agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Self-annulment is a prison... ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-24 | [This text should be read in romana] |
Comunismul: un studiu de caz
Liviu-Mihail Băloiu 1. Copilăria M-am născut in 1943, într-o familie fără pretenÈ›ii. PărinÈ›ii mei, proveniÈ›i din familii sărace, erau amândoi contabili, lucrau de pe la 17...18 ani, liceul comercial îl făcuseră amândoi la seral. De moÈ™tenit, nu cred că moÈ™tenise vreunul vreo dată ceva. Dar, fiind muncitori È™i capabili, câștigau mulÈ›umitor, tata într-o firmă din domeniul petrolier, mama într-o bancă. Când spun că aveau un câștig mulÈ›umitor, asta înseamnă că în 1930, când s-au căsătorit, au putut să își cumpere o parcelă de pământ la periferia BucureÈ™tiului, într-un cartier fără pretenÈ›ii care atunci se lotiza È™i pe care, cu un credit luat de la bancă È™i plătit până în 1948, È™i-au ridicat o vilă. Politică nu au făcut nici o dată nici unul, nici înainte nici după război. Eram deci o familie de oameni obiÈ™nuiÈ›i. Nu aveam nici un fel de tangenÈ›e cu „burghezo-moÈ™ierimea†care era inamicul declarat al comuniÈ™tilor, cel puÈ›in în anii 1947-60, atunci când È™i-au consolidat puterea în România. Si totuÈ™i... Dacă ne luăm după Descartes, cu al său celebru Cogito, ergo sum, pot spune că exist, ca ființă gânditoare, exact de când s-a instalat comunismul în România. Una din primele amintiri, vagi, a fost o discuÈ›ie în familie în care se comenta cu tristeÈ›e că a murit regele. Cel puÈ›in aÈ™a mi s-o fi explicat, sau aÈ™a înÈ›elesesem eu din discuÈ›ie. De fapt, regele abdicase, silit de guvernul comunist instalat de trupele ruseÈ™ti de ocupaÈ›ie. De atunci, de când comuniÈ™tii au preluat cu totul puterea în România, au început problemele, percepute È™i resimÈ›ite chiar È™i de mine, deÈ™i eram doar un copil. Prin 1949 un unchi de al meu, soÈ›ul lui Tanti Mia, sora mamei, a fost arestat, aÈ™a cum se făcea pe atunci, la miezul nopÈ›ii, fără nici un ordin scris de la vreun judecător, sau ori fi avut, dar nu s-au obosit să îl arate. Era un om bun. Fusese inginer cu studii făcute în Germania, profesor la Politehnică, unde preda ceva legat de transporturi feroviare. Pentru că era o somitate în materie, avea È™i o normă la atelierele GriviÈ›a, era director tehnic. Când o locomotiva venea la reparat, el decidea ce e de făcut la ea. Politică nu a făcut nici el nici o dată. Dar cei care l-au ridicat au explicat cu ură mătuÈ™i-mi ca îl aresteaza pentru că fusese director la Grivita (devenită intre timp GriviÈ›a RoÈ™ie) È™i ca el fusese printre cei ce au dat ordin sa fie împuÈ™cat Vasile Roaita. Pentru cine nu È™tie, în 1933 fusese o grevă la atelierele GriviÈ›a, grevă coordonată de celula comunistă de acolo È™i înăbuÈ™ită destul de dur de jandarmi, care au tras È™i au ucis, cam la întâmplare, È™apte muncitori (o altă sursă spune 3 morÈ›i, alta „vreo 10â€, cert e să s-a tras È™i au murit oameni). Printre victime, care cel mai tânăr era Roaită. Când au venit comuniÈ™tii la putere È™i au început sa scrie propria lor istorie, au spus că acolo, la grevă, ar fi fost împuÈ™cat un ucenic, care trăgea sirena atelierelor pentru a chema muncitorii la grevă. A fost declarat erou, ceea ce nu e de mirare deoarece primul dictator la României comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, fusese cel ce condusese greva de la GriviÈ›a. Mai mult, o staÈ›iune de pe litoralul Mării Negre, azi Eforie Sud, s-a numit, vreo 20 de ani, Vasile Roaita (nici nu se putea altfel, până la venirea comuniÈ™tilor la putere s-a numit Carmen Sylva, pseudonimul de poet al reginei Elisabeta, soÈ›ia lui Carol I, nume profund detestat de comuniÈ™ti. Ciudat este ca azi nu s-a gândit nimeni să revină de la banalul Eforie Nord la primul nume al staÈ›iunii, dar, din păcate, la noi, regalitatea nu se bucură nici acum de prea multă preÈ›uire, ba chiar din contra, propaganda comunistă a acÈ›ionat aici remarcabi de eficient) Unchiul meu, Balinschi Ioan, era destul de în vârstă când l-au arestat. Nu a mai ieÈ™it viu de acolo, deÈ™i de judecat nu a fost judecat nici o dată. Nici nu s-a obosit nimeni să o anunÈ›e pe mătuÈ™a mea că soÈ›ul ei a murit. MulÈ›i ani mai târziu, cred ca prin anii 1960, la insistenÈ›ele ei, a primit o hârtie prin care i se spunea că Balinschi Ioan ar fi decedat la spitalul închisorii (dar nu se spunea care din ele), la vreo 6 luni după arestare. Hârtia, o foaie pe care erau dactilografiate trei rânduri, cu o semnătură fără nume în clar È™i o È™tampilă a ministerului de interne, era È™i pe post de act de deces. Dacă a fost aÈ™a sau nu, unde e înmormântat, n-am È™tiut nici o dată. MătuÈ™a mea avea o vila pe Dristor, cam la periferia de sud-est (de atunci !) a BucureÈ™tiului, cu vreo patru camere. Au înghesuit-o într-o cameră È™i în celelalte trei au cazat alte trei familii, aduse în BucureÈ™ti pentru a ajuta la construirea comunismului. Spre È™ansa ei, vila era doar pe numele de domniÈ™oară a mătuÈ™ii, deci nu i-au luat-o o data cu arestarea duÈ™manului poporului. In 1950 sora mea, cu 12 ani mai mare ca mine, Mioara, a dat examen de admitere la facultate, la medicină. A primit o notă foarte mare. Dar, avea origine nesănătoasă, părinÈ›ii erau mici burghezi, adică nu erau muncitori sau țărani săraci, singurii de care nu se temeau comuniÈ™tii. Ca urmare, notei de la admitere i s-a aplicat un coeficient subunitar (ceva de genul 0,6) È™i astfel a fost depășită de cei cu origine sănătoasă, care aveau, (evident !) coeficienÈ›i supraunitari. Pentru că, totuÈ™i, nota de la admitere, necorectată, era foarte mare, i s-a oferit un loc la facultatea de geologie, pe care l-a acceptat. Legat de această schimbare forÈ›ată de direcÈ›ie, câteva detalii : - Pe la sfârÈ™itul primului semestru universitar, a fost rechemată la medicină deoarece cei ce intraseră cu note corectate „ în sus†nu făceau față exigenÈ›elor cursurilor destinate viitorilor medici. Nu s-a mai dus, cred că din mândrie. Dar, peste mulÈ›i ani, a devenit una din primele femei din România care a primit titlul de doctor în geologie, titlu de care a fost, pe bună dreptate de altfel, foarte mândră. Probabil că ar fi fost È™i un medic foarte bun. Dar, nu a fost să fie. - DeÈ™i s-a străduit să nu iasă cu nimic în evidență È™i a făcut toÈ›i cei patru ani de facultate într-o singură fustă (mi-o amintesc È™i acum : gri, dreaptă, dintr-un material destul de plin), prin anul III originea ei nesănătoasă a fost pusă din nou în discuÈ›ie È™i, într-o adunare UTM, s-a cerut excluderea ei din facultate. A salvat-o o colegă, foarte bine înfiptă politic, pe care sora mea o ajuta adesea să își facă temele. - Mioara a terminat facultatea ca È™efă de promoÈ›ie. Dar nu a fost primită ca asistent la facultate, pentru că asemenea posturi nu puteau fi date cuiva cu o origine socială care nu prezenta suficientă încredere. Din nou, statutul părinÈ›ilor, chiar doar acela de simpli funcÈ›ionari, È™i-a spus cuvântul ! Atunci eu intram în clasa I-a primară. Am perceput toată istoria asta ca pe ceva în neregulă, deÈ™i ea nu s-a comentat foarte mult în casă, altfel riscam să pățim ca unchiul meu. Dar, chiar È™i pentru o minte de copil, era, evident, o nedreptate. Mai trece un an, mai apare o surpriză, mult mai neplăcută. Noi, părinÈ›ii mei, sora mea, bunica din partea mamei È™i cu mine, locuiam pe o stradă ce dădea în DorobanÈ›i, la marginea de nord a BucureÈ™tiului, într-un cartier, numit "Parcul Jianu". Eu m-am născut acolo È™i îmi amintesc că peste drum, de partea opusă a DorobanÈ›ilor, era un maidan uriaÈ™. Pe maidanul acela, pe la jumătatea anilor 1950, s-a construit Televiziunea Română È™i acolo e È™i azi. In 1952, cineva, acolo sus, la partid, hotărâse că acel cartier era tocmai bun pentru a fi locuit de consilierii ruÈ™i care împânziseră È›ara. Tot pe atunci se dăduse un decret prin care toate casele aflate în proprietatea foÈ™tilor „exploatatori†sau construite pentru a fi închiriate È™i aducătoare de venit nemuncit (oare chiar era nemuncit ?) să fie naÈ›ionalizate. Casa părinÈ›ilor mei nu îndeplinea nici una din condiÈ›ii, ai mei nu avuseseră nici o dată vreo firmă sau vreun angajat, deci nu fuseseră „exploatatoriâ€, nici nu fusese construită pentru a fi închiriată. Dar, era situată unde nu trebuia (doar nu era să laÈ™i niÈ™te mici burgheji, care ori cum nu erau oameni de încredere, lângă cei mai valoroÈ™i prieteni, consilierii ruÈ™i). Ca urmare, casa a fost naÈ›ionalizată (cu atât mai uÈ™or cu cât decretul pe baza căreia s-a luat decizia nu a fost publicat, era secret, deci nimeni nu È™tia ce scrie în el, nici nu aveai cum protesta). La o lună după naÈ›ionalizare, ni s-a pus în vedere să părăsim casa. Au fost chiar amabili, ne-au trimis un camion cu soldaÈ›i de la securitate care să ne mute mobilele È™i lucrurile. Unde ? Unde om vedea cu ochii! Pentru că în toate structurile, mai ales sub un anumit eÈ™alon, s-au găsit întotdeauna oameni mai cumsecade, am reuÈ™it să ne mutăm la mătuÈ™a mea, unuia din chiriaÈ™ii de acolo oferindu-i-se o altă locuință. Evident, eram mult mai înghesuiÈ›i È™i lipsiÈ›i de confort, dar era È™i un lucru bun, faptul că Tanti Mia nu mai era singură È™i aÈ™a de speriată. Nu că noi am fi putut să o ajutăm cu ceva dacă ar fi venit după ea într-o noapte să o aresteze, dar, psihic, faptul că avea pe cineva apropiat alături i-a făcut bine. Prin asociaÈ›ie de idei, povestea naÈ›ionalizării casei noastre È™i apoi a evacuării, îmi aduce în minte alte fapte sau consideraÈ›ii. (1) Ascult cu revoltă la radio unele interviuri în care tineri, aleÈ™i statistic în cadrul unor anchete sociale, declară candid, în anii 2000, că era mai bine sub comunism : măcar li se dădeau case ! Sigur că, mai ales după 1970...80, s-au dat case „de la stat†dar nu ori cui ! Dacă aveai facultate, nu îți dădea nimeni casă, o primeai doar dacă făceai parte din „clasa muncitoare†! Comunismul s-a temut întotdeauna de cei cu carte ! Pentru ei, case nu s-au dat nici o dată, ele trebuiau cumpărate cu credite plătibile în 20...25 de ani. Să nu îmi spună cineva că aÈ™a era normal, că trebuiau date case la cei mai săraci. Spun că nu era normal deoarece un lăcătuÈ™ sau un strungar de 25 de ani câștiga considerabil mai bine decât un asistent universitar sau un cercetător È™tiinÈ›ific de aceeaÈ™i vârstă. Dar, ce-i drept, cel cu È™coală era mai greu de manipulat. (2) Casa din cartierul Dristor a mătuÈ™ii mele a avut È™i ea o istorie ce merită relatată. Prin 1971, a sunat la ușă un domn, bine îmbrăcat, civilizat, care întreabă de doamna Balinschi È™i îi propune să îi cumpere vila, oferind, ce-i drept, un preÈ› relativ decent. MătuÈ™a mea îl întreabă, contrariată : «Dar, ce vă face să credeÈ›i că eu aÈ™i vrea să vând casa ? ». Omul nostru zâmbeÈ™te, deschide geanta pe care o avea cu el È™i desfășoară pe masă niÈ™te planuri, din care rezulta că vila trebuia să fie dărâmată, deoarece acolo urmau să se construiască blocuri. Si spune : «Dacă nu vreÈ›i să mi-o vindeÈ›i mie, v-o iau ăștia pe mai nimic, vila ori cum dispare! ». Planurile păreau reale, zvonuri despre dărâmarea cartierului apăruseră deja, dar, mai era o problemă, sesizată imediat de Tanti Mia : « Dragă Domnule, dar dacă vila este în planul de demolare, Dumneavoastră de ce o mai cumpăraÈ›i ? » Răspunsul a venit prompt : «Doamnă, asta e treaba mea. Dacă vila vă aparÈ›ine va fi sigur dărâmată, dar dacă ea îmi aparÈ›ine mie, poate scapă, nu mă întrebaÈ›i cum ! » Pe scurt, vila a fost vândută iar din banii primiÈ›i au fost cumpărate două apartamente mici la noul capăt al BucureÈ™tiului, în Drumul Taberii, unul pentru Tanti Mia È™i al doilea pentru părinÈ›ii mei. Când trec acum pe Dristor È™i ajung în capul dinspre Baba Novac, privesc spre dreapta, pe ultima străduță, acolo unde am locuit 20 de ani. Ei bine, blocul, care a fost realmente construit, se opreÈ™te exact în gardul fostei noastre vile, vilă care stă bine merci în picioare. Pe cât se pare este locuită È™i azi de cei ce au cumpărat-o de la Tanti Mia. Pe partea opusă a străduÈ›ei blocul care s-a construit acolo, vis-a-vis de fosta noastră casă, vine până în Dristor. De s-or fi oprit, pe cealaltă parte a străzii, cu 20 de metrii