Dacă vreodată avea să-și mai ia vreo nevastă, nu se va mai însura decât cu o femeie frumoasă. Taică-său îi spunea încă de pe vremea când nu putea fi vorba de însurătoare, să fugă de femeile urâte și chiar de cele care nu sunt frumoase. Ca orice tânăr care nu vrea să pară superficial, cu toate că și lui îi plăceau cele frumoase, îl întreba de ce anume trebuie să fugă de celelalte, care uneori sunt mai profunde, mai inteligente și au o viață interioară mai bogată. " Pentru că au complexe! ", îi răspunsese taică-său. " Au complexe pe care caută să și le înfrâneze prin exhibiționism!... Așa că, băiete, măcar când te însori, caută să fie femeie frumoasă. Mai bine una frumoasă care să nu fi fost ușă de biserică, decât una urâtă pentru care să fi doar o aventură fericită!...". Acum, dacă taică-său ar mai fi trăit și-ar fi văzut tot ce se-ntâmpla, ar fi fost desigur amărât, dar nu și-ar fi putut ascunde un zâmbet de satisfacție însoțit de o remarcă mentală: " Quot erat demonstrandum! ". Văzuse în ochii lui dezamăgirea, atunci când îi prezentase viitoarea noră. Mai mult decât lipsa ei de frumusețe, avusese impresia că pe taică-său îl indispunea aerul ei de iepure speriat, ochii aceia care se revărsau pe nebănuite valuri de duioșie, pe care până atunci nimeni n-o primise, de care nimeni n-avusese nevoie. Proastă nu era, dar nici deșteaptă. Inteligența ei ținea atât cât să priceapă orice, ajutată de o intuiție de animal care este obișnuit să stea mereu la pândă. Toate generațiile de femei urâte al căror ultim vlăstar era ea știau doar să tacă, să asculte și să se eclipseze. Din clipa în care-și dăduse seama că va fi luată de soție, se instalase hotărâtă în viața lui, făcând ordine, fără să-și dea aere de stăpână. Adoptase și îngrijea tot ceea ce era al lui. Îi adoptase prietenii, avea grijă de tatăl lui și de mormintele familiei. Dăruia toată integritatea ei fizică și sufletească, avidă de dăruire. Mai ales, avea grijă să nu-l sufoce niciodată cu tandrețea și cu dragostea. Îi lăsa deplină inițiativă. Seara înainte de culcare, fără nici un cuvânt, își punea capul pe umărul lui ca un animal credincios care imploră o mângâiere. Accepta necondiționat să fie condusă. Se purta ca un om de care, la un moment dat să nu te poți lipsi. Tatăl lui îi recunoștea norei sale foarte multe calități, mai ales că se purtase exemplar într-o situație dificilă pentru întreaga familie. Dovedise, fără rezerve, atașament față de întreaga familie, care devenise acum a ei. Și totuși, taică-său nu se putuse împăca cu ideea că ea nu era frumoasă. Chiar își privise nepotul a pagubă, așa cum o privise și pe ea la început. Acest copil perpetua lipsa ei de frumusețe și de vlagă. El se gândea acum, privindu-și copilul, ce copii ar fi putut să-i facă celelalte femei, cu care dorise să-i aibă. Și-i închipuia frumoși și veseli, ca și cele care le-ar fi putut fi mame. El era un bărbat frumos. Simțea atracția pe care-o avea asupra femeilor din gesturile cu care se dezbrăcau în fața lui, din respirația precipitată atunci când își lipea urechea de pieptul și de spatele lor, ca să asculte. Gesturile lui calme, felul de a privi drept în ochi, blândețea glasului și a sfaturilor făceau, poate chiar mai mult decât meritele sale profesionale, ca în fața cabinetului său să fie mereu coadă. Cu toate astea, el nu era un afemeiat, iar femeile din viața lui nu fuseseră niciodată racolate în cabinetul său.
