Calator prin tara mea - Spre Borzesti


CÃLÃTOR PRIN ÞARA MEA

Spre Borzești

Cred că nu este om al neamului românesc, care, trecut prin școală, să nu fi aflat, măcar de acolo, despre stejarul din Borzești, Ștefan, marele viitor domn, despre Mitruț, tovarășul său din jocurile razboinice, de adevăratul han tătărăsc și de moartea năprasnică a ”puiului de moldovean”(Mitruț) săgetat de un urmaș de-al lui Lenk, transformând jocul unei zile într-o experiență dramatică pentru cel care va fi voievod și pentru tovarășii săi, copii încă, printre munții Borzeștiului.
Sau, poate, or fi și dintre aceia care au trecut prin școala răs/reformată, ori mereu în reformare, și care, în alternativul manualelor, chiar și al celora de istorie, nu au aflat că, pe lângă Andreea Esca și niște cântăreți maneliști, ca obiectiv didactic este, sau a fost, și această bagatelă descriptivă, emoțională, paseistă și demodată, din copilaria unuia, Ștefan, care,”întâmplător“ a fost numit și renumit ”...cel Mare”!
Oricum, mânat de dorința de a simți poezia acelor plaiuri, am pornit într-o dimineață cu vremea nehotărâtă în înfățișare, de pe malul Siretului, spre mirajul încețoșatelor depărtări înlânate parcă suriu spre urcătura ce mă aștepta; și-am dat cale liberă bidiviului bătrâior, ce are vreo 78 de vieți/putere în el și-i mâncator de jar lichid, de l-am îndemnat, mai întâi, pe valea râului ce mi-e, de regulă, loc de plecare spre unde pornesc. Dar nu multă vreme l-am avut tovarăș. Atâta doar cât m-a povățuit să dau binețe bădiței Vasile, la Mircești, trecând pe lângă lunca invadată de lăcrămioarele sfioase și deplin mirate, parcă disperate de otrocolul fumigen ce îl produc niște fiare răscolitoare prin apele și malurile râului; am admirat apoi curata îngemănare “siameză” a Siretului cu Moldova, o apă care a dăruit, generoasă, numele său, pământurilor și neamului de la est de Carpați; iar la întâlnirea cu Bistrița, tovarășul meu de călătorie de până acum, poreclit de un neam străin de noi ”Dragul”, mi-a urat ”drum bun” înspre soare-apune, dându-mi semn de înțeles și recunoaștere către tovarășul său de mai din vale, cu care eu o să mă aflu înaintea lui, printre înălțimi, râul Trotuș.
Așa am și dorit, culegând calea munților aproape deluroși după înfățișare, până ni s-a dat știre surprinzătoare de întâlnire cu Tescaniul marelui George Enescu. Nu am putut să nu aflu de ce și unde s-a crescut “Jurjac”, după ce s-a pribegit dinspre Dorohoi, din Livenii copilăriei sale, spre coclauri neștiute mie, sporind neasemuit lumea muzicii cu acorduri și triluri ce doar Ciprian, băiatul preotului Porumbescu, de la Stupca, le-a mai înviat așa măiestrit, mult înaintea vremii cursă înspre noi. Și-am aflat conacul, pe care o ”ghidușă” l-a înfășat în “Poema Română”, atunci când ne-a întâmpinat; împrejmuit cu minunatul său parc, de mult, mult drag nemuritorului slujbaș al lui Pan și leagăn pentru multe, aici născute, perle muzicale. Și, printre multe altele, am mai aflat că în van el și Măruca (iubita de aleasă unicitate pentru maestru) și-au dorit somnul veșnic în oghealul pământesc de aici; dar degeaba și-au zidit și lăcaș veșniciei lângă capelă, vegheat de falnici arbori (vezi foto); trupurile lor căzute au fost date ofrandă pămăntului străin, ca loc de fală într-un cimitir ce și-a mai cuprins astfel un nume, răsunet al lumii și unde noi, românii, sau cei mai mulți dintre noi, nicicând n-o să-i putem prelinge o lacrimă, ori aprinde o lumânare!
Nu multă cale ne-a despărțit apoi de întâlnirea cu Trotușul. Parcă ne-a recunoscut semnul dinspre Siret și ne-a preluat curgând pe calea sa, paralel și-odată cu noi, ori noi odată cu el, printre culmile care ascundeau în miezul lor, mai peste tot, gazul pământului, ce-și făcea simțită prezența, pentru noi, în aerul ce-l respiram, dar și prin imaginea mulțimii sondelor ce trudeau spornic, pornindu-mi și retorica întrebare: ”pentru cine, oare?” Dar asta e o altă poveste, știută doar de cei mari, iar pentru noi... e doar poveste!
M-a oprit din calea spre Tg. Ocna, făcându-mi semne de pe malul drept al apei, prima sondă de la noi din țară, acum “pensionară”, cea care a deschis poartă spre lumină “aurului negru”, în anul 1861. Mângâind-o privit, involuntar mi-am întors gândul spre acea demult trecută întâie zi a sa, și m-am închipuit alăturat, aici, pe mal de Trotuș, unor nume despre care se știe că au fost neamului reazem solid și jaloane adânc împlântate istoriei acestui norod. Dar și aceasta este ca o pagină rar deschisă timpului nostru. O mai povestesc uneori băștinașii care vin și culeg și-acum rodul frust al sondei, țițeiul care se adună încă în vechiul puț, pentru a-și obloji cu el, în loc de ir, durerile ciolanelor măsluite de vremi și vremuri. (vezi foto)