mai în spate ? Oare, pentru că cel ce cumpărase vila lui Tanti Mia era secretarul de Partid al uneia din cele mai mari Universități din BucureÈ™ti ? (3) Aud, tot la radio, despre protestele celor ce acum sunt evacuaÈ›i din case care nu le aparÈ›in. Cu aÈ™a ceva ne-am întâlnit È™i noi. Prin 1993 , atunci când decretul de naÈ›ionalizare din 1951 a fost făcut public, am dat statul în judecată È™i am redobândit vila părinÈ›ilor, căci naÈ›ionalizarea fusese evident ilegală, chiar È™i după legile comuniste. Am oferit unui chiriaÈ™ un alt apartament, în Drumul Taberii, chiar cel în care locuiseră părinÈ›ii mei, la bătrâneÈ›e. Să nu credeÈ›i că a fost uÈ™or. Cei din vilă erau revoltaÈ›i : «Bine, dar noi locuim aici de 40 de ani ! Cum ne cereÈ›i să plecăm de aici ? Cum să ne mutăm din DorobanÈ›i tocmai în Drumul Taberii, acolo e ca È™i cum am locui afară din BucureÈ™ti ! » Nici nu concepeau ideea că ei au ajuns în vila din DorobanÈ›i în urma unei nedreptăți evidente. Nici faptul că a sta cu chirie într-o casă 4 luni sau 40 de ani nu îți dă nici un drept asupra respectivei locuinÈ›e nu părea să fie acceptat. Nici gândul că părinÈ›ii mei, cei care ar fi avut dreptul să fie revoltaÈ›i că stau în Drumul Taberii după ce au muncit o jumătate de viață ca să își construiască casa din Parcul Jianu nu au făcut-o È™i au acceptat cu resemnare decizia terorii comuniste nu părea să le treacă măcar prin cap chiriaÈ™ilor revoltaÈ›i. Se pare că È™i azi, încă, sunt mulÈ›i cei care gândesc ca ei. SfârÈ™itul copilăriei mele, petrecut în Dristor, a fost fără alte peripeÈ›ii. Imi amintesc însă două detalii, interesante în felul lor. Școala primară am făcut-o în Delea Nouă, într-o È™coală construită în curtea unei biserici. Ca învățător l-am avut chiar pe preotul bisericii, care continua astfel o tradiÈ›ie seculară. Cred însă că am fost ultima generaÈ›ie la care a predat, căci era puÈ›in probabil să fi fost tentat să ne educe în spiritul doctrinei comuniste iar autoritățile È™colare la rândul lor nu puteau accepta o asemenea situaÈ›ie. Pe la începutul clasei a III-a primară, părinÈ›ii mei au decis că e bine să încep să învăț o limbă străină. Din clasa a IV-a urma să fac limba rusă la È™coală, ca toÈ›i copii din România, dar ai mei au vrut să învăț o limbă pe care ei o considerau ca aparÈ›inând lumii civilizate È™i au ales franceza. (De altfel, cam jumătate din cele câteva sute de titluri din biblioteca de acasă erau în franceză, limbă pe care amândoi părinÈ›ii mei o È™tiau, cel puÈ›in la nivel de citit. Divagând puÈ›in, asta spune multe : dacă doi absolvenÈ›i de cursuri serale al unor licee comerciale terminau È™coala citind curent intr-o limbă străină, asta înseamnă că prin anii 1920 în România se făcea o È™coală foarte serioasă). Să ne înÈ›elegem : nimeni, nici ai mei, nici eu, nu dispreÈ›uiam cultura rusă. Aveam în biblioteca din casă cărÈ›ile lui Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski. Mergeam la teatru la piesele lui Cehov. Percepeam însă limba rusă ca fiind limba invadatorului, iar eu, mai târziu, am refuzat pur È™i simplu să o învăț ! Ca profesoară de franceză au ales o doamnă în vârstă din cartier, de familie bună sub vechiul regim, care fusese educată în FranÈ›a, la pension. Nu fusese profesoară, deci nu avea nici un fel de metodă. Dar doar aÈ™a reuÈ™ea să își câștige o pâine, destul de amară de altfel. SoÈ›ul îi murise în închisoare (parcă mai È™tiam pe cineva aÈ™a, nu ?), comuniÈ™tii îi luaseră tot, o lăsaseră efectiv muritoare de foame. Cred de altfel că decizia de a învăța franceza, ca È™i alegerea profesoarei, au fost un gest discret de frondă al părinÈ›ilor mei. Tot un gest de frondă, din partea mea de data asta, dar încurajat cumva de ai mei, în sensul că nu am fost nici o dată certat pentru notele proaste primite, mai ales la liceu, a fost È™i faptul că, după 8 ani de limba rusă predată în È™coală, abia reuÈ™eam să silabisesc un text simplu ! Desigur, mai târziu asta mi-a adus ceva probleme : toate cărÈ›ile bune de fizică È™i chimie publicate în lume erau traduse în ruseÈ™te È™i doar sub forma asta se găseau în România, iar eu nu aveam acces la ele ! Dar nici atunci nu m-am apucat să învăț ca lumea limba, pur È™i simplu nu puteam ! 2. AdolescenÈ›a AdolescenÈ›a a însemnat pentru mine anii de liceu (1957-61) È™i facultate (1961-66). Anii de liceu au fost interesanÈ›i È™i, în general, mi-au lăsat o amintire frumoasă. Sigur, au fost È™i probleme, nu se putea altfel. Dar majoritatea profesorilor erau bine pregătiÈ›i, își făceau corect È™i competent meseria, aveai ce învăța la È™coală. Principala mea problemă a fost, fără nici o îndoială, limba rusă. In gimnaziu am avut o profesoară slabă, de la care nu se putea învăța nimic, dar nici ea nu avea vreo asemenea pretenÈ›ie de la noi. Era de înÈ›eles. In 1950 s-a hotărât, desigur, pe linie de partid, ca în toate È™colile din România să se predea limba rusă, din clasa a IV-a (sau a V-a ? nu e esenÈ›ial asta). Ministerul învățământului a avut de rezolvat o problemă imposibilă : de unde să scoată, dintro dată, mii de profesori de rusă, căci până atunci limba asta nu se preda nicăieri în È™coli ? A angajat deci pe toÈ›i cei ce È™tiau cât de cât limba, chit că nu aveau nici o calificare didactică. De regulă basarabeni, cel mai adesea la pensie. Un asemenea profesor am avut È™i eu în gimnaziu. La liceu, lucrurile au stat cu totul altfel. Acolo unde am învățat eu, aveam o profesoară tânără È™i ambiÈ›ioasă. Era studentă în ultimul an la institutul Maxim Gorki, format pe lângă Facultatea de filologie a Universității, special pentru a forma profesorii de limbă rusă. Deci, È™tia carte. Partea proastă (pentru mine, cel puÈ›in) era însă alta : era ferm convinsă că orânduirea comunistă este cea mai bună din lume È™i că învățarea limbii ruse este esenÈ›ială pentru construirea comunismului. Era È™i È™efa organizaÈ›iei politice de tineret din liceu, o organizaÈ›ie în care eram cuprinÈ™i, cu sau fără voie, toÈ›i elevii. Eu am trecut prin tot liceul cu nota 5 la rusă. Nu era uÈ™or. In cursul trimestrului luam un 4, dar È™i pentru asta trebuia să fi È™tiut câte ceva. Cel mai frică îmi era la citirea unui text la prima vedere. Cum eu nu am trecut nici o dată de faza silabisirii, silabisire care mi-ar fi atras un 2, nu un 4, citeam din-nainte, acasă, textul care bănuiam că va fi predat. Spre sfârÈ™itul trimestrului, la teză, reuÈ™eam să iau un 6. Pentru asta, apelam la un coleg al mamei de la bancă, un basarabean, domnul Kowalski, Dumnezeu sa îl odihnească în pace. Cu câteva zile înainte de fiecare teză, care consta, invariabil, în a scrie rezumatul unuia din textele studiate, îi trimiteam domnului Kowalski manualul de rusă. Primeam înapoi câte o foaie cu fiecare rezumat, redactat cu mare talent. Era scris cu o caligrafie impecabilă È™i redactat ca pentru un copil idiot : nu avea mai mult de o jumătate de pagină, era alcătuit din fraze foarte scurte È™i simple, folosind un bagaj extrem de sărac de cuvinte. Eu reuÈ™eam, de bine de rău, să învăț pe din afară rezumatele astea È™i aÈ™a luam È™asele mult dorit, care mă ducea la media salvatoare de 5. Sigur, profesoara era contrariată, cum un copil cu note măricele la celelalte materii, ba chiar printre primii la fizică sau chimie, să nu treacă la rusă de 5 ? Mai ales că la cealaltă limbă străină predată la È™coală, engleza, mă descurcam biniÈ™or. Dar a acceptat situaÈ›ia È™i nu a încercat nici o dată să o politizeze. Ar fi putut să o facă È™i atunci ar fi fost de rău pentru mine. Sincer, îi mulÈ›umesc pentru asta. Si istoria era politizată. Dar ne era predată de un profesor deosebit de agreabil, avea È™i părÈ›i interesante, restul era un rău necesar, deci acolo nu au fost probleme. Nici la disciplinele prin definiÈ›ie politice, economia politică sau filosofia marxistă, nu am găsit motive să mă plâng. Materiile în sine erau logice. Sigur că vedeai că între teorie È™i practica din viaÈ›a de zi cu zi era o distanță imensă, dar de acum eram destul de imuni la propaganda evident mincinoasă È™i învățasem că trebuie să spunem ce se aÈ™teaptă de la noi, fără să credem ce spunem. Cu timpul, cam toÈ›i elevii am devenit maeÈ™trii în arta asta, pe care am practicat-o până la revoluÈ›ia (sau ce o fi fost) din 1989. Am întâlnit È™i situaÈ›ii atipice pentru anii 1950. ÃŽmi amintesc că profesoara de muzică, o doamnă de modă veche, aproape de pensie, cu un nume parcă predestinat ( o chema Polifronescu), în una din primele lecÈ›ii de muzică, predându-ne cele 7 note ale gamei, a adăugat : Numele notelor muzicale provin fiecare din prima silabă a unui imn religios în latină, imnul sfântului Ioan Botezătorul (de pildă, Do vine de la Domine). Si a adăugat candid : Si mai zic ăștia că religia nu a avut nici un rol în cultura omenirii.... Din fericire, nu i s-a întâmplat nimic, mai erau È™i scăpări. La fizică, chimie, biologie, materii prin excelență apolitice, toate, dar absolut toate descoperirile fuseseră făcute de învățaÈ›i ruÈ™i conform bunului obicei al comuniÈ™tilor de a schimba fără ruÈ™ine istoria în favoarea lor. ÃŽmi amintesc că, de pildă, la È™coală ni s-a predat, la fizică, faptul că radioul fusese inventat de savantul rus Popov, când de fapt toată lumea È™tia că primul radio a fost făcut de italianul Marconi. Vin acasă, vine cumva vorba de Popov iar Tanti Mia, de departe cea mai anticomunistă È™i anti-sovietică din familie (avea È™i de ce, nu ?), îmi spune : «Stii cum a descoperit Popov radioul ? Era ziua lui, nevastă-sa s-a dus în oraÈ™, a cumpărat un radio cadou È™i i l-a pus sub pernă. Când a venit acasă, a ridicat perna, È™i aÈ™a a descoperit radioul !» Nu conta, aÈ™a ni s-a predat, aÈ™a era scris în manualul de fizică, aÈ™a a trebuit să spun. Dar nu am crezut nici o dată, povestioara mătuÈ™i-mi mi-a rămas în minte. Amintindu-mi, azi, istoria lui Popov mi-a venit ideea de a căuta adevărul pe Internet. Iată ce am găsit în Wikipedia, ediÈ›ia engleză: G.Marconi a fost un inginer în domeniul electric È™i laureat al premiului Nobel pentru dezvoltarea unui sistem de telegrafie fără fir. In 1896 a primit un brevet pentru radio. A fost primul brevet pentru radio, deÈ™i el a folosit diverse tehnici puse la punct de alÈ›i experimentatori, printre care în primul rând Tesla È™i Popov. In 1898 Marconi a deschis o fabrică de radiouri în Anglia, cu 50 de muncitori. Cam în acelaÈ™i timp cu Marconi, un profesor rus, Popov, a făcut cam aceeaÈ™i descoperire. Dar principala diferență era că Marconi a fost un întreprinzător entuziast, care È™i-a aplicat invenÈ›ia È™i a vândut-o lumii întregi. După alte surse, Popov a creat primul radio în 1897, deci după ce brevetul lui Marconi fusese depus. In 1900, informaÈ›ia nu circula aÈ™a de bine, deci n-ar fi de mirare că Marconi È™i Popov au descoperit radioul cam în acelaÈ™i timp, independent unul de altul. Dar, evident, manualele noastre deformau istoria, căci de Marconi nu se amintea nici un cuvinÈ›el. Cam acelaÈ™i lucru s-a întâmplat la chimie, unde noi am învățat că oxigenul a fost descoperit de rusul Lomonosov, când de fapt istoria chimiei îl creditează pe francezul Lavoisier cu descoperirea lui, în 1775. Din nou, probabil că descoperirea aparÈ›ine amândorora (de altfel, È™i suedezului Scheele È™i englezului Priestley, dar care nu au recunoscut oxigenul ca fiind un element chimic distinct). Si din nou, deformarea a constat în aceea că în manualele noastre de liceu a fost menÈ›ionat doar Lomonosov. AÈ™ mai face aici un comentariu. Eu am avut niÈ™te părinÈ›i care făcuseră un liceu. Dar o grămadă de copii din generaÈ›ia mea veneau din familii cu puÈ›ină È™coală È™i nu au avut pe nimeni să le spună că ruÈ™ii (deveniÈ›i între timp sovietici) nu erau singurii deÈ™tepÈ›i de pe lume. Deci, au crezut ce li s-a predat la È™coală. Si de aici până a crede È™i faptul că comunismul este singura orânduire socială bună, nu mai era de cât un pas (mic, mic de tot) de făcut. Evident, au împinÈ™i să îl facă, iar unii mai cred È™i astăzi în superioritatea comunismului. Din păcate. O altă acÈ›iune, cu caracter politic până la urmă, o reprezentau petrecerile cu dans la care eram invitaÈ›i, petreceri cu prezență obligatorie. Era de fapt una singură pe