Într-o zi, intrase în cabinetul său o fată slăbănoagă și caraghioasă, pe care o asemuise cu o păpădie. Toată numai oscioare, firavă, cu un aer pierdut și speriat. Gâtul era cea mai senzațională parte din toată făptura ei; l-ai fi putut răsuci de două-trei ori ca pe o funie și tot ar fi rămas prea lung. Când vorbea ținea capul un pic într-o parte, având o voce tărăgănată, iar privirile și zâmbetele parcă erau ținute în laț. Era infirmieră în altă secție a spitalului și venise să-i ceară, colegial, o consultație. El o rugase să se dezbrace, stinsese lumina și o trecuse în spatele aparatului Röntgen.Scheletul ei ca de copil sărac și slab dezvoltat îl înduioșase. După ce aprinsese lumina se uitase la ea cum se îmbracă. Nu mai făcuse acest gest cu nici o pacientă. Un corp de fetiță de 12-13 ani cu un schelet perfect studiabil și cu ochiul liber. Coastele, veritabile oase de pește, îi stârneau și mai tare sentimentul de milă. Cu o bluză plisată, scrobită și strălucitor de albă, semăna mai degrabă cu o miniatură din secolul al XVIII-lea a unei fete de boier slabă de plămâni. Trebuia s-o mai vadă, ea având nevoie de îngrijire. În acest fel apăruse în el sentimentul de ocrotire pentru o ființă pe care o socotea dezarmată și neajutorată. Iar sentimentul ăsta, sau mai bine zis dorința asta, se transformase în dragoste, în nevoia de a simți cât mai aproape corpul ei plăpând și lipsit de semnificație. Dragostea lui o făcuse să-nflorească, să capete alte culori, alt zâmbet. Apoi descoperise o căldură și o voluptate în ea pe care, credea el, doar femeile urâte știu să le dea, drept recunoștință bărbatului care și-a oprit privirea asupra lor. Exista o doză de sălbăticie în dăruirea ei, nemaiîntâlnită la nici una dintre fostele lui partenere. Apoi. reveniți la viața zilnică, era firească, discretă și nici măcar n-ai fi bănuit cealaltă natură a ei. Fusese o consternare generală momentul în care o luase în căsătorie. Iar ea înflorise. Se schimbase; căpătase încredere în ea însăși. Dar fericirea ei n-a ținut prea mult. După nașterea copilului începuse să devină suspicioasă. Avea priviri fugare, din care se înțelegea că era invidioasă; el era frumos, mult mai deștept decât ea și foarte apreciat din punct de vedere profesional. Lui i se oferise totul, ei foarte puțin. El începuse să se lupte pentru niște mici victorii profesionale ale ei. Dorea să-i îndepărteze măcar acest complex nemărturisit. Aproape o forțase și pe ea să-și dea doctoratul. Ea înțelegea pe de-o parte că ceea ce făcea el era pentru binele ei, dar pe de altă parte, se gândea că nu o crede corespunzătoare nivelului lui și, măcar pe ploan profesional luptă să facă ceva din ea și s-o scoată din anonimat. Toate aceste eforturi, în mintea ei se-ntorceau împotriva lui. El îi atrăgea atenția, ca la-nceput, asupra oricărui lucru pe care l-ar fi vrut altfel în comportarea ei. La început accepta bucuroasă orice sugestie pe care, dacă n-avea ocazia s-o aplice, își crea această ocazie. În ultimul timp nu mai rezista nici la observațiile lui privind vestimentația pe care o purta ea. Totul i se părea o jignire gravă care antrena întreaga ei personalitate. O obosea un bărbat atât de deștept și care să aibă mereu dreptate. Își dădea seama cât e de grea viața lângă un om deștept, mai ales când vrea să facă ceva din tine. Ea, care acasă nu fuma deloc, fuma întotdeauna în locuri publice, oriunde putea fi văzută de oricine, deși după asta el era sigur că scuipa în batistă. Își vopsea unghiile foarte violent, își arăta des picioarele ( care ar fi trebuit să fie mult mai frumoase pentru asta ), în poziții îndelung studiate. Avea o grijă pentru aspectul și îmbrăcămintea ei pe care nu le avusese niciodată. Toată ziua era la coafeuze și la cosmeticiene, iar acasă purta tot felul de măști de frumusețe pe față. Începuse să aibă chiar și complexul îmbătrânirii. Atrăgându-i atenția asupra acestor lucruri, el regreta acum tonul ironic cu care o făcuse. Sigur, era de vină și lipsa lui de tact; nu se purtase niciodată cu ea așa cum te comporți cu o femeie atrăgătoare, ci așa cum te porți cu o femeie pe care o iubești și pe care o consideri a ta. Niciodată nu-i dăduse de înțeles că cineva ar mai putea s-o dorească sau că ar putea face o nebunie pentru ea. Acum îi părea rău. Își dăduse seama că cel mai puternic complex al ei era cel al anonimatului. Viața asta a lor, în care nu se petrecea nimic ieșit din comun, o enerva. Mai mult, o întrista și acest copil care nu moștenise nimic din frumusețea tatălui. Părea un copil făcut numai de ea. Nu spunea nimic prin care să-și manifeste nemulțumirea sau dezaprobarea, dar se simțea lâncezeala care pusese stăpânire pe ea în fiecare zi, în ciuda tuturor eforturilor ei de a arăta mai bine. Ducea o viață anostă, în care ea se simțea anostă și-n care nimeni nu făcea eforturi pentru ca ea să se simtă altfel. În acel moment apăruse al treilea personaj; un bărbat frumos, musculos, fără prea multă inteligență care să-l facă apt de probleme de conștiință