Mă codesc să scriu despre mine.
De ce oare?
De ce mi se pare normal ca amintirile mele despre un timp ce nu mai este să rămână exponate într-un muzeu, în care doar eu, îngrijitorul lor, am dreptul să aprind, din când în când, lumina ?
Ce mă oprește oare să fac aceasta?
Să fie vorba despre orgoliu, ridicat ca un gard din spatele căruia câinii prudenței excesive își arată colții către iluzoriile pericole ale descifrării trecutului, plin de spaime și nereușite, rateuri și bâjbâieli, sau poate o pudoare ce îmbracă cu veștmânt de fum drame de copil deznădăjduit și nu odată flămând și hăituit?
Victime ale abandonurilor de toate felurile au fost și vor fi foarte mulți, dovadă stau străzile și locurile de penitență de la pușcării la biserici.
Citești pe figurile trecătorilor întipărite adânc experiențe cu gust amar, ca note prinse într-o fișă de observație, în care priceputul doctor timp contabilizează stări definitorii .
Puțini sunt cei ce respectă ad literam tratamentele din rețete privative, ce prelungesc agonii fără rost.
Tata, de a cărui severitate, ades sugerată nouă copiilor și mai ales mie, a fost omul ce a frământăt aluatul sufletului meu , adăugând iluzii și deziluzii, demonstrații de forță și duioșie, bunătate și răutate absurdă cât pentru zece copilării,a trăit intens, conform unor principii proprii și originale, dintre care unul, dorit definitoriu de către el, pe care eu nu-l asociam și nu îl asociez nici acum cu cu firea lui extremistă și înduioșător de inconstantă, avea următorul enunț:
“ Mai bine zece ani șoim decât o sută cioară!”
Spunea aceasta fără nici o umbră sau aluzie rasistă, el fiind un umanist fără limite.
În cercul de prieteni, definitoriu dealtfel pentru ce a însemnat el, exista toată paleta socială și politică a timpurilor străbătute.
Ingineri cu și fără funcții, ratați sau vârfuri, politicieni pe creasta valului, de toate mărimile și culorile ( da, atunci!!!),artiști, țărani, profesori, și nu în ultimul rând țigani, unguri , evrei sau de alte etnii definite sau amestecate. Nu asta conta ci compatibilitățile de care se bucurau împreună, descoperindu-se, contopindu-se.
Speranțe comune, temeri și angoase existențiale îi făceau să întâmpine clipa și să o depășească împreună ținând unii la alții,suferind sau bucurându-se unii pentru alții.
Nu exista ură, invidie, ranchiună, suspiciuni. Toate se tranșau pe față, direct, după care se pupau continuând devorarea clipei. În veselia generală astfel de conflicte de o secundă întețeau atmosfera ca vâlvătaia creată de vreascurile uscate puse pe foc.
Nu conta poziția socială, sau masa musculară a celor implicați. Susținerea ideii pe fondul general plin de armonie făcea ca atmosfera, mereu destinsă, să fie constanta care îi atrăgea mereu și mereu împreună.
Ca în romanele în spiritul cărora se educase din copilărie, prietenia avea valențe veșnice.
Pentru tata toți erau oameni, de la toți a învățat ceva, pe toți i-a srijinit și toți l-au sprijinit și iubit. Cu ei a spart o ceapă, a băut o țuică sau a pus mese mari.
La el niciodată nu se poate spune că cineva s-a simțit dezavantajat printr-un tratament aplicat diferențiat.
Nu conta că este ungur, neamț, țigan, român, sărac sau bogat, frumos sau urât, deștept sau mai puțin. Toți erau la fel. De aceea este mare păcat că nu pot descrie în luminile și umbrele cele mai apropiate de realitatea clipei, secvențele în care această lume pestriță se întâlnea și coexista ca vrăjită. Aveai șansa, dacă ai fi fost aproape, să urmărești astfel de îmbinări spectacol, pe care să nu le uiți niciodată.
Nimic nu mai conta. Bucuria aceator reuniuni anula toate prioritățile. Atunci apăreau ca din senin și banii necesari susținerii agapelor. Din te și miri ce și cum se încropeau mese de pomină.
Pentru noi, copii, lecțiile treceau pe planul al doi-lea, experiența de viață devenea importantă, acolo și atunci.
Printre bancurile politice și nu numai, printre cântece și reprezentații de tot felul se contura o imagine a prezentului și o iluzie a viitorului pe care noi, copii, le degustam și încercam să le înțelegem și să ni le apropiem.
Promisiuni și relații în acțiune țineau această comunitate în viață, dându-i iluzia că trăiește adevărat, iar la unii dintre ei chiar consolidând certitudini.
Tata, om filantrop, calitate ce l-a ținut mereu la granița unei sărăcii amenințătoare a pus totul la bătaie, transmițând celor din jur atâta energie pozitivă cât erau capabili să acumuleze.
Toate întâlnirile aveau ceva unic prin componență și derulare. Ieșite din orice tipar previzibil sau impus. El a luat lumea așa cum este, fără să încerce să o modifice sau să-i pretindă să se schimbe.
A beneficiat de înțelegerea ei și a navigat printre meandre, sărind peste obstacole cu zâmbetul pe buze.
“ Să nu-mi faci pomană – a fost una dintre ieșirile lui din nopțile de zbucium dinaintea morții – pentru că mi-am făcut singur toată viața.” Și era adevărat.
Bunătatea lui mergea până la a-și da , la propriu, cămașa de pe el.
Dacă ar fi avut bani suficienți, cred că ar fi fost cel mai mare filantrop dintre contemporanii lui. Dădea tot, nu-i păsa că mâine el și ai lui nu vor avea.
Interpreta prezentul ca pe un mesaj divin și împrăștia cu gentilețe și mărinimie bruma de bunăstare, care în optica unor economi meschini i-ar fi putut aduce liniștea în clipele de jenă financiară.
Nu a fost așa pentru că Dumnezeu nu lăsa să se cronicizeze lipsurile. Îi oferea oportunități pe care în loc să le exploateze le redirecționa către alții, pe care-i considera mai îndreptățiți și mai năpăstuiți, iar Dumnezeu îi oferea mereu alele și așa , într-un lanț neântrerupt de oportunități primite și oferite a depășit lumea măsurată în răsărituri și apusuri și a trecut dincolo, în așteptarea veșnică a unui alt răsărit și a unei alte oportunități, lăsând în barul bibliotecii rezerva lui de borcane cu dulcețuri rare și surprize dulci, cu care amăgea amărăciunea din gurițele nepoților și a tuturor celr ce aveau inspirația să îi treacă pragul.
Locurile și lucrurile în care s-au petrecut toate acestea , s-a topit în negura timpului de unde le pipăim cu degetele memoriei și le spălăm cu lacrimile visului.
Eu? Eu sunt acolo în acele timpuri, prezent și atent la toate, cu urechile ciulite și mestecând cu poftă bunătăți de pe masa încărcată - pe care le pregătea și le prezenta ca un vrăjitor - cu gândul la zilele în care o să sufăr amintindu-mi ce am lăsat în farfurie.
Eu? Decor într-o familie pe care invitații tatii o admirau în euforia trăirii clipei.
Despre mine și atunci am scris destul aici. Imaginea unui copil exponat într-un decor butaforic, efemer, mereu în schimbare impusă de moment, cu ochii și urechile la un regizor care imprevizibil oferea publicului său scenete în care ei, spectatorii și actorii, se jucau de-a viața fericită.
Acolo în lumea celor mari am crescut, timizi și surprinși mereu de de viteza cu care destinul comun își împletea firul.
Voioșia înconjurătoare a fost glazura ce făcea hapurile amare ale unei vieți plină de privațiuni și renunțări mai suportabile.