an, care începea pe la 7...8 seara È™i se termina niÈ›el după miezul nopÈ›ii. Cu totul întâmplător, desigur, petrecerea avea loc primăvara, în seara care preceda Invierea Domnului. Dar nu puteau să ne cheme la È™coală în toate serile din săptămâna aceea. Deci, nu mergeam la slujba de înviere însă eram prezent la cel puÈ›in 2...3 denii. Eu nu am fost nici o dată foarte doritor de slujbe religioase, dar deniile erau o forma de protest pentru ca nu ne lăsau la înviere : vedeÈ›i, tot ca noi este ! Apoi, în iarna ultimului an de liceu, prin noiembrie sau decembrie 1960, a venit bomba. Si ce bombă, pentru mine a avut calibrul unei bombe atomice ! Intr-o dimineaÈ›a, absolut oarecare, apare directoarea adjunctă a liceului È™i îmi cere ca după amiază, la ora 5, să vin în cabinetul ei. Bun, vin. In birou, un individ, destul de tânăr, bine îmbrăcat. Directoarea mi-l prezintă ca fiind tovarășul ofiÈ›er de securitate X (nu îi mai È›in minte numele, dar ori cum nu cred că era cel real). Si apoi pleacă, lăsându-mă cu tipul. Omul, pe scurt, îmi propune să colaborez cu ei, adică cu securitatea. Nu mai È›in minte dacă mi-a argumentat cererea, cert e că eu eram total blocat. A văzut probabil asta, m-a luat cu biniÈ™orul È™i mi-a zis că îmi dă timp de gândire, dată fiind importanÈ›a deciziei pe care trebuia să o iau. Mă va aÈ™tepta peste o săptămână, in acelaÈ™i birou, cu răspunsul. Dar, îmi atrage atenÈ›ia, nu trebuie să vorbesc cu absolut nimeni despre asta, nici cu părinÈ›ii, nici cu nimeni altcineva. Mai mult, mi-a È™i sugerat ce să spun acasă pentru convocarea din după amiaza aceea. Ajuns acasă o caut pe sora mea, Mioara, È™i îi povestesc toata istoria. Ce ar fi cel mai bine să fac ? Eram în ultima clasă de liceu, urma o admitere la facultate. Oare puteau să o influenÈ›eze ? Ce s-ar fi putut întâmpla dacă îi refuzam ? Sub ce motiv aÈ™i fi putut să refuz ? Până la urmă am decis să mă fac frate cu dracu’ măcar până ce trec podul. Poate mulÈ›i vor spune că am fost laÈ™, că trebuia să îi refuz, cu ori ce preÈ›. Ei bine, nu am avut curajul ăsta, eu nu am avut nici o dată stofă de erou. Si în 1960 îți trebuia aÈ™a ceva ca să reziÈ™ti securității. Eu aveam 17 ani, visam să urmez o facultate, nu să mă bage pentru cine È™tie ce motiv la puÈ™cărie. Puteau să o facă, ori ce pretext era bun, iar puÈ™căria politica era cumplită. Ca urmare, am stabilit împreună cu sora mea, următoarea tactică de urmat, tactică de la care de altfel nu m-am abătut nici un pic după aceea : 1. Voi accepta, chipurile cu entuziasm, colaborarea; 2. Nu voi da nici o informare din proprie iniÈ›iativă, voi aÈ™tepta să îmi ceară ei de fiecare dată ce vor de la mine; 3. In toate informările nu voi scrie nimic ce ar putea fi folosit cumva, cândva, contra cuiva; 4. Voi descrie situaÈ›ia ca fiind ideală : toată lumea iubeÈ™te È™i sprijină orânduirea socialistă, este cu totul de acord cu ea. 5. Voi adopta un limbaj care să îi facă să creadă că s-au înÈ™elat, că sunt cam tâmpit È™i că, în ciuda bunelor mele intenÈ›ii nu le sunt de nici un folos. Bun. M-am dus la È™coală È™i am semnat adeziunea, am primit chiar un nume conspirativ È™i mi s-a È™i cerut să fac o informare despre un coleg, evreu, despre care se È™tia că familia lui ar fi cerut să emigreze în Israel. In informarea mea, era cel mai bun coleg, fără nici o problemă. Mi-au cerut o a doua, È™i tot aÈ™a, cam una pe lună. Treaba nu a durat mult, liceul se termina, speram eu că o dată cu el È™i total infructuoasa (pentru ei) colaborare a mea cu securitatea. Dar, aÈ™a cum am să constat curând, nu a fost cum îmi doream eu. Facultatea Am dat admitere la facultatea de Chimie, la Universitatea din BucureÈ™ti. Față de anul 1951 când soru-mii i s-a aplicat un coeficient de origine nesănătoasă, lucrurile se schimbaseră, dar nu cu mult. Se scoteau la concurs un număr de locuri, la chimie cred că au fost 180. Dintre acestea, cam trei sferturi erau destinate unor candidaÈ›i care se înscriau pe baza unui dosar emis de organizaÈ›ia judeÈ›eană de partid, care se angaja să le plătească bursă pe parcursul facultății. Restul de un sfert era pentru ceilalÈ›i, cei pentru care partidul nu se implica. Cu toÈ›ii dădeam acelaÈ™i examen de admitere. Dar la sfârÈ™it se afiÈ™au două liste distincte : una, ce-i drept în ordinea mediilor, pentru cei 140...150 de privilegiaÈ›i È™i o a doua, tot în ordinea mediilor, pentru noi, ceilalÈ›i, cei de rând. Faptul că cele două liste se terminau la note diferite (5..6 pentru cei cu dosar si 8..9 in cazul celorlalÈ›i) nu părea să fie considerat de nimeni o nedreptate. La acest sistem s-a renunÈ›at totuÈ™i vreo doi ani mai târziu, în 1963 sau 1964, È™i s-a intrat la facultate pe merit. Dar È™i atunci, nu chiar peste tot. In Universitate erau două facultăți, filosofie È™i (cred), drept, unde nu erai admis decât cu dosar ce cuprindea recomandarea expresă a unui organ de partid. La facultate a fost foarte bine. Cursurile erau interesante (deÈ™i mai grele decât m-aÈ™i fi aÈ™teptat), laboratoarele fascinante, întâlnisem o fată blondă cu ochi albaÈ™trii... Dar după o lună sau două de la începerea facultății, mă trezesc convocat în biroul unui lector de la facultatea de geologie. Mă duc. Mi se cere să reiau informările pentru securitate, chiar mi se indică prima temă. Nu prea aveam loc de întors ! Dar am continuat conform vechii scheme, deÈ™i treaba era neplăcută. In plus, niÈ›el periculoasă. Bănuiesc că informările mele erau comparate cu ale altora È™i nu È™tiu de ce aÈ™i fi putut fi acuzat dacă ale mele, care erau întotdeauna total inofensive, erau contrazise de altele, ale unor informatori mai conÈ™tiincioÈ™i. Dar nu s-a întâmplat nici o dată să mi se reproÈ™eze ceva. Pe de altă parte, marea mea È™ansă a fost faptul că eu eram bucureÈ™tean iar dacă era să miÈ™te ceva, asta s-ar fi întâmplat la cămin, unde eu nu am călcat nici o dată. Deci puteam pretinde că nu È™tiam nimic din ce se întâmplă acolo ! TotuÈ™i, trebuia să termin cumva toată istoria asta. Am făcut apel la o stratagemă. Facultatea de chimie era o facultate foarte grea, aveam 40 ...42 de ore de cursuri È™i laboratoare pe săptămână, plus ore de bibliotecă. Cei veniÈ›i pe burse de partid care erau principalii candidaÈ›i la funcÈ›iile de lideri politici, trebuiau să muncească din greu ca să se menÈ›ină pe linia de plutire. Ca urmare, nimeni nu avea chef să facă politică, cu atât mai mult cu cât o funcÈ›ie la nivel de an de studii nu aducea nici un fel de foloase, chiar de nici un fel. Nu este deci de mirare că atunci când, la începutul anului III, am sugerat timid celor de la Partid că aÈ™i fi încântat să fiu È™ef de an, am fost acceptat imediat ! (am scris Partid cu literă mare nu din stimă, ci pentru a arăta că acolo se decidea totul) Eu am fost super încântat ! Nu pentru funcÈ›ia de È™ef de an, care nu mi-a adus decât niÈ™te È™edinÈ›e interminabile la nivel de facultate sau chiar de universitate, È™edinÈ›e în care ni se „trasau†(ăsta era termenul, cred că s-a păstrat È™i azi) sarcini aberante. Nici pentru că eram È™ef, asta nu m-a atras nici o dată. Ci pentru că, imediat după alegeri, m-am dus spăsit la omul meu de legătură cu securitatea, lectorul de la geologie, È™i i-am spus : «Bună ziua, È™tiÈ›i, am fost ales È™ef de an. » Tipul, bine îndoctrinat de partid, îmi zice: «A, foarte bine, felicitări tovarășe ! » «Da, mulÈ›umesc », răspund eu. «Dar, È™tiÈ›i, nu cred că de acum încolo voi mai putea fi de folos pe linie de informaÈ›ii. Sunt ca o pisică cu clopoÈ›ei, cine o să mai vină la mine să îmi spună despre ceva subversiv». De parcă până atunci aÈ™i fi fost cea mai activă sursă a lor ! Omul s-a blocat. « Da, desigur... Eu È™tiu... O să comunic, să vedem... » Si aÈ™a a rămas ! Privind la rece, acum, nu atunci, pot să mă întreb câteva chestii. Mai întâi, cum am ajuns eu în dandanaua asta ? Să admitem că securitatea simÈ›ea nevoia unui informator în clasa/È™coala aceea. Logic, a făcut apel la cel ce coordona, din interiorul È™colii, respectiva activitate, în speță directoarea adjunctă. Ea m-o fi recomandat pe mine : eram un elev bun, dar nu premiant, mă înÈ›elegeam bine cu toÈ›i colegii, nu învățam la rusă, dar poate că nu aveam talent la limbi străine. Cumva, corespundeam profilului dorit. Dar, ofiÈ›erul de meserie ar fi trebuit să caute informaÈ›ii suplimentare, pe care directoarea adjunctă nu avea de unde să le aibă. Ar fi aflat, uÈ™or, că locuiam în casa unei mătuÈ™i al cărui soÈ› fusese arestat È™i ucis (sau lăsat să moară, tot ucis se chiamă) în închisorile comuniste. Arestat ca adevărat duÈ™man al poporului sau nu, tot nu aveam cum să îi am la inimă pe asasinii lui. Ar fi aflat că nouă ne fusese luată cu japca o casă. Chiar dacă ne-am fi încadrat în decretul de naÈ›ionalizare, tot luare cu japca era È™i , din nou, nu aveam nici un motiv să îi ajut. Si atunci, de ce m-au racolat totuÈ™i ? Sunt mai multe explicaÈ›ii posibile, din care nici măcar una nu le face cinste, nici măcar din punctul lor de vedere. Nu mă refer aici la faptul că eu eram minor, (nu cred că împlinisem nici 17 ani, mai aveam o lună sau două până să împlinesc 17 ani atunci când m-au recrutat), de asta chiar nu le păsa. Ce explicaÈ›ii cât de cât plauzibile îmi pot eu imagina, acum : - ofiÈ›erul care se ocupa de mine era incompetent. E posibil, culegerea de informaÈ›ii de la elevi nu era probabil cel mai important sector de activitate al securității; - ofiÈ›erul a căutat dar nu a găsit nimic deosebit despre mine. Asta înseamnă că între diversele departamente ale securității informaÈ›ia circula rău. Nici n-ar fi de mirare, probabil că dispuneau de enorm de multă informaÈ›ie, care nu era uÈ™or de regăsit È™i prelucrat; - ofiÈ›erului, pur È™i simplu, nu i-a păsat pe cine recrutează. O fi avut vreo normă de îndeplinit, un elev (sau 3, sau mai È™tiu eu câți) din fiecare clasă È™i eu eram la fel de bun ca ori care altul pentru a raporta că a îndeplinit-o ! De altfel, asta explică È™i de ce nimeni de la ei nu s-a arătat vreo dată contrariat de lipsa de informaÈ›ii din materialele mele. Poate chiar s-au bucurat că pot raporta superiorului, pe baza hârtiilor trimise de mine : «Tovarășe comandant, în liceul acesta, (sau, mai apoi, la facultatea de chimie a Universității), totul decurge foarte bine, tineretul nostru este devotat cu trup È™i suflet patriei, poporului È™i orânduirii socialiste !» A doua întrebare : de ce nu m-au mai sâcâit cumva după aia ? In cei trei ani de facultate rămaÈ™i nu prea aveau cum, m-am È›inut cu dinÈ›ii de funcÈ›ia de È™ef de an (deÈ™i expresia m-am È›inut cu dinÈ›ii de funcÈ›ie e cam improprie, nimeni nu râvnea la funcÈ›ia asta . Dar după aia ? - poate, la ASE unde am ajuns la încheierea facultății, aveau destui informatori, È™i probabil mai de încredere decât mine. Ori cum un fel de „normă†exista probabil iar la ASE o fi fost completă; - poate, după 3 ani, dosarul meu a rămas uitat în vreun fiÈ™et, de unde nu l-a mai scos nimeni. Am mai spus că am toate motivele să cred că la securitate informaÈ›ia era gestionată rău È™i incomplet. Asta ar putea fi o dovadă. - poate, la scoaterea din circulaÈ›ie a dosarului meu de colaborator activ, cineva o fi scris pe el : Asta e tâmpit ! A nu se reactiva ! AÈ™i fi mândru să se fi întâmplat aÈ™a, dar nu prea cred. A treia întrebare È™i, azi, cea mai interesantă: dacă dosarul meu ar fi fost scos de la arhivă È™i analizat de cei de la CNSAS (parcă aÈ™a se numeÈ™te organismul destinat deconspirării vechilor colaboratori ai securității), m-ar fi declarat sau nu colaborator? La prima lectură, cu certitudine că DA. Au acolo angajamentul semnat de mine, un teanc de note informative. Dacă ar fi citit cu atenÈ›ie notele informative date de mine, atunci poate că nu, în anii 1960 toată lumea mai bombănea È™i mai spunea bancuri, se trăiau vremuri pline de lipsuri, era normal să fi nemulÈ›umit, dar din informările mele rezulta că totul era perfect, toată lumea era entuziastă să construiască socialismul. Cum eu nu am vizat nici o dată, nici înainte nici după 1989 funcÈ›ii înalte, problema dosarului meu nu s-a pus, întrebarea va rămâne, probabil, fără răspuns. Nici eu nu am fost curios vreo dată să îmi văd dosarul, probabil că È™i despre mine or fi