sau de scrupule, a cărui imaginație nu mergea mai departe decât la a suci capul femeilor și la a-și compune "atitudini". Sătul probabil de aventuri cu femei frumoase și știind, ca toți afemeiații, să descopere rănile celor pe care pun ochii, dăduse atacul acestei femei, de două ori oropsită în mintea lui: o dată de natură, a doua oară de bărbatul ei care, ca toți bărbații conjugali, nu putea să n-o neglijeze. Deodată ea se trezise că declanșase o pasiune. La-nceput ezitase, temându-se de o farsă. Nu avea de unde să cunoască pasiunea atât de sinceră și generoasă a bărbatului nestatornic. Nu avusese parte decât de afecțiunea drămuită și plină de seriozitate a bărbatului ei. Nu primise niciodată nici flori, nici scrisori de dragoste. Nu cunoscuse acele îmbrățișări după care crezi că poate veni sfârșitul lumii. Ea nu trăise prezentul decât cu teama viitorului în gând. Acum trăia în sfârșit o poveste după care tânjise de atâtea ori când ieșeau de la teatru, de la vreun film sau după ce stingea becul veiozei din dormitor, punând cartea pe noptieră. Dacă cu o zi înainte fusese o simplă figurantă care aducea tava cu cafea, acum era personajul principal al unei drame. Devenise ceea ce toate femeile doresc, fie mărturisit, fie nu: o femeie fatală. Plecase de acasă. Dorea o viață indepenentă, fără nici un bărbat. Deocamdată copilul rămăsese la tatăl lui. Explicațiile ei erau și ele explicații de femeie fatală: nu dădea socoteală nimănui asupra vieții și a concepțiilor ei. Avea acea privire neclintită care știe că produce dezastre. Bărbatu-său se uita la ea uimit. Îi spusese cu blândețe să se-ntoarcă acasă, unde avea de crescut un copil. Cel mai ciudat era faptul că iubea mai mult ca oricând această biată păpădie cu gâtul ca o funie răsucită și nesfârșit de lungă, acest pachet de oscioare învelite în piele. Nu putea fi nici măcar furios pe ea. Se gândea cu câtă sete ar fi călcat în picioare o femeie frumoasă care i-ar fi făcut așa ceva. Avusese totdeauna obișnuința de a ocroti cățeii și pisoii azvârliți la rigolă. Probabil că taică-său zâmbea ironic, dând a pagubă din cap, pe lumea cealaltă. Nevastă urâtă îi trebuise, nevastă urâtă avea. I se rupea inima de această biată femeie, cumsecade și omenoasă în fond, care dacă ar fi fost cât de cât mai arătoasă, n-ar fi făcut prostia de acum. O femeie frumoasă își ia un amant, îl iubește la domiciliul lui sau în case de împrumut și se-ntoarce acasă bine dispusă și plină de bunăvoință pentru soț, știind că face fericiți doi oameni deodată. Sau, cine știe cum dracu' or fi și femeile frumoase când înșeală?! Acum îi căuta cea mai plauzibilă scuză ca să n-o scoată din inima lui, unde era atât de bine plantată. Și-apoi ea nu-i reproșa nimic, așa cum obișnuiesc femeile care părăsesc. Gândindu-se la perspectiva de a-și crește copilul cu o femeie străină, îl făcea să-i ierte orice. Își amintea de copilăria lui, petrecută lângă un tată care nu știa nici el cum să se poarte ca să-și împace copilul și pe cea de a doua nevastă. Se gândea la viața ei, după ce aventura atât de seducătoare se va sfârși. Va dori să-l uite pe el de acum, care se va plictisi de oscioarele fragile și ca să-l uite, va trebui să găsească altul. Ori ea nu era făcută pentru aventuri. Era făcută pentru afecțiunea statornică a unui singur bărbat. Îi era teamă că dacă n-avea să se trezească și să se-ntoarcă la timp, s-ar putea ca în el să se stingă totul, să nu mai simtă pentru ea dorința de ocrotire de acum. Încerca să-și dea seama dacă nu cumva ea se dusese după celălalt, doar ca să fugă de el, bărbatul legal. Poate ar fi trebuit să aibe mai mult tact atunci când își impunea părerile, când îi demonstra că avea dreptate.
Și totuși, ea n-ar fi plecat niciodată dacă n-ar fi apărut acest gentleman sportiv, care aprecia căsătoria drept o instituție perimată. Era sigur că atunci cân se va sătura de ea, frumosul gentleman nu-și va cheltui timpul cu demonstrații, ci o va duce în fața oglinzii unde, cu o linie ca la lecțiile de anatomie, îi va arăta fiecare mușchi anemic și prost plasat al corpului ei sfrijit. Pe el îl ura. De ea îi era tot timpul milă și-i ducea mereu grija. Se gândea totușu s-o pedepsească atunci când se va întoarc; dar cum? Da,... are să-i facă un chiuretaj. Nu! Ar fi absurd. ar îndepărta-o de el. El o dorea întoarsă din proprie inițiativă, spășită și cumințită pe tot restul vieții. Curând, avea să i se întoarcă acasă, după ce-și va fi jucat rolul atât de dorit de femeie fatală. Avea să fie din nou nevasta lui urâțică, atașată și cuminte... Și dacă nu se mai întoarce? La gândul ăsta îl apucă o furie oarbă împotriva lui însuși; îi venea să facă scandal, să spargă, să rupă totul. De dincolo de groapă, glasul lui taică-său îl persecuta obsedant: "Băiete! Când o să te-nsori, ia-ți o femeie frumoasă, chiar dacă n-a fost ușă de biserică...!"
Îi veni pe limbă o înjurătură despre toate ușile și neușile de biserică și pentru că nu era nimeni în jurul lui, îi dădu drumul cu mult năduf.


Bogdan Butariu