Ziua îşi ia rămas bun de soare
în vreme ce strada se mişcă sub o umbrelă de nori mohorâți de iarnă ce aleargă în toate direcțiile.
O ploaie măruntă, fină, spală pământul cu răsuflarea ei grăbită, precipitată.
Ultimele licăriri ale soarelui ce stă să apună îşi iau rămas bun de la trotuarul ud, târându-se afară pe o fereastră după ce au găsit o mângâiere de căldură lângă vatră.
Privirile sale urmăresc de la fereastră roțile maşinilor cum înghit nesățios pavajul lunecos al străzii, îndreptându-se către o țintă pe care n-o cunosc.
Se întoarse către sinea sa, vorbindu-i :
uită-te la roțile acelor vehicule cum se învârt îndreptându-se către o țintă pe care n-o cunosc.
Cât de asemănătoare sunt cu zilele mele !
Maşina mea este condusă de sărăcie,
iar drumul este plin de oprelişti şi gropi.
De ani de zile, Amru şi-a terminat studiile universitare,
după douăzeci de ani de studiu, de muncă, de efort, de oboseală, sperând ca după absolvire, după obținerea marii diplome să înceapă realizarea visurilor sale mărețe, acesta fiind primul pas pe autostrada viitorului.
Doi ani au fost de ajuns însă să transforme pădurea visurilor sale într-un ogor părăsit, plin doar de mărăcini.
Casele sunt încă goale, şi buzunarele de asemenea.
Până acum nu are nici un mijloc de a le umple.
Încă mai caută – negăsind în capul lui – un loc care să-i ofere soluții. Încă se mai întreabă care este problema şi în ce constă greşeala.?
Chipul său este plăcut,
ochelari bine făcuți,
mâinile nu i se împleticesc,
limba nu i se poticneşte.
Îi este îngăduit să-şi viziteze rudele aflate prin închisori, prin cimitire, prin locuri înstrăinate.
Când a încercat să învețe să înoate ca să poată pluti deasupra greutăților,
l-au prins din urmă valuri înalte,
valuri ale eşecului.
În fiecare zi mai îngropa un nou vis,
unul dintre visurile sale simple, imposibile.
Doi ani, de la ziua cea mare, au fost suficienți pentru a-şi înmormânta de vii toate visurile. Visurile sale urcă în fiecare noapte într-un tren fără întoarcere.
Singurul lucru pe care l-a putut face a fost să facă din acele visuri coşmaruri.

Brusc i-a răsărit în viață şi a iubit-o;
e singurul lucru pe care-l face bine
în ciuda oprimării dragostei, a reprimării simțămintelor, al supravegherii sentimentelor. A iubit-o.

Prima lui călătorie a fost de la porțile necunoscutului la ochii ei,
ochii ei – insule în care se refugiază visurile sale în nopțile ploioase.
Soarele ei l-a transformat într-o floarea-soarelui ce se teme ca să nu apună.
Rabba învățătoarea ascundea în mările ochilor ei albaştri mii de peşti răpitori;
era precum luna care-şi fură lumina, într-o zi, din trunchiurile copacilor, şi-n altă zi, din viața lui.

S-a dus la ea,
dar l-a refuzat;
i-a respins diplomele de hârtie, care nici nu te îmbogățesc şi nici nu-ți țin de foame,
căci ea căuta un soț care s-o ridice pe o altă treaptă a societății şi să-i satisfacă orgoliul.
Dicționarul ei nu conținea cuvinte precum jertfă şi luptă.
După câteva luni, s-a căsătorit cu prietenul lui ‘Abd al-Jabbar.
‘Abd al-Jabbar prietenul său din copilărie, ce eşuase la şcoală, “Scursură” (Abu-l-Majari) cum îl porecliseră,
era foarte abil în a-şi ascunde coada, şi se mândrea mereu cu coarnele ce-i împodobeau capul. Ghearele nu i le vedeau decât prietenii cărora chiar dacă le făcea rău, îl iertau.
El era prietenul care se simțea îndreptățit să facă rău cuiva, atunci când era la strâmtoare.
Scursură s-a căsătorit cu Rabba învățătoarea, cea mai frumoasă fată din cartier.
Astăzi are casă, maşină şi pe Rabba.
După cât se pare, scursurile sunt singurele care asigură viitorul în aceste zile.
Amru se hotărâse să fugă în prima parte a nopții,
ducând cu el în bejenie spectrele unor visuri pe care i le răpiseră zilele,
cu o lacrimă din pulberea înfrângerilor în inimă,
cu dorințe încă arzânde în puls,
cu un licăr de deşertăciune în străfundurile sale.

Visurile sale s-au împrăştiat ca frunzele îngălbenite de toamnă,
s-au coşcovit precum o veche zidire.
Traversă țărmul tristeții fără să-i pese de algele fricii, de stafiile înfrângerii, de ciocanul tragediei ce se abătuse peste speranțele sale precum copitele unor cai nestăpâniți.
Mările înstrăinării nu au putut să stingă vâlvătaia din lăuntrul său.
Soarele era încă stins.
El, precum o pasăre călătoare, plecase silit departe de pământul natal, străbătea distanțe,
împăturea timpuri,
dădea târcoale unor locuri, se stabilea pentru o scurtă vreme pentru a cunoaşte ceea ce era în jurul său,
iar atunci când descoperea plăcerea gustului stabilității îşi făcea bagajele plecând către un nou necunoscut.
S-a lipsit pe sine
de copilărie,
de adolescență, de tinerețe. S-a lipsit
de sănătate şi de fericire, de frați şi de părinți,
de sentimente şi de dragoste,
de tot ceea ce este frumos, atrăgător, plăcut..

Timpul îşi puse amprenta pe chipul său pe când el tot căuta necunoscutul.
Cât de dure sunt zilele ce-şi desenează semnele pe chipuri ?

În peregrinările lui, continuă să caute fericirea, necunoscutul, sfidarea, existența, pierdutul.
Dezordinea se strecoară în fiece clipă în viața lui.
Sufletul lui călător are nevoie de cineva care să-i rearanjeze componentele, să-l sistematizeze.
Într-o zi s-a hotărât să plece,
să fugă, sărind pe fereastra realității.
Cât de uşoară-i fuga şi cât de grea confruntarea.
În fiece zi răsare un nou soare asupra lumii,
dar el rămâne înstrăinat într-un regat al beznei
După ce a străbătut toate acele distanțe în călătoria lui fără sfârşit,
are încă speranța că există viață după moarte,
întrebându-se uneori dacă există viață înainte de moarte.