scris mulÈ›i. Cum însă n-am ajuns nici o dată să fiu măcar anchetat, înseamnă că nu s-au scris lucruri cu adevărat rele. Restul nu contează. Până în anul V, ultimul, nu s-a mai întâmplat nimic deosebit. In facultate se făcea o singură limbă străină, dar care nu mai era obligatoriu rusa. Am cerut deci engleza È™i a fost bine. Se apropia însă absolvirea facultății È™i apoi începerea activității la serviciu. Nu era obligatoriu să fi membru de partid, nici nu erau locuri ce se repartizau doar celor ce aveau calitatea de membru. Dar, dacă nu erai, nici nu avansai la serviciu, ori care ar fi fost acela. Pe de altă parte, în facultăți era o politică de a face membru de partid pe cei mai buni studenÈ›i. In schimb, în întreprinderi, prioritate aveau muncitorii È™i maiÈ™trii, cei cu È™coală multă nu erau priviÈ›i cu ochi buni. Pe mine mă invitaseră de câteva ori, am răspuns, diplomatic, că nu mă simÈ›eam încă pregătit. In anul V însă, m-am dus eu È™i am cerut. Sigur că cererea mea a părut cam oportunistă, de fapt aÈ™a È™i era. Dar, cum am mai spus, în facultatea de chimie nu politica ci È™tiinÈ›a era pe primul loc. Secretar de partid era un profesor, un tip foarte cumsecade. Deci, după oarece discuÈ›ii, mai lungi decât dacă aÈ™i acceptat invitaÈ›ia lor prin anul III sau IV, am fost admis. De-a lungul anilor care au urmat, până în 1989, o singură dată am avut un folos de pe urma faptului că eram membru de partid : în 1973, după ce mi-am luat doctoratul, am fost admis să mă înscriu la concurs pentru un post de lector universitar. E mult, e puÈ›in ...? Ca să înÈ›elegem despre ce a fost vorba : în dosarul pe care îl depuneai pentru înscrierea la concurs trebuia să existe È™i avizul celor de la partid. Dacă nu erai membru de partid, pur È™i simplu nu îl primeai. Dacă te încăpățânai să întrebi de ce nu È›i se dă avizul, È›i se explica, calm, cum că ori ce activitate didactică are È™i o componentă politică, de care trebuie să se È›ină cont. Asta e. 3. Maturitatea După terminarea facultății am ajuns, cu oarece detururi, la ASE. RepartiÈ›ia o primisem la ICECHIM, faimosul institut de cercetări chimice a cărui conducere tocmai fusese preluată de Elena CeauÈ™escu, soÈ›ia dictatorului, o tipă de o răutate È™i o prostie care aveau să devină notorii. In 1966 însă, despre toate astea se È™tia destul de puÈ›in. Eu nu am fost încântat de repartiÈ›ie, care era obligatorie de altfel, pentru că voiam învățământ superior, nu cercetare. (De fapt, eu tot cercetare voiam să fac, dar la o catedră din Universitate făceai cam ce voiai tu, eventual ce voia È™eful de catedră, pe când într-un institut de cercetări erai înregimentat în programul respectivului institut). Seful catedrei de chimie de la ASE, care mă cunoÈ™tea din facultate, s-a dus la ministerul învățământului È™i a schimbat repartiÈ›ia mea la Icechim pentru una la Catedra lui. In primii ani la ASE am fost uimit de atmosfera de acolo, total diferită de cea de la Universitate. ExplicaÈ›ia aveam să o descopăr repede : la începutul anilor 1950 toÈ›i profesorii de economie ai vechii Academii Comerciale, o È™coală faimoasă până atunci, fuseseră destituiÈ›i È™i eliminaÈ›i fizic : băgaÈ›i la puÈ™cărie sau împuÈ™caÈ›i ! Era normal, aceÈ™ti oameni făcuseră, prin cursurile predate, elogiul capitalismului ! Acum trebuia creată o economie nouă, cea socialistă, È™i ca să o faci aveai nevoie de oameni care să gândească după tiparele comuniste. De unde să îi iei ? Păi, din cei È™coliÈ›i la Moscova imediat după 1945. ReveniÈ›i de acolo, au ajuns direct profesori la ASE. In 1948, fosta Academie de Inalte studii Economice È™i Comerciale a fost rebotezată ISEP (Institutul de ȘtiinÈ›e Economice È™i Politice), nume schimbat apoi în 1958 în Institutul de StiinÈ›e Economice V.I.Lenin (probabil ca să nu se uite componenta politică). Numele de ASE, Academia de Studii Economice, i-a fost atribuit în 1967, la un an după venirea mea acolo. Ca urmare, nu este de mirare nici că totul era extrem de politizat, nici că nivelul de cultură de tip universitar era apropiat de zero, nici că extrem de puÈ›ini din colegii mei de la catedrele cu profil economic È™tiau vreo altă limbă străină decât rusa. De altfel, relaÈ›iile mele cu colegii din catedrele de profil economic erau extrem de sărace, nici nu prea aveam ce să discut cu ei. A fost o singură excepÈ›ie, un băiat de vârsta mea de la ComerÈ› exterior, deosebit de civilizat, care făcuse È™i un stagiu în Germania. Ce ne-a apropiat a fost plăcerea amândorora pentru drumeÈ›ii montane. MenÈ›ionez asta aici pentru că, într-un drum printr-o pădure din Bucegi, doar noi doi, am avut o discuÈ›ie foarte interesantă, legată de tezele de doctorat, la care pe atunci lucram amândoi. Prietenul meu îmi spune, plin de năduf : « Tu, Liviule, eÈ™ti un fericit ! Amesteci două soluÈ›ii È™i dacă iese ceva roÈ™u, scrii în teză că a ieÈ™it roÈ™u; dacă iese albastru, scrii în teză că a ieÈ™it albastru. Dar eu ? Eu ori scriu cum zice partidul È™i atunci nu vin cu nimic nou, ori scriu că e altfel decât a zis partidul È™i atunci mă dau ăștia afara !» I-am dat dreptate, chiar aÈ™a era. De fapt, era chiar mai rău. Din când în când partidul decidea ca, într-un domeniul sau altul al economiei, lucrurile trebuiesc schimbate. Ei bine, în acel moment, cei ce lucrau la teze de doctorat în domeniul respectiv aruncau la coÈ™ tot ce scriseseră È™i o luau de la cap, fiind obligaÈ›i să argumenteze utilitatea schimbării decise de partid.Cred că asta a fost È™i explicaÈ›ia pentru care cercetarea economică din România a bătut pasul pe loc ani de zile; de fapt nici azi nu reuÈ™eÈ™te să producă multe lucruri semnificative. Asta era atmosfera din ASE. Imi amintesc două momente legate de Rectorul din vremea aceea a ASE-ului, un politruc care preda o materie extrem de politizată È™i distorsionată față de realitate pentru a răspunde intereselor celor de la putere, „Istoria economiei naÈ›ionaleâ€. Primul moment a fost o È™edință în care rectorul a atras public atenÈ›ia unui sef de catedră că o tânără asistentă a acestuia nu i-a dat atenÈ›ia cuvenită deoarece, întâlnind-o pe un culoar, nu l-a salutat ea prima. Asta, în condiÈ›iile în care, la facultatea de chimie, dacă un Profesor întâlnea pe hol o studentă, el era cel care își ridica primul pălăria È™i saluta deoarece considera normal ca un bărbat, fie el È™i profesor, să fie cel ce salută primul o femeie, fie ea È™i studentă. Al doilea moment, la care nu am asistat direct dar ale cărei consecinÈ›e le-am resimÈ›it din plin, a fost o discuÈ›ie între rector È™i È™eful meu de catedră, Profesorul Virgil Armeanu, un om care È™tia colosal de multă carte È™i de la care eu, cel puÈ›in, am învățat enorm. DiscuÈ›ia a avut loc în primăvara anului 1972. Rectorul i-a reproÈ™at Profesorului Armeanu că nu îl tratează cu suficientă consideraÈ›ie, la care acesta a răspuns : «Tovarășe rector, hai să vedem cine a auzit de lucrările dumneavoastră de cercetare în afara României È™i cine a auzit de ale mele ! » Ii dădea mâna să spună asta ! Profesorul Armeanu publica toate articolele pe care ne îndemna mereu să le scriem în reviste de prestigiu din străinătate iar respectivele articole se regăseau apoi citate cam în tot de însemna în lume chimie analitică la vremea aceea. A doua zi Profesorul Armeanu chiar s-a dus la rector È™i i-a pus pe masă documentaÈ›ia, aÈ™teptând calm ca interlocutorul său să echilibreze cumva balanÈ›a, dar asta evident nu s-a întâmplat. Nu cred că rectorul publica ceva È™i chiar dacă ar fi făcut-o, circulaÈ›ia articolelor respective era limitată, fiind în limba română È™i fără nici o contribuÈ›ie la È™tiinÈ›a economiei. Rezultatul acestui incident a fost că, peste două...trei luni, la sfârÈ™itul anului universitar, s-a decis că studenÈ›ii ASE-ului, chiar cei de la Merceologie (È™tiinÈ›a mărfurilor) nu au nevoie de chimie. Catedra s-a desfiinÈ›at, Profesorul Armeanu a fost pensionat, iar eu a trebuit să îmi găsesc un post în altă parte. Dacă stau să mă gândesc, perioada petrecută la catedra profesorului Armeanu a fost, pentru acea vreme, o perioadă bună. Regimul comunist se schimba. Cel vechi, al luptei contra „burghezo-moÈ™ierimii†trecuse o dată cu moartea primului dictator comunist, Gheorghiu-Dej. Noul dictator, CeauÈ™escu, încă nu îl impusese pe deplin pe al lui. Se publica È™i multă literatură bună, mai ales într-o editură, Meridiane, care publica cam tot ce apărea în „Edition de minuit†de la Paris, dar nu numai. Să nu exagerăm totuÈ™i, Soljenițîn sau Pasternak erau interziÈ™i cu totul de la publicare. Circulau însă, noi le-am citit împrumutate de la geologi, colegi ai surorii mele, care lucrau prin Africa, trimiÈ™i de statul român, È™i care, la întoarcerea acasă, mai strecurau prin bagaje câte o carte din asta sau câte un Paris Match. Nici cărÈ›ile celelalte, dacă erau din categoria celor de calitate (de exemplu Numele trandafirului a lui Umberto Eco sau Cel mai iubit dintre pământeni a lui Marin Preda), chiar dacă se publicau, nu se găseau în librărie, tirajele lor erau de departe insuficiente. Ca să le obÈ›ii procedai aÈ™a : 1. Trecei el puÈ›in o dată pe săptămână printr-o anume librărie (de dorit de cartier) È™i de fiecare dată când cumpărai vreo carte cât de cât interesantă, care se găsea pe tejghea, îi lăsai vânzătoarei (neapărat aceaÈ™i), câte ceva (o ciocalată, cât timp s-au găsit, mai apoi câțiva lei). 2. Când aflai că urmează să apară ceva realmente interesant (sau care apăruse deja, meteoric, în librăriile din centru), îi spuneai fetei : «Am auzit că a apărut cartea... . Mi-o păstraÈ›i È™i mie când vă soseÈ™te ?» . Când cartea venea, era pusă, împaxchetet, sub tejghea. Veneai, luai pachetul, plăteai (sigur, È™i cu o atenÈ›ie), abia acasă deschideai pachetul È™i vedeai ce e acolo. 3. Apoi procesul se relua, chiar dacă, uneori, în pachet nu era cartea dorită care nu sosise încă, ci vreun roman super dulceag care vânzătoarei i se păruse extraordinar sau dacă, încă de la centrul de distribuÈ›ie, cartea ta venea „la pachet†cu cine È™tie ce altă mizerie nevandabilă. Culmea este că tehnica asta de cumpărare a continuat până prin 1995, abia de atunci au învățat editorii să se plieze cerinÈ›elor pieÈ›ei. Tot în anii 1970, perioada (prin comparaÈ›ie) bună, începuse chiar să se poată pleca în excursii în strâinătate. Mă rog, în limite rezonabile. Ce însemna asta, „limite rezonabile†? - Doar cu acordul securității, care te anunÈ›a cu o zi înainte de plecare dacă îți dă viza de ieÈ™ire sau nu. PaÈ™aportul stătea la ei, dacă îți dădeau viza, È›i-l dădeau, iar la întoarcere erai obilgat să îl returnezi în 24 de ore. Dacă nu, îți făceai la iuÈ›eală alte planuri de concediu. - Doar o dată la doi ani, nu mai des. De ce ? De aia ! - Doar în țările socialiste, mai puÈ›in Iugoslavia (pentru că, pe acolo, se putea pleca mai departe spre occident) [Sigur, restricÈ›ia cu țările vizitabile È™i intervalul de 2 ani erau valabile pentru noi, muritorii de rând. O cunoÈ™tiință de-a surorii mele, scriitor de SF dar în primul rând redactor la o revistă care îi educa pe È™colarii din clasele primare cum să iubească partidul È™i pe conducătorii lui, pleca frecvent ba în FranÈ›a, ba în Spania, ba în Israel. La întoarcere publica È™i un jurnal de călătorie: deci, de ce să ne plângem, doar vedeam È™i noi, chiar dacă doar prin ochii lui, lumea ! ] - Doar în exursii organizate de ONT [Oficiul NaÈ›ional de Turism], sau BTT [Biroul de Turism pentru Tineret] singurele agenÈ›ii de turism existente. [Cred că asta explică de ce, după 1990, când toată lumea s-a repezit să plece în excursii, mai cu seamă în occident, serviciile ghizilor erau extrem de proaste, la ori care din puzderia de agenÈ›ii apărute : de unde să îi iei ?]