Plouă.
E vară… dar plouă în semn de protest. Tu nu mai ești... și plouă. Urlete surde își află ecoul în picurii reci, ce cad neîncetat.
Mi-e frică, mi-e dor!
Te-au claustrat într-un sicriu mult prea rece. Te-ating și totuși... nu te simt.
Mi-e frică!
Ziua va trece și la sfârsitul ei, chipu-ți fi de mult acoperit.
Mi-e dor!
A ta sărutare pe buzele-mi tremurânde n-o voi mai simți. Răceala ce a luat locul căldurii tale mă mistuie, mă-ngheață.
E liniște... și totuși furtuna e în toi. Lacrimi amare udă ale noastre fete triste azi, spălându-ne sufletul o veșnicie. „Veșnicie” ce cuvânt înfriorător. Înseamnă prea mult timp....
Mă bântuie un gând, iubite: acela că-n veci nu te voi mai vedea.
Mi-e teamă!
„Nu plânge!” aș vrea să-mi spui ș-apoi să mă mângâi.
Plouă.
E frig.
Mi-e teamă...
Mi-e teamă căci mâine aici nu vei mai fi. Voi plânge, al meu suflet va suferi. Un iris plăpând îți voi culege. E floarea noastra iubite. Þi-l voi sădi pe cimentul rece și-ale mele lacrimi îl vor ocroti.
Mi-e frig și lacrimile-mi curg șiroaie.
Mi-e frig!
Nu mă auzi???
Trezește-te!!! Și învăluie-mă cu-a ta căldură.
Ridică-te!
Nu poți muri! Atâtea planuri se vor irosi, te vreau alături. Spune-mi: ce viață voi avea fără de tine? Încotro pașii mei se vor îndrepta de-acum?
Mi-e frică iubite, mi-e frică...
Plouă, ai tăi plâng într-un colț, răvășiți, iar eu mă usuc tot mai mult. Fie-ți milă! Trezește-te iubite! Sau ia-ma cu tine....
Plouă... glasul mi-a amuțit de-atâta dor. Aș vrea să te strig și toată ființa-mi e înfiorată de un urlet îndurerat, pe care însă, îl înăbuș, el nu-și găsește ecou decât în întunericul coridoarelor tăcute din labirintul minții mele.
Iubite plouă...
Șoapta-mi se pierde în neant. Sunetu-mi surd încearcă a răzbate spre depărtări...
Mi-e dor și plouă iubite...
Rochia albă ce-o port azi pentru tine, și-a stins culoarea în stopii reci, mărunți. Priveste-mă, sunt eu, adu-ți aminte de trecut...