Sîntem obișnuiți să trecem prin viață ca fulgul de nea prin căușul semirotund al mîinilor înfierbîntate. Avem grozavul obicei de a lua la repezeală tot ce e mai bun sau mai rău din viață. Ne trezim avînd în oase teama de a nu întîrzia la serviciu, trecem cît se poate de repede prin perdeaua cristalină alcătuită de stropii dușului prea matinal, ne bem cafeaua tare și neagră sub presiunea apocaliptică a ceasului ce mai are puțin și înebunește în dreptul orei cînd ar trebui să fim la slujbă, ne facem treaba avînd mereu deasupra grumazului spada imaginară tăietoare de capete a șefilor...
Ne asuprim palatinul cu arome prea puțin degustate, turnăm în noi invidii și umori prevestitoare de aprige conflicte, ne îndepărtăm cu mare artă tot mai puținii prieteni, ne înstrăinăm tot mai tare de noi înșine...și toate astea în numele unei absurde competiții, ai cărei eroi sîntem de cele mai multe ori doar noi înșine în luptă inegală cu noi înșine.
Nu-mi spuneți că nu vă recunoașteți în acest tablou sumar...aproape toți facem asta cu o periodicitate enervant de silențioasă-aproape toți sîntem sclavii tăcuți ai unei clipe efemere și uimitor de implacabile.
Cred că aveam vreo optsprezece ani cînd am citit pentru întîiași dată “Cel mai iubit dintre pămînteni” al lui Marin Preda. Cel mai tare nu m-a impresionat, ca pe majoritatea cititorilor de vîrstă adolescentină, fraza finală: “dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Cufundat în adînci dileme teologale, citisem ceva din Biblie și din Sf. Apostol Pavel. Nu, altceva ma intrigase pe mine, ceva care ar fi trebuit să fi rezonat dintru început cu adîncul ființei mele(doar pe vremea aceea mă dădeam mare specialist în filosofie!): era vorba de citatul acela din Platon: “dacă moartea ar fi sfîrșitul a tot, atunci cei mai cîștigați ar fi păcătoșii.....”(citatul e al naibii de aproximativ, poate are trebui ca la viitorul recensămînt să mă încadrez și eu la păcătoși!).
Trecut-au anii și primăverile și-au lăsat asupra mea un dulce aer libertin, cu miros rebel de cireși în floare iar toamnele m-au părăsit plin de izul paradisiac al gutuilor prăfuite.
Și-a fost să fie acea tristă seară de octombrie primăvăratec ca să primesc cu durere vestea morții soției unui bun prieten, o făptură așa de minunată cum, poate, rar îmi va fi dat să mai întîlnesc.
Nu-mi amintesc să fi plîns vreodată, excepție făcînd oarece fapte din copilărie, cînd, umblînd aiurea prin smîrcurile din Lunca Dunării, i-am adus la disperare pe ai mei părinți, de altfel pașnici viețuitori ai meleagurilor unde zaibărul se împletește artistic cu pîrjoala de oaie jertfită în miez de toamnă.
În momentul aflării acelei tragice vești, însă, am plîns...de parcă aveam strînse în
mine toate durerile dacilor trimiși la întîlnirea cu Zalmoxis în vîrful unei sulițe lungi,
laolaltă cu suprema disperare de a nu găsi nimic “dincolo”.
Pașii mă purtară, deci, aproape fără de voie înspre acel orășel dunărean ce mi-a servit deopotrivă ca loc de inițiere timpurie într-ale vieții și ca loc de perpetuă întoarcere la origini totdeauna asumate și niciodată pe deplin înțelese.
Corabia, în lumina soarelui galbui de toamnă ca reflectarea vinului de Drăgășani în paharul de cristal, părea a fi un loc în dulce adormire. Plănuisem o strașnică partidă de pescuit, dar n-a fost să fie: amicii mei într-ale lansetelor mi-au raportat însă cu nedisimulată mîndrie capturi fabuloase de știuci și șalăi dunăreni.
Eu însă aveam altă datorie de împlinit: venisem la înmormîntarea soției prietenului meu; ne văzusem exact cu trei săptămîni înainte, pînă să plec într- o călătorie în Grecia; trebuia să ne vedem în curînd, dar vederea să fie reciprocă...