. - Cu foarte puÈ›ini bani, în valuta țării în care plecai. Era ilogic, pentru că, chiar dacă leul era total neconvertibil, probabil că între țările socialiste exista o oarece convertibilitate. Dar, ca să te sâcâie, sau să nu îți vină ideea să aduci de acolo ceva care la noi nu se găsea È™i să îți faci viaÈ›a niÈ›el mai uÈ™oară, pur È™i simplu nu te lăsa să pleci cu mai mult decât considerau ei; È™i asta era foarte puÈ›in ! Noul meu loc de muncă a fost tot în ASE, dar la o altă catedră, cea de tehnologie industrială. Exact atunci când chimia a dispărut practic de la facultatea de comerÈ›, CeauÈ™escu, obsedat de dezvoltarea industriei, a È›inut un discurs în care economiÈ™tii erau acuzaÈ›i că nu se integrează bine în acest proces. Cineva din Ministerul învățământului a tras imediat concluzia : « Tovarășu’ gândeÈ™te foarte bine ! EconomiÈ™tii nu se implică pentru că nu È™tiu ce se întâmplă în industrie. De acu’ la toate facultățile cu profil economic se va preda un curs, amplu, despre industrie.» Si aÈ™a, o catedră până atunci mică, ce È›inea cursuri doar la facultatea de management (care pe atunci se numea Economia Industriei) a trebuit să acopere de vreo cinci ori mai multe cursuri, la toate facultățile ASE-ului. AÈ™a am ajuns eu acolo. Lucrurile, în noua catedră, erau cu totul diferite. De unde profesorul Armeanu era un om de È™tiință, care supravieÈ›uia astfel într-un mediu universitar destul de ostil, dar care încă aprecia o activitate bine susÈ›inută profesional, noul sef de catedră era exact opusul lui. CunoÈ™tea o grămadă de oameni din lumea celor de la putere È™i È™tia să profite din plin de relaÈ›iile pe care le avea cu aceÈ™tia : noi aveam la catedră o dotare cu aparatură mai bună decât laboratoarele similare din Universitate È™i din Politehnică, era suficient să cer un aparat nou, să fac o hârtie că îmi era necesar pentru un contract È™i îl È™i aveam, pentru că Sefu’ il cunoÈ™tea bine pe directorul de la dotare din minister. Pentru că veni vorba de contracte de cercetare, aici sunt multe de spus, mai degrabă rele decât bune. In învățământul superior a început să se ceară, pe la începutul anilor 1970, ca activitatea de cercetare să se facă având ca obiect rezolvarea problemelor apărute în industrie. Respectivele cercetări urmau să se facă pe contract, beneficiarul fiind o întreprinere care avea ceva problemă ce trebuia rezolvată. Ideea în sine nu ar fi fost rea, dar cu aplicarea ei a fost cu totul altceva. Deci : ori ce întreprndere primea o cotă de 2 % din buget pentru activități de cercetare, bani pe care era obligată să îi cheltuiască pe contracte. AÈ™a dar, bani erau. Prima problemă : unde mergeau aceÈ™ti bani ? O bună parte, la institutele departamentale de cercetări, dar câte ceva mai „scăpa†și spre învățământul superior, de regulă prin următorul mecanism : Profesorul avea doctoranzi din conducerea întreprinderii iar aceÈ™tia „plăteau†prin acordarea de contracte. Profesorul mai avea doctoranzi È™i prin conducerea institutelor departamentale de cercetări, care procedau la fel, prin acordarea de sub-contracte. Când spun „plăteau†o spun la propriu, deoarece, cel puÈ›in la început, în anii 1970, o parte din banii de contracte reveneau ca prime celor ce elaborau lucrarea. A doua problemă : ce calitate aveau lucrările efectuate pe bază de contract ? Sincer, erau foarte subÈ›iri È™i cel mai adesea inaplicabile. Dar, întotdeauna, erau avizate de beneficiar È™i plătite. De ce ? Pe de o parte pentru că respectivul beneficiar era obligat să cheltuiască cei 2 % pe care îi primise pentru asta. Pe de altă parte, pentru că omul din întreprinderea beneficiară prin care se încheiase contractul nu putea să își supere conducătorul de doctorat. Uite aÈ™a, o mână spăla pe alta È™i toată lumea era mulÈ›umită. A treia problemă : printre cercetări, mai era È™i câte una bună. De ce nici ea nu se aplica iar rezultatele rămâneau într-un sertar ? Am aflat răspunsul la o petrecere, la Baia Mare, acolo unde un asemenea director-doctorand serba încheierea unei etape pentru susÈ›inerea tezei. Răspunsul pe care mi l-a dat la întrebarea de mai sus, pusă după mai multe pahare de vin (in vino veritas, nu ?), a fost edificator : « Păi ce, sunt prost să aplic ce mi-aÈ›i dat ? Ia gândiÈ›i-vă : Când primeÈ™ti o cercetare în faza laborator (aÈ™a cum o dădeam noi), nu È™tii nici o dată dacă ea va merge la fel de bine È™i în fabrică (ceea ce era perfect adevărat). Si atunci ? Dacă merge, ori cum secÈ›ia unde o aplic este afectată timp de cel puÈ›in câteva luni de introducerea elementelor de noutate. In lunile astea, eu am numai necazuri. Iar la sfârÈ™it, după ce am pus totul la punct, primesc o felicitare de la judeÈ›eana de partid. Dar dacă cumva nu merge ? Ei bine, eu zbor din postul de director, pentru că am perturbat fără rost producÈ›ia. In condiÈ›iile astea, nu merită să încerc !» In acel moment, inginerul È™ef al întreprinderii, un băiat tânăr È™i extrem de inimos intervine È™i el în discuÈ›ie: « AveÈ›i dreptate, nu vă amintiÈ›i că aÈ™a am pățit noi cu morile ?» Care a fost povestea cu morile. In întreprindere, care se ocupa de prelucrarea minereurilor de aur din zonă, materialul extras din mină trebuia mai întâi sfărâmat, operaÈ›ie care consuma enorm de multă energie. Inginerul nostru citise undeva că suedezii puseseră la punct o modificare a tehnologiei, care aducea economii considerabile de energie. A încercat să introducă È™i la noi metoda, modificând mai întâi una din mori. A mers, au extins apoi la toate morile. Au raportat „mai sus†succesul, au fost felicitaÈ›i, punct. Dar, peste nici două luni, directorul este chemat la partid È™i i se spune : « Tovarășu’ , a venit o directivă de sus, trebuie redus consumul de energie !» Omul nostru răspunde : «Sigur, dar noi am făcut-o deja, acum două luni, cu morile...». Dar È›i-ai găsit ! «Lasă tovarășu’ aia a fost atunci . Noi acum trebuie să reducem consumul față de ce e azi ! » «Bun, È™i dacă nu am fi raportat atunci inovaÈ›ia, nu era mai bine, aveam acum cu ce să scădem consumul» «Era mai bine, dar aÈ›i făcut-o atunci, noi am raportat-o atunci, acum trebuie altceva , vă descurcaÈ›i, e sarcină de la partid !» Eu, naiv : «Si cum v-aÈ›i descurcat ?» Directorul, blazat: «Ca de obicei, am raportat cu date aiurea, exact cum au vrut ei. Si a ieÈ™it bine, toată lumea a fost mulÈ›umită că sarcina de la partid a fost îndeplinită cu succes». Dacă stau să mă gândesc bine, o asemenea stare de lucruri, bine cunoscută de toată lumea (exact ca în povestea cu împăratul gol pe care curtenii îl lăudau cât e de frumos îmbrăcat) a condus la înapoierea tehnologică a țărilor comuniste față de occident, una din principalele cauze care au dus la sfârÈ™itul anilor 1980 la prăbuÈ™irea comunismului. In comunism nu exista noÈ›iunea de concurență între diversele întreprinderi. Nici cea de faliment. Ca urmare, nimeni nu își asuma nici un risc, păstrarea statu-quo-ului era politica managerială care nu îți făcea probleme. Nu exista nici progres, dar asta nu era treaba directorului. Iar la nivel de sistem toÈ›i se minunau de cât de bine îmbrăcat era împăratul È™i cât de înÈ›elept era CeauÈ™escu. Că treburile mergeau într-o direcÈ›ie din ce în e mai proastă a început să se vadă de pe la începutul anilor 1980. In învățământ au fost o grămadă de schimbări, nici una în bine. Nu s-a mai adus din import nici un fel de aparatură, nici substanÈ›e. Nu a mai intrat în È›ară nici o revistă de specialitate din occident : fără documentare, fără substanÈ›e sau aparatura de studiu, evident nu mai putea fi vorba de o cercetare serioasă. Nu am mai avut voie să publicăm în periodice din occident, decât cel mult cu avizul organului local de partid (dar care nu îl dădea, pentru că nu pricepea despre ce ai scris acolo È™i se temea că duÈ™manul imperialist ne va fura secretele !). In schimb, erau la mare preÈ› brevetele de invenÈ›ie. Singurul necaz era că un brevet era acceptat dacă tehnologic era funcÈ›ional, fără ca cineva să se întrebe dacă era È™i economic aplicabil. Nu s-au mai făcut promovări, de nici un fel. Aici însă, merită făcută o paranteză: Ultimele promovări s-au făcut prin 1980. La noi la catedră s-a scos la concurs un post de conferenÈ›iar, pe care s-au înscris doi candidaÈ›i : o colegă, C.I., cu vreo 10...15 ani mai în vârstă bine decât mine, care nu publicase mai nimic, dar care fusese, timp de 20 de ani, cea care controla pe linie de partid un cămin studenÈ›esc È™i eu, care aveam un dosar doldora de lucrări È™tiinÈ›ifice, dar, ce-i drept, mai deloc activitate politică. Argumentul că activitatea de partid nu i-a lăsat timp pentru cercetare, educaÈ›ia comunistă a studenÈ›ilor fiind, ori cum, mai importantă decât cea È™tiinÈ›ifică, a avut căutare È™i colega mea a primit postul de conferenÈ›iar. Nici măcar seful de catedră, care mă voia pe mine, cu toate relaÈ›iile lui, nu a reuÈ™it să schimbe decizia : era o decizie politică! Am fost scârbit, dar nu mirat. O altă decizie, pe care eu am resimÈ›it-o din plin, a fost aceea că nimeni, ori cât ar fi vrut să muncească, nu avea voie la mai mult de trei salarii suplimentare pe an. CeauÈ™escu era obsedat de ideea că cineva s-ar fi putut, cumva îmbogăți; pentru el, bogăția personală È™i socialismul erau incompatibile! Dar, aici, È™eful meu de catedră a făcut dovada talentelor sale de a găsi soluÈ›ii. Pe lângă contractele cu întreprinderile, mai exista un tip de contracte, despre care È™tia È™i la care ajungea însă foarte puÈ›ină lume : cele cu comitetele judeÈ›ene de partid. JudeÈ›eana de partid, cel mai înalt for de decizie din fiecare judeÈ›, dispunea de niÈ™te bani cu care putea face contracte vizând studii de dezvoltare a judeÈ›ului. Dacă cunoÈ™teai pe cine trebuie, primeai un asemenea contact, cu o temă cel mai adesea fantezistă. Eu am lucrat la o asemenea temă, care propunea ca judeÈ›ul Vâlcea să devină un concurent serios al departamentelor din sudul FranÈ›ei, prin producerea de uleiuri aromate folosite ca materie primă pentru parfumuri, pornind de la flora spontană a judeÈ›ului. Dincolo de aspectul aproape comic al situaÈ›iei, asemenea contracte aveau È™i o parte bună, un secret È™tiut doar de cei iniÈ›iaÈ›i : pe aceste contracte se dădeau prime de trei salarii, dar care se adăugau celor trei luate de la facultate, pe cercetarea de acolo sau pe ore suplimentare ! Deci, obÈ›ineai trei plus trei salarii suplimentare. O să întrebaÈ›i de ce am acceptat aÈ™a ceva, care era aproape o prostituÈ›ie intelectuală. Răspunsul e simplu : eram foarte prost plătit (soÈ›ia mea, cercetător È™tiinÈ›ific la fel de prost), eram aproape săraci lipiÈ›i pământului ! Cred că am mai spus undeva, un strungar sau electrician cu ceva vechime, într-o fabrică, avea o leafă cam cât a mea È™i a nevesti-mi la un loc, plus o grămadă de prime. Da, dar ei erau parte din clasa muncitoare ! Toată istoria asta este o ilustrare a faptului că în comunism, ideea de egalitate era doar în propaganda de partid. In viaÈ›a de zi cu zi, partidul È™tia foarte bine să își favorizeze oamenii. Desigur, cel mai grav însă a fost faptul că nu se mai găsea de loc de mâncare (decât cu relaÈ›ii, pe care eu nu am È™tiut nici o dată să le fac, cu atât mai puÈ›in să le întreÈ›in). Până în 1989, situaÈ›ia alimentară s-a agravat continuu È™i de fapt acesta a fost factorul imediat care a condus la căderea comunismului. Eu aveam doi copii mici, care trebuiau hrăniÈ›i. Socrul meu, pensionar, se scula la 4 dimineaÈ›a, se aÈ™eza la coadă (vara, iarna, tot anul) È™i eventual, pe la 4 după amiaza, se întorcea victorios acasă cu un pachet de 1,5 kg de carne, din care două treimi erau grăsime È™i oase. Dar ne bucuram È™i de asta. In piață țăranii nu mai veneau cu zarzavaturi È™i legume deoarece erau obligaÈ›i să le vândă pe preÈ›uri de nimic (nu trebuia încurajată nici o iniÈ›iativă privată, era contrară comunismului !), în magazinele alimentare zahărul È™i uleiul erau pe cartelă, iar altceva nu prea mai era în rafturi. Pentru ouă, cozile erau de 3...4 ore. Doar pâine se găsea, dar asta numai în BucureÈ™ti. Dacă plecai într-o delegaÈ›ie, trebuia să vii cu pâinea de acasă. Când aud acum pe câte unii spunând că atunci era mai bine, mă cutremur. Ori nu È™tiu cum a fost, ori au uitat (dar oare se poate uita aÈ™a ceva ?) ori, cel mai probabil, obÈ›ineau ce le trebuia pe căi ocolite, mai mult sau mai puÈ›in legale. Tocmai când lucrurile se duceau, din ce în ce mai repede, de râpă, pentru mine a apărut o È™ansă. Algeria avea nevoie de profesori universitari. Cum eu È™tiam bine franceza, mi-am depus candidatura. Treaba mergea aÈ™a : te înscriai la facultate la tine, apoi listele mergeau la securitate, pentru o primă aprobare. Dacă treceai, aveai