai scriau. Păstra ultima scrisoare de la tată-său, trimisă cu un an în urmă. O ținea minte pe dinafară.
"Viorel,...
Cine n-are timp să scrie scrisori, n-are timp nici să citească scrisori. Socotește-te absolvit din partea noastră, din toate punctele de vedere. Cine trăiește cu gândul la părinți, trăiește în trecut. E mult mai bine să trăiești în prezent. Copilul care nu-și uită părinții este un copil foarte bun. Tu, încă îți mai aduci aminte de noi. Îți mulțumim pentru tot. Nu ne duce grija.
Cu drag, Tata"
Câteodată își spunea în gând cuvintele scrisorii, care i se părea că seamănă cu un postulat. Și Ramona, ce voise să spună cu șarada ei? "Ar trebui să te uiți mai des la el...". Poate că avea dreptate. Oare ce văzuse ea în trăsăturile acelea de penel și el nu văzuse...? Era ora patru dimineața și el încă mai bântuia pe străzi. "Ce dracu' a vrut să zică Ramona...?" începu să-l furnice această întrebare, ca un gând neplăcut. Se afla la celălalt capăt al orașului față de expoziție și nici n-avea cheile la el. Autoportretul era în vitrină. Se-nveseli de parcă ar fi găsit un lucru pe care-l credea pierdut. Porni spre expoziție. Un taximetru îl ajunse din urmă.
Lumina străzii invada vitrina cu paloarea ei albăstruie și totul părea adus la o temperatură de conservare. Se aplecă să vadă mai bine portretul. Pe sărăcăcioasa pânză de sac dimprejur, semăna cu o rămășiță de verdeață într-un câmp devastat. Ochii gălbui, imenși în nemișcarea lor, îl priveau răciți de cearcăne vineții. Pictase un străin fără să-l privească. Din tot chipul se degaja o impresie de secătuire și de devorare. Se descoperea într-un fel în care nu se putea recunoaște. Conștient, nu și-ar fi făcut niciodată un asemenea portret. Arta îl depășise. Poate că lumina asta nepământeană împrima pe fața lui droaia asta de sentimente îndoielnice. Îl apucă o furnicătură și o senzație de greață. Avea poftă să bea ceva. Se urcă într-un taximetru. În mașină își privi intens mâinile. Ajuns acasă, uită de pofta de băutură. Se duse drept la șevalet și-ncepu să-ntindă culoarea cu mișcări febrile. Până dimineață, pe pânză crescu un vierme uriaș și verde, pe un fond gălbui pustiit. În colțul de jos din partea dreaptă, cu mici litere gotice, era scris numele pictorului, data și ceea ce reprezenta: Autoportret.

Bogdan Butariu




.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!