Am încercat să trec peste jalea imensă ce părea a cuprinde întreaga suflare(la nunta lor totuși parcă nu am văzut atîtea fețe cunoscute ca acum!). Am ocolit cortegiul funerar și am ajuns mai devreme la cimitir.
Era un loc unde nu fusesem vreodată, un loc plin de surprize și de revelații. Pe vremuri, Corabia a fost un oraș “cosmopolit”, loc unde-și găseau adăpost un templu mozaic, o biserică catolică, pe lîngă multele biserici ortodoxe(lucrul acesta se datora în parte și uriașului comerț cu grîne ce-și avea ca rută de transport bătrînul fluviu). Era deci de așteptat ca monumentele funerare să fie pe măsura strălucirii de odinioară.
Într-adevăr, chiar de la intrare, dai peste niște cavouri ce nu sînt cu nimic mai prejos multora din cele aflătoare la Bellu: construcții impozante, sculpturi sugestive, epitafuri adînci(poate prea adînci, uneori!), pietre puse una peste alta. Adevărate “villa rustica” construite la început de secol XX, cu alt rost de locuire decît cel de acum două milenii! Poți găsi aci morminte sofisticate de vechi “apropitari”, cavourile preoților ce la rîndul lor au privit aproape zilnic locul sortit îngropăciunii.
Soarele de octombrie trimitea peste morminte licăre calde ca limpezimea fagurelui de miere. Cîte un fir de iarbă se ițea la colțul unei pietre funerare, amintind că viața înseamnă deopotrivă nesfîrșire și efemer, zbucium și așteptare.
Eram singur în cimitirul de pe dealul de la marginea drumului ce duce către Izbiceni. În zare se vedea orașul pe care îl lăsasem în urmă cu toate durerile și neîmplinirile sale. Ghiceam în depărtare zbaterea fluviului ce purta cu sine doruri nerostite și povești măcinate de patina timpului.
Îmi purtam pașii agale pe aleile cimititrului printre lespezile reci, care dezvăluiau, pe alocuri, stranii conviețuiri între betonul cenușiu și verdele stins al vegetației care-și trăgea seva din neființa pămîntului din adîncuri.
Undeva, într-un colț al cimititrului, își găseau de treabă trei gropari. Tocmai descoperiseră vechiul mormînt unde fusese îngropată cu ani în urmă vreo rudă mai îndepărtată a răposatei. Priveliștea ce se lăsa dezvăluită m-a dus cu gîndul la întrebările din copilărie, cînd nu înțelegeam ce înseamnă moartea și de ce oamenii întinși în sicriu refuză să zîmbească ori să deschidă ochii. Un pantof scîlciat, un craniu uscat ce își purta cu mîndrie încă podoaba capilară, niște oase cu o culoare nedefinită și multă, sfîșietor de multă tristețe. Asta era ceea ce rămăsese din acea femeie, ceea ce ne era permis să vedem acum, după atîția ani. Poate fusese o femeie frumoasă, pe care mulți au curtat-o cu vorbe dulci sub aroma îmbătătoare a teilor ce străjuiau faleza. Poate iubise, urîse, suferise, se bucurase, adusese pe lume scînteia vieții. Poate trăise în sărăcie lucie sau în căldura unui cămin negustoresc. Poate fusese înșelată, poate înșelase la rîndul său, poate avusese idealuri, speranțe, iubiri neîmpărtășite. Cine ar putea ști toate acestea?
Singurul lucru cert era că într-o clipă astrală venise pe lume, își trăise pauza dintre cele două veșnicii și tot o clipă astrală a fost aceea care i-a curmat clocotirea sîngelui.
Iar noi aveam în față un morman de oase și cîteva gînduri despre ce-ar fi putut să fie.
Cortegiul și-a urmat calea și a nimerit în cele din urmă și ținta finală. Nu voi descrie lacrimile, jalea și nesfîrșitul gol din sufletele celor prezenți. Nici nesațul pămîntului cafeniu ce înghițea încetul cu încetul sicriul înflorat.
După ce liniștea a luat în stăpînire acel deal al plîngerii m-am îndreptat spre oraș.
Mi se făcuse dor de Dunăre și de mirosul său de clisă, de alge putrezite și de crap leneș; am regăsit ușor fluviul adolescenței mele. Era tot acolo, urmîndu-și neostoit curgerea și ducînd cu sine toate poveștile lumii. Părea că nimic nu se întîmplase. Doar o cinteză pastelată cînta nefericirea și speranța unui întreg pămînt.