o întâlnire cu delegaÈ›ia algeriană, mai mult ca să vadă dacă È™tiai limba. După acceptul lor, treceai prin adunarea de partid, care îți dădea È™i ea o aprobare, practic formală, nu cred că a fost cineva, vreo dată, respins acolo. Nu mai È›in minte dacă nu cumva îți mai trebuia È™i o aprobare de la centrul universitar de partid; dacă da, acolo aprobarea nu mai era evidentă. In sfârÈ™it, făceai o È™coală specială, la universitatea de partid. Aici, dincolo de lecÈ›iile politice, mai aflai È™i ceva lucruri interesante : clima, obiceiuri, tabu-uri. Dura cam o lună. Am mers cu plăcere, dar È™tiÈ›i de ce ? In respectiva clădire (lângă statuia cu Leul, în Cotroceni, acum acolo este facultatea de electronică a Politehnicii), era È™i un bufet, tovarășii cursanÈ›i ai partidului trebuiau să È™i mănânce. Se găseau lucruri ne mai văzute în oraÈ™, brânză, ba chiar È™i cremwurÈ™ti. O lună de zile, copiii mei au mâncat bine, pentru asta merita să mergi È™i să ascuÈ›i ori câte tâmpenii. După asta, o nouă aprobare de la Securitate , „viza de ieÈ™ire†din È›ară. [Pentru cine nu È™tie: de fiecare dată când voiai să ieÈ™i din È›ară, primeai, în ultima zi, paÈ™aportul, e care era aplicată o viză de ieÈ™ire, pe care se specifica È™i destinaÈ›ia, nici vorbă să pleci unde ai fi avut chef]. După care, atunci când avionul se ridica de la sol, răsuflai uÈ™urat (căci oameni întorÈ™i după ce se îmbarcau în avion, s-au mai văzut, dar o dată avionul în aer, nu mai era întors, sau măcar eu nu am auzit de aÈ™a ceva). Eu însă, cu viza, am avut mari emoÈ›ii. Este aici o istorioară, care arată È™i ea că totuÈ™i, Securitatea nu era infailibilă È™i că în cadrul ei informaÈ›ia circula rău. Iată despre ce este vorba : Cu vreo trei ani înainte lucrasem la un brevet de invenÈ›ie privind regenerarea antigelului uzat din motoare. Brevetul a fost considerat interesant de cei de la armată, care au decis să construiască o instalaÈ›ie mobilă de recuperare a antigelului. Prin primăvara anului când am plecat în Algeria, dar înainte să iasă aprobările, armata a solicitat pe cineva care să dea asistență la testarea instalaÈ›iei. Profesorul mă trimite pe mine. Până să înceapă testele propriu zise, se face toamnă, aprobările mele pentru Algeria erau de acum primite. Colonelul-inginer care testa instalaÈ›ia, un om foarte la locul lui de altfel, îmi spune : « Maine de dimineață mergem la unitatea de tancuri de pe Vitan-BârzeÈ™ti să testăm instalaÈ›ia» Merg acolo, dau de un câmp imens unde erau garate câteva zeci de tancuri, poate 100, poate chiar mai multe. Traversăm la pas toată unitatea, ajungem la platforma cu instalaÈ›ia noastră, ne vedem de treabă. La prânz, colonelul meu îmi spune : « Bun, aici am terminat. Mâine mergem la unitatea din Ghencea !» Eu : «Dar, domnule colonel (termenul de tovarășe se folosea doar în discuÈ›iile oficiale sau cele de la partid), eu plec în Algeria. Dacă mă plimbaÈ›i prin marile unități de tancuri din BucureÈ™ti, ăștia nu o să mă mai lase să plec din È›ară, o să zică mai È™tiu eu ce de secrete militare.. » Colonelul, hârÈ™it de o viață în armată : «Fugi dom’le de aici, la noi nu È™tie stânga ce face dreapta ! Te rog eu, vino È™i ajută-mă să rezolvăm treaba cu antigelul» Si aÈ™a, vreo două săptămâni, am trecut în revistă toate unitățile de blindate È™i trupe motorizate din BucureÈ™ti. După care, în octombrie 1982, am plecat bine mersi în Algeria. 4. ViaÈ›a în È™i după Algeria Statul comunist român era disperat după valuta țărilor occidentale, aÈ™a numita „valută forteâ€. Industria românească nu fusese nici o dată realmente competitivă, agricultura colectivizată mergea din ce în ce mai prost, nu era mare lucru de exportat. Iar ce se exporta totuÈ™i, se făcea la preÈ›uri foarte mici sau spre țări care nu plăteau nici o dată. O sursă de venituri, intens valorificată, era trimiterea de specialiÈ™ti care să lucreze în străinătate, dar nu de capul lor ci bine înregimentaÈ›i È™i controlaÈ›i de stat. Se crease chiar o firmă specializată, Romconsult, care găsea asemenea pieÈ›e, de regulă în țările arabe, africane È™i în America Latină, È™i trimitea acolo specialiÈ™tii. Interesant era modul în care statul român beneficia de pe urma acestora : Exista un contract, prin care Romconsult oferea specialiÈ™ti statului beneficiar, contra unei sume de bani în valută (sumă a cărei valoare omul trimis acolo, cel mai adesea, nici nu o cunoÈ™tea). Cel trimis era plătit de Romconsult, o parte cu lei, în România, o altă parte cu valuta țării respective, acolo, atât cât să nu moară de foame È™i în sfârÈ™it, cu ceva valută forte care se depunea într-o bancă din România. Eu, de pildă, am fost plătit de statul algerian se pare, cu circa 6000 $ pe lună (atât erau plătiÈ›i colegii mei din alte țări, de pildă Polonia, care își încheiau ei contractele). Din aceÈ™ti bani, eu personal primeam : - circa 2000 lei în România (care, calculaÈ›i la cursul oficial de atunci însemnau cam 170 $, la cursul real de vreo cinci ori mai puÈ›in); - circa 1500 dinari algerieni acolo ( la cursul de schimb de atunci echivalentul a circa 400 $, dar dinarul nefiind convertibil, pe banii ăștia se puteau cumpăra la negru cam 100 $); - 60 $ în România, depuÈ™i în bancă. FaceÈ›i socoteala È™i veÈ›i vedea cât câștiga statul român. Dar, pentru cei ce plecau, eu inclusiv, viaÈ›a, acolo, comparativ cu cea din România, era (ca să folosesc un termen argotic), parfum. In primul rând pentru că se găsea de mâncare, ceea ce, în România anului 1982, devenise o mare problemă. Pe de o parte, Algeria, cu clima ei subtropicală, permitea două recolte de legume pe an, aveai permanent ceva proaspăt de gătit. Cum la ei nu exista agricultură de tip socialist, țăranii cultivau pământul È™i își vindeau legumele pe piață, deci se găseau. Fiind la Mediterana, se găsea È™i mult peÈ™te proaspăt. Pe de altă parte, Algeria câștiga enorm din vânzarea petrolului (din care nu avea prea mult, dar avea totuÈ™i ce exporta) È™i a gazelor naturale, din care avea rezerve uriaÈ™e. Banii ce intrau astfel erau folosiÈ›i într-un mod foarte interesant : din ei se subvenÈ›ionau produsele alimentare de import : făină, carne, lactate, produse care ajungeau pe piață la preÈ›uri extrem de mici È™i în cantități îndestulătoare. Rezultatul era că o familie unde nu muncea decât tatăl (nici măcar foarte calificat, cel mai adesea) È™i în care trăiau 8...10 copii, avea din ce să trăiască. Implicit È™i noi. Imi amintesc unul din primele mele drumuri la o măcelărie de acolo. In vitrina frigorifică, carne macră de vită (porc nu se vindea în Algeria, era interzis de Coran. Nimic nu e perfect). Cer o bucată, mi-o cântăreÈ™te, o plătesc. Cer apoi un os cu măduvă, pentru supă. Măcelarul bagă o mână sub tejghea, scoate un os, mi-l taie în două, îl pune într-o hârtie È™i mi-l întinde. Eu, nedumerit : «Dar nu îl cântăriÈ›i ? Cât trebuie să vă dau pe el ?» La care măcelarul, cumva jignit de întrebare, îmi răspunde : «Domnule, eu sunt negustor de carne, nu de oase !» După care îmi întoarce spatele È™i pleacă de la tejghea. Plec spre casă, amintindu-mi un banc ce circula în România pe vremea aceea : Inainte, pe firma magazinului scria Măcelărie È™i înăuntru era carne. Acum, pe firmă scrie Carne iar înăuntru este ...măcelarul. Al doilea argument pentru care sejurul acolo a fost agreabil a fost acela că copiii o aveau pe mama lor care stătea acasă È™i se putea ocupa de ei, aveau Marea Mediterană la dispoziÈ›ie, în care se putea face baie cam 6 luni pe an È™i È™coală (de fapt la început grădiniță, apoi È™coală) în limba franceza. Cu È™coala a fost o problemă. In oraÈ™ul unde am lucrat eu, Mostaganem, era o È™coală a serviciului cultural francez, (numită familiar L’Ecole Rose pentru că își avea sediul într-o clădire vopsită în roz) . Aici învățau toÈ›i copiii specialiÈ™tilor străini din zonă. Pentru copiii francezi, È™coala era gratuită. Pentru cei ai căror părinÈ›i erau din alte țări, se percepea o taxă, suportabilă pentru cine câștiga echivalentul a 6000 $ pe lună, dar prohibitivă pentru mine. Am vorbit cu directoarea È™colii, i-am explicat în ce situaÈ›ie eram, femeia m-a înÈ›eles È™i mi-a spus : «Sigur, aveÈ›i dreptate ! Eu pot să vă obÈ›in o scutire de taxă, dar îmi trebuie o adresă scrisă de la cine vă plăteÈ™te, de unde să rezulte ce venituri aveÈ›i în Algeria. » Când m-am dus însă la reprezentanÈ›a Romconsult, cei de acolo nici nu au vrut să audă de aÈ™a ceva. «Cum o să vă dăm ? Nici vorbă ! E secret ! Pe cine interesează cum își plăteÈ™te statul român oamenii de aici ? » «Păi È™tiÈ›i, È™coala, copiii, taxele...» «Nimic ! TrimiteÈ›i copiii acasă în România, acolo se învață foarte bine ! » Cinstit vorbind, nici nu mă aÈ™teptam la altceva. Dar nici să trimit copiii acasă nu voiam, doar pentru ei plecasem. Am găsit o soluÈ›ie „româneascăâ€. Profitând de faptul că orele la universitate erau doar dimineaÈ›a È™i de faptul că eu eram pasionat de fotografie (dar nu de apăsat pe declanÈ™atorul aparatului foto cât mai ales de prelucrarea fotografiilor în laborator), m-am angajat, pe È™est, la un fotograf din oraÈ™, unde lucram „schimbul doiâ€. Cu banii luaÈ›i de acolo, am putut plăti taxele copiilor, care au mers la È™coală tot timpul cât am stat în Algeria. A meritat ! Istoria asta are o urmare. La câteva luni după ce noi am ajuns acolo, CeauÈ™escu, se pare chiar el personal, a fost deranjat de ideea că copiii români sunt educaÈ›i în È™colile de acolo în spirit burghez. A dat deci ordin ca toÈ›i copiii să fie rechemaÈ›i în România. DispoziÈ›ia a venit verbal, dacă ar fi fost un ordin scris, ajungea urgent la Europa Liberă sau la vre-un alt post de radio anti-comunist È™i ar fi ieÈ™it scandal. Evident, nimeni nu È™i-a trimis copiii acasă È™i atunci s-a recurs la „planul Bâ€. Când veneai în concediu în România (o dată la 2 ani), copiii nu mai primeau viză de ieÈ™ire ! Noi am aflat la timp de treaba asta È™i, ca urmare, în toÈ›i cei trei ani jumătate de Algeria nu am călcat prin România. Când am revenit în România, era în ianuarie 1986, fetiÈ›a mea era în clasa a 3-a iar băiatul în 1-a. Ne-am dus la È™coala de cartier È™i am dus situaÈ›iile È™colare primite de la Ecole Rose. Am fost trimis la minister. Acolo, mă primeÈ™te un inspector, gras È™i cu un aer suficient. Ii arăt situaÈ›iile È™colare, le aruncă cu dispreÈ› : «Ce-s astea ? Noi nu recunoaÈ™tem altă È™coală. De ce nu aÈ›i trimis copiii în È›ară să înveÈ›e aici ?» Eu, făcând pe prostu’ : «Dar n-am È™tiut că trebuia...» El, superior : « Cum n-aÈ›i È™tiut, s-a transmis la toată lumea dispoziÈ›ia !» Eu, făcând pe în continuare pe prostu’ : «Nu am primit nici o hârtie...» «Ce hârtie, tovarășe ? VreÈ›i să spuneÈ›i că nu aÈ›i auzit ce trebuia să faceÈ›i ?» Eu, de acum obraznic, fie ce-o fi : «Da’ ce, tovarășe inspector, voiaÈ›i să mă iau după vorbe ?» Omul meu, după un «bine» spus în silă, trage o foaie de hârtie È™i scrie : Eleva Ioana Băloiu va susÈ›ine examen scris È™i oral la următoarele discipline : - limba română È™i aritmetică, clasa I-a - limba română È™i aritmetică, clasa II-a - limba română, aritmetică È™i cunoÈ™tinÈ›e despre natură, clasa III-a. Eu, de data asta contrariat „pe buneâ€: «Dar, tovarășe inspector, nu credeÈ›i că dacă copilul ia examenul de clasa a III-a, înseamnă implicit că È™tie È™i materia de I-a È™i a II-a ?» Răspunsul, scurt È™i dur : «Nu ! Va face cum am scris eu !» Si aÈ™a am È™i făcut. Cu băiatul, care era în clasa I-a, a fost mai simplu, cei de la È™coală l-au considerat înscris de la începutul anului È™i absent în prima parte, nu mai È™tiu pe ce motiv. Sigur, asta a costat ceva cafea, adusă din Algeria, cafea care în România se găsea doar pe valută, dar ce mai conta... Obiceiurile dobândite sunt greu de schimbat. Iată ce i se întâmplă unei bune prietene , B.P., în 1991-93. Prietena mea avea o fată, Mona, elevă în clasa a X-a la Sf.Sava. Se scot la concurs, prin Ministerul învățământului, două locuri la un liceu european undeva în Italia, iar Mona îl câștigă pe unul din ele. Stă în Italia doi ani, termină liceul, dă acolo un bacalaureat recunoscut în toată Europa È™i vine acasă, să dea examen de admitere la facultate. Dar... surpriză ! Ministerul învățământului, cel ce o trimisese