Am traversat, prin calea ce a urmat, orașul Onești -o identitate care ocupă un rost aparte ca efigie a sportului românesc, prin renumele Nadiei Comăneci, răsfrânt și asupra urbei natale. Este ultimul pas ce l-am parcurs până a ajunge acolo unde dorit-am să fiu, la Borzești.
Greu mi-a fost să împac imaginea ce mă urmărea din vremea copilăriei cu cea actuală, a maturului care astăzi sorbește același tablou, însă cu o altă sete!
Din șosea și până la poalele bisericii, (așezată, după cum spune și legenda, pe un dâmboc, cu altarul crescut parcă din rădăcina stejarului între ale cărui ramuri a fost ucis Mitruț și, unde, mai târziu, a fost pedepsit și hanul tătar) este o cale, în linie dreaptă, taman cât pentru o aruncare de săgeată, potrivit de meșteșugit slobozită de un arcaș. De aceea, de pe ridicătura de unde se află, biserica domină vizual și emoțional privitorul care se îndreaptă ”săgeată” dinspre drum către împlinirea visului și visărilor sale. Suplețea exterioară a bisericii, dorința vizibilă a ctitorului de durabilitate (zidirea este făcută cu blocuri de piatră, alese, culese ș-apoi meșter prelucrate, dinspre Trotuș, veșnicite în pereți și cu ajutorul unui mortar, rețeta ziditorului de-atunci), și multe alte impresii mă poartă cu gândul spre meseriașii bănuiți a fi aduși dinspre apusul Europei de străbunii mușatini, pentru ca în Moldova să se ridice cetăți noi, cu care Domnul și Þara să poată apăra mai ușor plaiul străbun, dar și creștinătatea, de pericolul necredincioșilor. Meșteri care au lăsat din comoara brățării lor, peste timp, și băștinașilor. Ornamentele, asemenea tivurilor și bordurilor de pe straiul popular tradițional, aflate mai ales înspre acoperișul înalt, lipsit de turle și cu poală (streașină) largă, dar și în semicircularul exterior al altarului, încălzesc aspectul de ansamblu, prin folosirea cărămizii arse și a unor rozete smălțuite în diferite culori.
Gândindu-ne la perioada în care a fost construită (9iul.1493-12oct.1494), comparând zidirea aceasta cu cea de la Războieni-1496 (la care vom ajunge altădată) și cu cele multele ridicate în Bucovina și nu numai, cred în vrerea morțișă a domnitorului ca ele, bisericile acestea, să arate așa. Fiind biserici voievodale aproape austere, tip navă, or fi avut ca rațiune a existenței lor mai ales pomenirea și cinstirea unor fapte ce mult l-au marcat pe domn. Și ni s-au transmis nouă și cu un rost comemorativ.

Suntem demni de a respecta un asemenea testament? Eu cred că cei care au citit aceste rânduri, da, sunt adevărați iubitori ai istoriei neamului nostru. Și, dacă sunt și asemenea oameni, nu ar trebui să ne străduim să reînviem figuri și locuri ce înseamnă vlagă și trecut ale neamului? Poate că da! Străduința aceasta nicicând nu va fi în van.


P.S. Regret neputința de a armoniza textul cu imagini foto, cum e in original. Mea culpa!


Lespezi, 25 iunie 2008