….

Am vizitat într-una din toamnele trercute “ Cimitirul vesel ” de la Săpânța – Maramureș și o ciudată constatare mă urmărește de atunci. Locuitorii acelui loc sfânt prin respectul cu care sunt integrați ca exemple pentru urmași, istorie pentru cei ce vor să cunoască trecutul și avertisment prin mesaj . Concluzie creștina tradusă în râs dac.
Ca produs al ingeniozității umane acest loc oferă posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză , un posibil traseu de urmat sau evitat.
Ce ți sepotrivește te bucură sau sperie în suficientă măsură pentru a deveni de neuitat.
Lipsa uitării te protejează de grșelile pe care ai fi în stare să le faci necunoscându-le efectul final.
Astfelun puternic exemplu de spiritualitate a jalonat istoria acestui popor extem de mobil în întreprinderile sale.
Lipsit de aroganță și cinstit cu sine, țăranul locului s-a spovedit pentru urmași rămânând în conștiința locului ca jalon de trăire și spiritualitate.
Colectivitatea celor duși a trasmis spre viitorul comunității celei vii problemele nerezolvate și astfel, citind trecutul cunoști prezentul și poți imagina viitorul.
Simfonia vieții este interpretată magistral de comunitatea satului în care morții și vii își sduc contribuția.
Dumnezeu să-i ierte pe unii îi să-I ajute pe ceilalți să se păstreze nealterați și puternici.

…

Cu o glumă și o speranță totul părea că evadează dintr-o realitate în care minciuna și absurditatea erau constante existențiale. Cu ele începea ziua și se încheia seara.
Tocmai de aceea o altă cale trebuia inventată și folosită și așa, oameni ca tata au au ținut vie o nație condamnată la atrofiere spirituală.
Acolo și atunci sute dintre ei au devenit profesori fără diplomă, predând cursuri de supraviețuire prin bunădispoziție.
Huliți de sistem, hăituiți, amenințați indirect și permanent acești polarizatori ai semenilor aflați în derută și depresie , au constituit călăuze printre aberațiile vremurilor.
De la securiști exasperați sau exasperanți până la contestatari ai canoanelor timpurilor se țesea zilnic rețeaua celor ce încercau să se salveze prin râs.
O glumă bună ținea loc de masă, de mângâiere sau leac. Ea se constituia în fiecare din acestea, sau toate la un loc.
Vremuri apuse, în care copilăria și tinerețea mea au rămas prizoniere pentru vecie.