în Italia, nu îi recunoaÈ™te bacalaureatul de acolo È™i deci fata nu poate da admitere (căci bacul, la noi, se dăduse cu o lună în urmă). Mama, disperată. Mona, calmă : «Mamă, stai liniÈ™tită . Eu ori cum am scris la câteva Universități din Statele unite, am deja aprobată o bursă la Universitatea din Carolina de sud. Din toamnă mă duc acolo, dacă ăștia de aici nu mă vor». AÈ™a a È™i făcut, a terminat acolo Universitatea, a făcut È™i un master în economie la Harvard, lucrează, tot acolo, la una din cele mai mari firme de consultanță, prin România mai trece când È™i când.... AÈ™a se pierd tinerii capabili, din prostia funcÈ›ionarilor. Nu că asta ar fi singura cauză, din păcate. Copiii mei au mai avut un avantaj în Algeria. Algerienii erau topiÈ›i după copii, chiar dacă aveau adesea cam 10 acasă, eventual de la două neveste (după Coran, ar fi putut avea până la patru; familii cu câte două existau frecvent, dar cu mai multe, eu cel puÈ›in, n-am întâlnit). Totul pentru aceÈ™ti copiii era subvenÈ›ionat de stat, asta fiind a doua destinaÈ›ie majoră a banilor luaÈ›i de pe petrol : caiete, creioane, cărÈ›i, jucării, mult Lego, toate se găseau la preÈ›uri incredibil de mici. AÈ™a se face că, deÈ™i eu eram plătit cât È™oferul Universității, ne-am întors acasă cu circa 100 de cărÈ›i (pe care , evident, le avem È™i acum) È™i un sac măricel plin cu piese de Lego. Al treilea motiv pentru care pot să zic că Algeria a fost o perioadă bună a fost acela că, la Universitate, am avut o muncă agreabilă. Imi făceam norma didactică , È™i cam atât. Universitatea era mică È™i destinată formării studenÈ›ilor în primii doi ani de facultate. Biblioteca avea doar manuale pentru studenÈ›i, laboratoarele erau doar pentru lucrări practice, de activitate de cercetare nu auzise nimeni, dar, pentru acest palier, totul era nou, modern, se putea lucra bine. Probleme au fost doar cu românii. CorespondenÈ›a era permanent citită. La un moment dat am primit un plic care pe față avea adresa mea dar pe spate un expeditor total necunoscut. Când am vrut să îl deschid, am văzut că de fapt erau două plicuri perfect suprapuse È™i lipite unul de celălalt. Evident securistul citise una din scrisori, a pus-o înapoi în plic, l-a lipit, a luat următorul plic, a repetat operaÈ›ia È™i la sfârÈ™it l-a aÈ™ezat peste primul. Si tot aÈ™a, teancul a crescut. Singura neglijență a ofiÈ›erului a fost că unul din plicuri a avut prea mult lipici È™i s-a prins strâns de cel de deasupra lui ! Ne-am amuzat, ce altceva puteam să facem ? Eram atent supravegheaÈ›i, cred că se raporta aproape zilnic ce făceam acolo. Dar, deÈ™i noi aveam o droaie de prieteni polonezi (cu care jucam bridge), italieni (părinÈ›i ai colegilor copiilor de la Ecole Rose), bulgari, francezi, nimeni nu ne-a cerut vreo dată socoteală. Nici nu prea ar fi avut cum. Merită relatate aici discuÈ›iile mele cu un medic francez, H., care preda biologie È™i lucra, în paralel, la spitalul din oraÈ™. Omul nostru fusese un comunist convins (iar mai târziu am aflat că în FranÈ›a fusese exclus din corpul medicilor pentru că prescria reÈ›ete cu stupefiante din a căror vânzare Partidul Comunist Francez făcea rost de bani). Sigur că m-a întrebat cum e la noi. Eu i-am spus exact ce gândeam, era cu totul altceva decât crezuse el că va auzi de la mine È™i am avut discuÈ›ii lungi ca să ne lămurim cum e de fapt (adică eu să îl lămuresc pe el !) Iată câteva exemple, care mi-au rămas în minte : «La voi e bine, nu există È™omaj» «Nu este, dar eu, ca absolvent de facultate, am primit o repartiÈ›ie obligatorie; nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să lucrez acolo. Mai nou, primul loc de muncă, atunci când termini facultatea, este la È›ară sau într-un oraÈ™ de importanță secundară.» «Si dacă nu te duceai ?» «Riscam închisoare pentru „parazitismâ€, în socialism toată lumea este obligată să muncească. » .... «La voi e bine, toată lumea are casă, nu există oameni care dorm pe stradă. » «O fi, dar È™tii că în anii 1950 s-au naÈ›ionalizat casele apoi oamenii au fost înghesuiÈ›i câte o familie în fiecare cameră ?» «A, e imposibil. Noi, francezii, n-am fi tolerat nici o dată aÈ™a ceva» «Zău ? Cu trupele ruseÈ™ti pe stradă, puteai miÈ™ca ceva ?» «Da, asta o fi fost în 1950. Dar acum, aveÈ›i fiecare o casă, nu ?» «Avem, dar È™tii că iarna tot stăm toÈ›i într-o cameră, pentru că nu se dă căldură la calorifere ? Stii că dacă ai două case, de exemplu una primită moÈ™tenire, pe una eÈ™ti obligat să o vinzi în termen de un an ?» H. era el comunist, dar avea la Bordeaux două apartamente închiriate, care îi aduceau bani frumoÈ™i, nu prea i-a convenit ideea. .... «La voi e bine, toÈ›i copiii merg la È™coală» «Da, dar tu È™tii că un an, cât a fost Ioana la grădiniță, nu a învățat nici o poezie despre flori sau animale, ci doar despre cât de măreÈ› e partidul comunist ?» Ceea ce l-a convins că eu am dreptate a fost o poză dintr-un ziar franÈ›uzesc, chiar în iarna 1985-86. In poză erau tarabele din PiaÈ›a Amzei, goale toate. Doar pe una din tarabe era o jumătate de dovleac È™i o băbuță amărâtă È™i zgribulită care aÈ™tepta vreun client ca să îl vândă. Noi tocmai urma să revenim acasă È™i H., după ce îmi arată poza, mă întreabă : «Voi chiar vreÈ›i să vă întoarceÈ›i acolo ? Asta e sinucidere ! Vă găsesc eu un rost în FranÈ›a» I-am explicat de ce trebuia să ne întoarcem : sora mea lucra în Ministerul Geologiei. Dacă noi am fi rămas prin occident, ea se trezea detaÈ™ată pe un post minor în cine È™tie ce fund de È›ară, foarte probabil într-o mină. Sora soÈ›iei mele, inginer la CFR, responsabilă cu Mersul trenurilor, ar fi ajuns È™i ea impiegat de miÈ™care în vreo haltă de te miri unde. Nu puteam să nenorocim alte două familii... In plus, mai trăiam cu speranÈ›a că CeauÈ™escu va ieÈ™i cumva din scenă. Nu comunismul, eu recunosc cinstit că nu m-am gândit nici o dată că va veni un 1989. Dar un comunism de tipul celui din Ungaria sau Cehoslovacia ni se părea tolerabil. Si uite aÈ™a, am revenit acasă. Era, în ianuarie 1986, aÈ™a cum de altfel ne aÈ™teptam, mai rău decât în toamna lui 1982, când am plecat. In casă, un frig cumplit. Pentru a face o baie, trebuia să te scoli la 5 dimineaÈ›a, doar atunci curgea la robinet o apă cât de cât călâie. In plus, întreruperi de curent electric în fiecare seară, cam două ore. Să fie clar, întreruperi voite, nu pane datorate vreunei defecÈ›iuni. Am primit cadou de la o colegă o baterie uzată de automobil, care nu mai putea să urnească un demaror, dar dădea destul curent cât să È›ină un bec de far auto în funcÈ›iune două ore. Am cumpărat È™i un încărcător de baterii È™i aÈ™a, serile, copiii mei aveau lumină cât să își facă lecÈ›iile. De mâncare, mai nimic. Noroc cu cozile de o jumătate de zi, începute după miezul nopÈ›ii, la care stătea socrul meu. Am mai avut o È™ansă : medicii, înÈ›elegători (de fapt cam toată lumea ajuta pe toată lumea aÈ™a cum putea), mi-au dat o hârtie în care se spunea că diabetul meu necesită un regim special. Cu hârtia asta am primit dreptul ca, o dată pe lună, să apelez prin telefon o casă de comenzi. DiscuÈ›ia cu operatoarea de la casa de comenzi era de tot hazul. Nu spuneam eu ce aÈ™i vrea. Ea era cea care spunea ce are iar eu nu făceam de cât să spun, continuu, da, da, da. Din păcate, nu de foarte multe ori, dar, ori cum, era ceva. Imi amintesc că o dată ne-au adus o rață : noi nu mâncasem nici o dată aÈ™a ceva. Marinella, soÈ›ia mea, s-a uitat la ea È™i a zis : «La noi acasă mama nu a gătit vreo dată rață. Oare cum s-o face ?» I-am răspuns că nici la mine acasă, ca copil, nu cred să fi mâncat vreodată rață. Dar, era singura carne, problema trebuia cumva rezolvată. Deci am propus : «Pai, rață pe varză, aÈ™a se spune, nu ?» Si rață pe varză a fost, varza fiind de altfel una din puÈ›inele legume care se mai găsea. Nu a ieÈ™it o mâncare grozavă, raÈ›a era cam slabă, dar, ori cum, mai bine decât nimic... La facultate am fost primit cu mirare. Pentru că nu călcasem în România trei ani È™i jumătate toÈ›i erau convinÈ™i că nu mă mai întorc. Dar, iată, eram înapoi È™i am fost acceptat ca atare. Seful meu de catedră, care acum era profesor consultant, spunea la toată lumea cu care ne întâlneam : «Vă prezint un înapoiat ! » (ceea ce, semantic vorbind, era perfect adevărat, dar sensul unanim acceptat era : uite-l pe ăsta, e cam tâmpit, s-a întors). Mergeam la facultate, dar cam degeaba, nici vorbă de cercetare, nu mai aveam nici un fel de substanÈ›e, nici măcar pentru lucrările practice ale studenÈ›ilor. Intr-o zi, am pățit o chestie care s-ar fi putut termina urât. Catedra noastră era la ultimul etaj al clădirii noi a ASE-ului, în față avea o terasă iar jos, pe str. Mihai Eminescu, trecea maÈ™ina lui CeauÈ™escu de acasă spre biroul de la Comitetul Central al partidului. Intr-o dimineață caldă È™i însorită, am ieÈ™it, câțiva colegi, pe terasă, tocmai când, pe strada cu circulaÈ›ia blocată, trecea maÈ™ina individului. Cineva ne-a văzut È™i, în mai puÈ›in de 5 minute, la uÈ™a terasei apar doi gealaÈ›i, care ne întreabă răstit : «Ce-i cu Dumneavoastră aici ? » Noi, nevinovaÈ›i, pe bune : «Păi e ora zece fără cinci, e pauză, am ieÈ™it să luăm o gură de aer...» «Atât ?» «Păi ce altceva ?» S-au uitat la noi, eram evident incapabili de vreo agresiune, de ori ce fel. Dar, în următoarea jumătate de oră a venit un mecanic È™i a sudat uÈ™a. Si sudată a rămas până la revoluÈ›ie. Dincolo de asemenea excese de zel, toată lumea era scârbită de tot. Noi aveam, o dată pe lună, È™edință de partid. Aici totul era degeaba, hotărârile se luau sus È™i veneau la noi ca dispoziÈ›ii, formale de altfel. La aceste È™edinÈ›e eu îmi scriam programele de calculator, era bine, 2 ore aveam liniÈ™te, nu mă sâcâia nimeni. Culmea e că pe banca de lângă mine stătea un băiat tânăr, despre care am aflat că era ofiÈ›erul de securitate detaÈ™at la ASE. Si el avea întotdeauna o carte, din care citea toată È™edinÈ›a. Cu acest băiat am avut o singură dată relaÈ›ii „de serviciu†Mi se ceruse, în 1987, să pregătesc un curs nou, de protecÈ›ia mediului. CărÈ›i despre aÈ™a ceva, în România, nu erau, la reviste străine nu aveam cum să ajung. M-am dus deci la el È™i i-am cerut aprobarrea să merg la Biblioteca americană, care fiinÈ›a în BucureÈ™ti, dar nu prwea putea intra nimeni fără vooie „ de sus†. Omul nostru îmi spune : «Vă înÈ›eleg, dar, îmi pare rău, nu pot să vă acord permisiunea.» Apoi, amabil, adaugă : «Dar, la bibliotecă este un domn care are aprobare să meargă acolo. VorbiÈ›i cu el .» Il găsesc pe bibliotecarul nostru, îi spun despre ce este vorba, îmi aduce o listă de titluri, aleg vreo trei cărÈ›i, apoi alte trei, tot aÈ™a. La un moment dat, îi spun securistului : «StiÈ›i, colegul nostru nu e de specialitate. Lasati-mă să merg eu, măcar o dată, acolo, de mână cu el, să îmi aleg eu cărÈ›ile,vă promit că nu fac vreo prostie acolo.» Răspunsul : «Vă înÈ›eleg, îmi pare sincer rău, dar... nu se poate !» Tot cursul meu a fst făcut pe documentaÈ›ia pe care colegul filolog mi-a adus-o. Noroc că avea intuiÈ›ie, am reuÈ™it să încropesc un curs acceptabil. Mai rău era că în fiecare noapte se făcea de gardă la sediul de partid, ne venea rândul cam de două ori pe an, eram câte doi. Eu mă înÈ›elesesem cu un coleg să mergem pe rând, ce dracu’ să facă doi oameni acolo ? A propos de aceste gărzi, trei istorioare. Prima : într-o noapte, când eu dormeam liniÈ™tit pe o canapea, mă sună de la poartă că a venit un control „de mai susâ€. Bun. Mă scol, deschid uÈ™a, apare controlul, un tip de la politehnică. Mă vede È™i, revoltat : «Tovarășu’ dumneata dormeai !» Era evident, se vedea pe ochii mei că eram abia trezit. AÈ™a că îi răspund : «Păi da, ce voiaÈ›i să fac ?» «Să staÈ›i treaz, să vegheaÈ›i, să nu se întâmple ceva» «Păi nu vedeÈ›i că am telefon ? Dacă se întâmplă ceva pe undeva, sunt anunÈ›at, eu ori cum nu pot fi peste tot.» «Hm ! dar colegul dumneavoastră unde este ?» «Este în control la cămine !» Asta era o minciună sfruntată, dar nu avea cum să o verifice, de fapt cred că È™tia È™i el asta. «Bine, dar să nu se mai întâmple să dormiÈ›i în gardă» «Sigur, tovarășu’» Nu cred că ajunsese la uÈ™a de la intrare că eu dormeam la loc. A doua istorioară. In decembie 