………………………………………………………………………………………..
Totuși, trebuie să închid acești ochi, să nu mai privească spectacolul lumii. Nu trebuie să mă mai vadă ! Îi închid pleoapele cu degetele mele. Cât îi e de frig ! E frigul marmurei zeilor ! Doamne, de ce m-am dus să telefonez ? De ce am încetat o clipă să mă tem ? O clipă a fost de ajuns. Copilul era singur, - singur ! – când a înțeles că momentul venise, momentul suprem, momentul când urma să se întâlnească cu frații săi zeii – și ce puteam face dacă mă părăsea ? – Era grăbit. Avea de mers cale lungă și se făcea târziu. Această zi a ajunului de Crăciun era pe trecute. Nu se mai putea amâna plecarea. Atunci copilul a hotărât, cu toată interdicția mea, desfăcuse pachetele cu cadouri, pentru a lua cu el amintirea mea, ca o ultimă amintire, și apoi, cum nu eram acolo, cum întârziam să mă întorc, se dusese la lupii lui, ultimii tovarăși ! Lupii lui ! Iar lupii, înțelegând perfect ce se petrecea, în suprema și ancestrala lor înțelepciune, îl înconjuraseră, îl vegheaseră în ultimele sale clipe, în lipsa mea, în lipsa mea ! Nu fusesem acolo ! Am fost neglijent. Am lipsit ! Săvârșisem o crimă ! O clipă doar – dar era de ajuns ca să deschizi calea morții – mă lăsasem în voia iluziei fericirii ! Totuși, copilul zâmbește ! Totuși, n-a plecat deznădăjduit ! A văzut cadourile mele, a avut tovarășii lui cu el. Înnebunit, privesc în jurul meu. Aș vrea să mor. O, cum aș vrea să mor ! Privirea îmi cade pe plicul așezat de copil la picioarele pomului de Crăciun, pentru mine ! Îl iau cu mâini tremurătoare, îl desfac hohotind. Mă gândesc că voi găsi înăuntru un desen, cum i s-a întâmplat lui Pascal să-mi dea, în alte împrejurări. Despăturesc foaia de hârtie. Pe jumătate orbit de lacrimi, văd că nu conține decât litere, două cuvinte. Îmi șterg ochii, cu dosul palmei, și reușesc să citesc mesajul, scris cu litere majuscule : MULT NOROC. Pomul de Crăciun strălucește, cu toate luminile lui. Lupii îl privesc în tăcere.