Ochii șocați zăceau acum pierduți în neat. Pe cristalul lor mânjit de sânge sclipea disperarea, uimirea. Prin corneea dilatată la maxim trecea o imagine hilară, care ajungând pe retină se distingea tot mai vag.
Îi vedeam umbra plecând.
Am ridicat o mână și cu ultimele puteri, am țipat “Te iubesc!”
Sunetul vag, pe care abia îl auzisem plutea în încăpere.
În câteva momente s-a oprit și dintr-o mișcare s-a întors pe călcâie. Un gest neobișnuit pentru ea, o femeie delicată despre care știam totul și a cărui comportament nu denotase niciodată gesturile unui om instruit. Mișcările blânde și armonioase pe care le făcea disparuseră.
M-a privit în ochi și, șoptind, de la acea distanță, m-a întrebat “Mă vezi?”
Am raspuns da, deși nu mai distingeam acum, decât o siluetă neagră care stătea victorioasă în picioare în timp ce eu eram încolăcit pe jos.
Ca o leoaică înfometată, ea mă privea ca și cum abia în acest moment urma lovitura de grație. Eram neajutorat și speriat.
A început să se apropie precaut amintindu-mi momentele în care instructorul de bază militară ne învăța ca niciodată să nu fim siguri de victorie atâta timp cât victima mai respiră, pentru că oricând o capcană putea să întoarcă situația și să ajungem noi în postura de victimă. Eram acum convins.
“Nu este o simplă femeie. Este instruită.”
Ajunsă lânga mine, cu o mișcare lină, care îmi amintea de momentele în care se apropia să mă mângâie, a scos cuțitul, făcându-mă din nou să realizez durerea din spate. Simțeam din nou acel chin sfâșietor. Inima mi se zbătea, parcă din lipsă de oxigen. Venele pompau sângele negru, lipsit de viață pe podeaua camerei, în timp ce arterele sugeau disperate aer în speranța ca un strop de sânge oxigenat va trece prin ele spre organism. Mușchii, însetați, se încolăceau și ei acum în jurul oaselor. Corpul începea să se zbată nebun. Simțeam cum mâinile se împleteau în jurul bustului.
Înstristat am închis ochii. Știam că suferința avea să se termine aici și că voi ajunge, poate, într-un loc din care voi veghea asupra ei în continuare.
Am început să plutesc. Mă simțeam ușor, durerea dispăruse. O amorțeală bizară pusese stăpânire acum pe trupul meu.
Am deschis ochii, iar imaginea pe care o vedeam mă șoca. Trupul meu zăcea nemișcat într-o baltă de sânge. Poziția lui îmi amintea de durerea prin care trecusem. O vedeam pe ea cum pleacă încet, pășind la fel de precaut, parcă așteptând din moment în moment ca cineva să o atace.
M-am ridicat.
Casa era acum o mică pată de lumină între miile de clădiri care luminau orașul în acea noapte.