1989, gărzile de la Partid au fost formate din două persoane È™i în tura de după amiază, de regulă femei sau profesori mai în vârstă. Vin eu seara, îi întâlnesc pe cei pe care trebuia să îi schimb È™i, aÈ™a, de făcut conversaÈ›ie, spun: «Ce prostie, să È›ii aici doi oameni...» Mi se răspunde, ironic, cu zâmbetul pe buze, de câtre un profesor în vârstă, un bucovinean domol È™i hâtru: «Ei, tovarășu’ È™tiÈ›i vorba aceea, paza bună păzeÈ™te primejdia rea..» La care eu, cam inconÈ™tient, dar È™tiind bine că nu voi păți nimic : «Da, dar mai e o vorbă : de ce È›i-e frică nu scapi !» DiscuÈ›ia s-a oprit aici, dar, la câteva luni după aceea, prin ianuarie 1990, de câte ori ne întâlneam pe culoarele ASE-ului, ne zâmbeam complice. A treia, din fericire È™i ultima. In decembrie 1989, era evident că lucrurile se îndreptau spre căderea comunismului. Copiii mei erau, împreună cu Marinella, la salina de la Slănic Prahova, unde Ioana făcea un tratament pentru astm. Sejurul era planificat să se termine pe 22 decembrie È™i eu urma să mă duc să îi iau de acolo È™i să venim acasă. Cam pe 20 decembrie se dă dispoziÈ›ie ca nimeni să nu plece din BucureÈ™ti. Deci, mă duc la secretarul de partid pe facultate, un tip tânăr È™i care chiar credea în misiunea lui cea înaltă È™i îi spun : «StiÈ›i, eu am doi copii mici, sunt cu soÈ›ia la salină, pe 22 trebuie să plec să îi iau.» «Da, sigur, mergeÈ›i.» Dar apoi, că să fie sigur că totul e în regulă : «Da’ nu aveÈ›i vreo funcÈ›ie de partid la organizaÈ›ia de bază ? » Absolut reflex, îi răspund : «Hai, dom’le, eu sunt om serios.» Abia când am văzut cum i se lungeÈ™te faÈ›a mi-am dat seama că, de data asta, dădusem serios cu bâta în baltă È™i că s-ar putea să se termine rău. Norocul a fost că a doua zi CeauÈ™escu a căzut, odată cu el È™i puterea celor de la partid. Măcar pentru o vreme... 5. Anul1989, sfârÈ™itul comunismului ? Ultimele zile din 1989 rămân în mintea mea o perioadă extrem de confuză. Nu mă refer aici la faptul că au fost teroriÈ™ti sau nu, ci la modul în care am reacÈ›ionat la ceea ce se întâmpla. Am crezut că ne-am putea implica cumva în succesul revoluÈ›iei, când de fapt totul se decidea mult deasupra noastră. Pot spune acum, după atâția ani, că am fost intoxicaÈ›i într-un mod magistral. Nu È™tiu nici acum de către cine, dar asta are oare vreo importanță ? Ceea ce are importanță este faptul că, dacă a fost o lovitură de stat care viza instalarea unui comunism cu față umană, obiectivele ei nu au fost atinse, am reuÈ™it, cu greu, dar am reuÈ™it să ne rupem de comunism. Din păcate, nu È™i de cei cu convingeri comuniste, care continuă să ne conducă È™i azi. Partidul comunist a dispărut È™i asta a fost intr-adevăr un lucru bun. Dar oamenii care îl alcătuiau, nu. Nu mă refer la cei patru milioane de membrii de partid, ei nu au avut nici o dată nici o putere (dar reversul era adevărat : nu erai membru de partid, aveai o groază de uÈ™i închise în față). Mă refer la cei care avuseseră totuÈ™i puteri considerabile, oameni aflaÈ›i în partid la nivelele aflate imediat sub CeauÈ™escu È™i alÈ›i vreo 10...20 de asemenea lui. Cu aceÈ™tia s-au întâmplat o serie de lucruri interesante, mai toate în favoarea lor. Mai întâi, aproape toÈ›i, s-au proclamat anti-comuniÈ™ti, argumentând că CeauÈ™escu i-ar fi trecut cândva, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, pe linie moartă. Cel mai bun exemplu este Ion Iliescu care, din secretar de judeÈ›eană de partid, a devenit director de editură, o funcÈ›ie cu un profund caracter politic. Măcar Iliescu a fost sincer, el s-a declarat disident, dar È™i-a susÈ›inut public, mulÈ›i ani după 1989, convingerile comuniste. Apoi, tot Iliescu, cel care a preluat puterea imediat după căderea lui CeauÈ™escu, a lansat o politică foarte parÈ™ivă : Tara trebuie guvernată, deci să păstrăm structurile existente, ori cum CeauÈ™escu a fost singurul vinovat ! „Structurile existente†însemnau, de fapt, exact activiÈ™tii de partid din eÈ™alonul II. Lumea a acceptat (mă întreb acum dacă ar fi putut face altceva) È™i iată-ne conduÈ™i tot de comuniÈ™ti (din nou, prin comuniÈ™ti înÈ›eleg pe cei care, sub regimul comunist, deÈ›ineau realmente puterea, nu pe oamenii de rând, înregimentaÈ›i, cu sau fără voia lor, în partid). Se cunoÈ™teau între ei, se bucurau de sprijinul deplin al noii conduceri instalate în fruntea României, în scurt timp au preluat puterea politică È™i, mai ales, pe cea economică. Primul exemplu care îmi vine în minte este cel al primului preÈ™edinte al televiziunii „libereâ€: Paul Everac, un scriitor comunist declarat, cel despre care se spunea, mai în glumă mai în serios, că după fiecare plenară a Comitetului Central al Partidului scria o piesă de teatru în care lăuda noile decizii luate. Ceea ce este uimitor este uÈ™urinÈ›a cu care aceÈ™ti oameni s-au adaptat noilor condiÈ›ii È™i au È™tiut să se comporte ca È™i cum ar fi trăit din totdeauna intr-o societate „normalăâ€. Iată câteva exemple : RevoluÈ›ia (îi spun aÈ™a pentru că, de fapt, nu È™tiu ce a fost, dar oricum, a răsturnat un sistem politic) a fost în decembrie. In ASE, asta a coincis, mai mult sau mai puÈ›in, cu încheierea primului semestru universitar. Sigur că, la economie politică, materia care, prin excelență, fundamenta economia de tip comunist, nu s-a mai dat examen. Mai mulÈ›i dintre noi (eu inclusiv) am propus ca materia să nu se predea nici în semestrul II, nu îmi puteam închipui că cineva ar fi putut preda bine ceva orientat la 180 de grade față de ce predase cu o lună înainte. Un coleg,. M.C., care predase din totdeauna economie politică, a susÈ›inut că el poate preda noua materie, fără nici un fel de probleme. I-am răspuns că eu, dacă mi s-ar fi cerut să predau un alt capitol al disciplinei mele, care nu se schimbase, tot aÈ™i fi cerut un semestru ca să îmi pregătesc noul curs. Nu am fost ascultat È™i singurul rezultat al discuÈ›iei a fost că domnul M.C., din ziua aceea, nu mi-a mai dat bună ziua ! Nu că aÈ™i fi suferit eu prea tare pe chestia asta. Dar omul nostru, teoretician al economiei politice comuniste a devenit (È™i cred că mai este È™i azi) membru al partidului liberal, a fost (sau încă este) deputat, parcă È™i ministru la un moment dat. Pentru că veni vorba de respectiva sesiune de examene, din ianuarie 1990, iată È™i o istorioară nostimă : In ASE se preda, până în 1989, un curs intitulat ceva de genul Istoria partidului comunist È™i a miÈ™cării muncitoreÈ™ti din România. Sigur că, în prima È™edință a noului consiliu profesoral, când s-a discutat despre sesiunea de examene care urma imediat, în ianuarie 1990, s-a spus că la acest curs nu se va da examen. Spre mirarea tuturor, studenÈ›ii au protestat È™i au spus că ei vor să dea examenul. ExplicaÈ›ia oferită de ei : «Este drept că cursul se numea aÈ™a, dar domnul profesor ne-a spus că, pentru a înÈ›elege istoria miÈ™cării muncitoreÈ™ti, trebuie să cunoaÈ™tem bine È™i ce a fost înainte. Ca urmare, a început cursul cu dacii È™i, până s-a încheiat semestrul, abia a ajuns la Cuza Vodă. Zău că a fost un curs deosebit de interesant ! » Deci, cine voia să saboteze educaÈ›ia comunistă a studenÈ›ilor, reuÈ™ea să o facă. Toată admiraÈ›ia pentru respectivul profesor ! O altă reconversie interesantă a fost cea a profesorilor de la catedra de socialism È™tiinÈ›ific, a doua materie care fundamenta teoretic regimul comunist. Evident, materia trebuia eliminată. Dar ce să faci cu profesorii, doar nu era să îi dai afară, erau bunii noÈ™tri colegi, nu ? S-a găsit o soluÈ›ie destul de elegantă, È™i care nici măcar nu a fost rea : S-a creat un curs de politologie, unde se predau noÈ›iuni despre partide politice, alegeri libere, parlament, lucruri despre care în România de atunci se È™tiau foarte puÈ›ine lucruri. Iată un alt exemplu de reconversie reuÈ™ită: am avut la un moment dat un student, ajuns la facultate după ce fusese ani de zile activist al tineretului comunist. La sfârÈ™itul facultății a devenit ofiÈ›er activ de securitate. Când l-am întâlnit, întâmplător, pe la jumătatea anilor 1990, mi-a spus : «Da, am fost ofiÈ›er activ, dar n-am făcut poliÈ›ie politică, am răspuns de securitatea aeroportului Otopeni» . Am motive să îl cred, cu atât mai mult cu cât, după venirea din Algeria m-am întâlnit pe Otopeni cu un fost coleg de acolo, un irakian. Legea ne obliga să raportăm la partid toate întâlnirile cu străini, ceea ce eu nu am făcut, deÈ™i, pe aeroport, l-am văzut pe fostul meu student care a trecut, m-a salutat discret È™i a plecat mai departe. E clar că nici el nu a raportat. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci de faptul că fostul ofiÈ›er mi-a relatat că acum este un om de afaceri de succes! In toamna lui 1990 au apărut primele universități particulare. ApariÈ›ia lor e fost logică È™i bine venită. Statul comunist limitase drastic accesul la învățământul superior, numărul de locuri scoase la concursul de admitere era, în medie, cam de o zecime din numărul absolvenÈ›ilor de liceu din promoÈ›ia respectivă. A mări numărul de locuri, imediat după 1990, nu era posibil, nu existau clădiri, bază materială. Universitățile particulare au răspuns, la acel moment, dorinÈ›ei de a învăța a celor ce nu reuÈ™iseră la admiterea în Universitățile de stat. Interesant este însă altceva : toate universitățile particulare au fost înfiinÈ›ate È™i conduse, cu un profesionalism academic uneori discutabil dar cu un profesionalism comercial absolut remarcabil, de foÈ™ti activiÈ™ti de partid de nivel înalt. Cei mai mulÈ›i dintre ei sunt È™i acum rectorii respectivelor universități. RelaÈ›iile lor cu cei din Ministerul învățământului, unde nu s-a schimbat de altfel mai nimic, le-au permis să treacă prin toate comisiile de acreditare instituite intre timp. PoÈ›i să te întrebi de ce deviza, citată cu ironie amară de o grămadă de lume a propos de noii lideri economici È™i politici: la vremuri noi, tot noi! funcÈ›ionează atât de bine. Sigur, există structura, prieteniile vechi, numerele de telefon rămase în agende, toate astea au ajutat. Dar asta nu e suficient. Eu am o explicaÈ›ie, care mie îmi pare logică. Eu cred că există o categorie de oameni care, prin structura lor, doresc să fie lideri, tot aÈ™a cum există o altă categorie care doresc să se realizeze altfel decât conducându-i pe alÈ›ii. Primii sub comunism, nu reuÈ™eau să ajungă lideri decât în cadrul structurilor comuniste, deci s-au făcut comuniÈ™ti indiferent e-o fi fost în străfundul minÈ›ii lor. După 1990, când au avut de ales , s-au orientat spre toate partidele È™i toate domeniile de afaceri. CeilalÈ›i, nu au dorit atunci, nu doresc nici azi să conducă. Asta ar explica È™i lipsa de dorință a unor oameni cu totul remarcabili, profesional È™i moral, de a intra în politică. Cinstit, eu cred că dacă ar face-o, ar fi niÈ™te politicieni proÈ™ti, pur È™i simplu nu poÈ›i face o treabă pentru care nu ai chemare ! Există, după mine, È™i un al treilea motiv pentru care vechii comuniÈ™ti au reuÈ™it, cel puÈ›in pe plan politic. In România, marea majoritate a votanÈ›ilor sunt cei cu o educaÈ›ie È™i o cultură minimă. Lor le era bine în comunism : Li „se dădea†o casă (nu foarte confortabilă, dar, era pe gratis, plăteau doar o chirie minimă), li se asigura o slujbă, chiar dacă nu își făceau bine treaba, aveau mâncarea asigurată, fie prin rudele de la È›ară fie dacă erau ei înÈ™iÈ™i la È›ară, nu aveau de luat decizii majore. Deci partidele de stânga, cele care le promiteau cumva o prelungire a acestei stări comode, aveau È™i au încă succes. Bun, dar cum se explică succesul foÈ™tilor comuniÈ™ti care s-au instalat în partidele de dreapta, unde tot ei deÈ›in funcÈ›ii de conducere ? Ei bine, ei au profitat de cunoaÈ™terea „limbii de lemn†un mod de adresare familiar celor puÈ›in educaÈ›i, doar fuseseră crescuÈ›i pe limba asta de când se È™tiu ! O ultimă dilemă aici : Cât va mai dura ? O teorie foarte interesantă, È™i zic eu, realistă, spune că, pentru fiecare om, sfârÈ™itul lumii este momentul în care el moare. Ei bine, cred că pot afirma că, pentru mine, situaÈ›ia actuală, cu cei cu concepÈ›ii comuniste la putere, va dura, din păcate, până la sfârÈ™itul lumii.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy