Cele patru ore petrecute alături de Vernisux au fost o mirare. Stilat, fin observator, bun psiholog, m-a ascultat în tăcere încercând să-nțeleagă intențiile mele în colaborarea pe care i-o propusesem. A acceptat să-mi tehnoredacteze cartea, ba chiar a fost de acord să scrie și în prefață o scurtă impresie critică. Eram încântată.
- Vernisux… ce frumos e Dumnezeu! Cum a avut el grijă să locuim în același oraș, să accepți întâlnirea cu mine și să te descopăr așa deosebit. Într-o zi care nu anunța nimic bun. Niciodată n-o să mai zic că marțea poartă ghinion.
- Dumnezeu? rostește calm Vernisux schițând un zâmbet înghețat. Emma, dă-mi voie să mă abțin. În ceea ce mă privește, sunt un om oarecare. Cât despre ghinion și întâmplare, iarăși nu mă pronunț. Eu n-am dumnezeu. Nu-l cunosc pe dumnezeul tău. Dar dacă totuși există, e pervers. Ai grijă! Sunt ateu.
Nu-mi permiteam să intru-n amănunte, dar ceva-mi spunea că numai o mare suferință ar fi putut determina acea frumusețe spirituală pe care o intuiam la Vernisux să perceapă atât de deformat realitatea. Nu era nici locul și nici momentul să continuăm această discuție. Am ales rapid alte subiecte, micșorând riscul de-a rămâne împotmoliți în contradicții. Noaptea târziu ne-am despărțit bucuroși amândoi de întâlnirea noastră și cu speranța unei prietenii trainice. I-am spus că urma să plec la București și ne vom revedea la întoarcere. Dornică să-nțeleg cauza necredinței lui furioase, îi telefonez, abia ajunsă acasă, pregătită să-l ascult.
- Alo? Ce face colaboratorul meu preferat?
- Emma, tu ești? Cum e la București? Tot cald, tot irespirabil?
- Care București, omule! București e poveste, a rămas în urmă de o oră, l-am lăsat de capul lui, s-o descurca el cumva și fără mine. Sunt acasă, lângă inima ta încercată, și mai vreau să te și văd în seara asta.
- De ce nu? Dar nu mai mergem la terasă. Acum am venit și eu de la serviciu. Sunt o fire mai retrasă, aglomerația mă obosește. Crezi că poți veni la mine?
- Plăcerea va fi de partea mea. Ispititor chiar gândul de-a pătrunde-n intimitatea ta. Sper să-mi acorzi încrederea ta, pe a mea o ai de mult. Dă-mi adresa.
După vreo 20 de minute, sun la ușa masivă de stejar cu gândul la discuția tare care avea să urmeze.
- Ce bine și plăcut e la tine. Intim cuibușorul tău de nebunii. Ia te uită, de unde-și trage înțelepciunea Vernisux! Calculator, cărți, muzică-n surdină, lumina soarelui filtrată discret, și tu printre ele.
- Simte-te bine, Emma. Așează-te unde vrei. Avem cafea, fructe, bere și sucuri reci. Și timp de depănat. Presimt că mă așteaptă o luptă grea în seara asta. Sunt pregătit. Aștept să-mi povestești despre tine.
- Nu despre mine vreau să vorbim. Tu ești nedumerirea mea. Tinerețea curge peste tine în valuri, și, ai grijă, asta n-o să se-ntâmple la nesfârșit. Ce-ai de gând să faci cu ea? Cât mai ai de gând s-o nesocotești?
- Tinerețea? Hm! Emma, ce știi tu? Ai să te miri. Sunt mai bătrân ca tine. Și-am sufletul învinețit.
- Hei, nu despre bătrânețe am venit să vorbim. Planurile tale de viitor, o nevastă, copii, nepoți, concedii la mare, la munte, o familie la care să vin în vizită, asta este tema discuțiilor din această seară.
- Povești, Emma. Nimic din ce-ai spus n-am să-ți pot oferi. Nici mie, nici ție, nici altcuiva. Pentru mine gândurile astea au dispărut de mult. N-am nimic de oferit.
- Ateu din naștere sau proaspăt devenit? întreb brusc, uitându-mă în ochii lui întunecați. Ce muzică frumoasă, să tot asculți, să dansezi, să iubești, să trăiești. Nu mă face să te privesc ca pe un mort printre cei vii. Cum de ești fără credință?
- Credință? În cine, într-un dumnezeu absenteist și indiferent? Nu există nici un dumnezeu, crezi în himere. Trezește-te! Dumnezeul tău, al vostru, al cui vrei tu, dacă există, este cinic și laș. E un mare pervers.
- Vernisux, te ascult și mă crucesc. De unde atâta încrâncenată convingere că Dumnezeu e pervers?
- Nu știu, Emma, nu eu trebuie să răspund la-ntrebarea asta, răspunsul meu ar fi subiectiv, avocățesc. Întreabă pe cine mă cunoaște. Întreabă-te pe tine. Poate mi-am dorit apropierea de dumnezeu cândva… însă nu în scopuri egoiste. Acum nu mai doresc nimic.
Vorbea cu înverșunare. Timpul curgea lăsându-l să-și despovăreze sufletul cum n-o făcuse în fața nimănui, dar ceea ce-l frământa cu adevărat nu era Dumnezeu. Târziu, spre miezul nopții, luându-mi rămas bun, l-am lăsat singur, poate mai singur ca oricând.
A doua zi primesc telefon de la Vernisux.
- Alo, Emma? Exiști și poți face dovada existenței tale?
- Exist și am atât de multă lumină, că dau și altora. Þie nu, tu nu vrei, n-ai nevoie.
- Ce faci în seara asta? Ne vedem să-mi dai manuscrisul? Vreau să mă apuc de treabă, tehnoredactarea durează. Și dacă vrei, în seara asta-ți voi demonstra că nu există dumnezeu.
- Ah, nu! Nu începe iar. Nu-mi tăia pofta de viață. Vorbești ca un nebun!
După un sfert de oră, instalată pe canapeaua moale, îl priveam pe Vernisux aranjând paharele și scrumierele pe măsuța din apartamentul lui inundat de muzica-n surdină. Urmăream mișcările agile, trăsăturile armonioase ale tânărului din fața mea și nu reușeam să-nțeleg de unde atâta frustrare, atâta furie la adresa lui Dumnezeu. Îmi era ca un fiu rătăcit dornic să-mi spună, dezolat de triste, experiențele care-l marcaseră.
- Să nu-mi spui că n-ai păcătuit niciodată!
- Ba da, Emma, am păcătuit că am iubit, că am crezut în altcineva la fel de mult ca-n mine. Te surprinde că sunt singur la vârsta mea? Ei bine, așa voi rămâne până la sfârșit. Nu vreau să mai aud de iubire, de dumnezeul vostru pervers!
- Iar începi?
- Am iubit pe Maria, spirituală, nonconformistă, sensibilă, plină de imaginație, mă cucerise. Se îndrăgostise iremediabil de mine, spunea ea, la un cenaclu literar pe care-l frecventam amândoi. Locuiam deja împreună de câteva luni. Urma să ne căsătorim. A insistat să petrecem împreună Crăciunul la părinții ei în Brașov, să mă familiarizez cu obiceiurile de acolo. Ea plecase de dimineață la București în interes de serviciu, urmând să ne întâlnim la ora 1700 în gară pentru a pleca împreună la Brașov, luasem deja biletele. Nu a venit, nu a răspuns la telefon. Am rămas ca un caraghios pe peronul gării, lângă bagajele făcute de ea în dimineața aceea, uitându-mă lung la toate trenurile care plecau spre Brașov pline de oameni fericiți. N-am mai văzut-o din ajunul acelui Crăciun. Am așteptat-o luni de zile după sărbători, sigur că se-ntoarce, că s-a întâmplat ceva neprevăzut care i-a dat planurile peste cap. Însă numărul ei de telefon devenise brusc nealocat. Datoriile tot eu le-am plătit. Credeam în frumusețea ei spirituală, Emma, refuzam să cred că se poate debarasa de mine, așa, fără nici un cuvânt. Fiică de preot, credincioasă, ca și tine, postea, se închina, se ruga, trăgea de mine să mergem la biserică, și-i promisesem că am să intru cu ea-n Biserica Neagră. Însă în timp ce postea cu mine ea se distra cu alții. Toate acele delegații în interes de serviciu erau false.
- Cum poți afirma așa categoric că te-a înșelat? Să nu-mi spui că ți-a mărturisit! Iar la București în gară cine știe din ce motive n-a ajuns!
- Vrei să vezi dovada trădării? Trebuie să-ți mărturisesc, am intrat în căsuța ei de e-amil. Știu! Am făcut un gest josnic, oribil. Locuind împreună, computerul, casa mea, tot ce aveam, eu însumi devenisem proprietatea ei. Înțelegi, Emma? Din casa mea, de la acest calculator ea trimitea mesaje de dragoste, aceleași cuvinte pe care le știam foarte bine, altor bărbați pe care-i întâlnea în delegațiile ei prin țară, făcea dragoste cu ei în timp ce mie-mi jura credință. Sau poate ar trebui să-i fiu recunoscător că locuia totuși cu mine? Că tot îi plăcea ei să-mi spună că între noi era ceva special, o dragoste unică, nu cum trăiește lumea de rând. Acum înțelegi ce-nseamnă credință pentru unii? Mi-e silă de asemenea credință. Mai bine ateu cum sunt.
Cu o furie nebună începu să citească desfigurat mesaj după mesaj rostind numele și locația bărbaților care primiseră din partea ei asigurări, convocări, rugăminți, jurăminte, declarații, așa-zise mărturisiri, mulțumiri chiar, Dumnezeu fiind citat ca martor al sentimentelor și sincerității ei.
- Să nu crezi că sunt pervers. Le-am printat în speranța că așa, dacă le am în fața ochilor, scrise negru pe alb, poate am să reușesc să-nțeleg cum am putut fi atât de orb, cum de am avut încredere-n ea! Maria are și altă problemă. Sunt suspect de SIDA.
- SIDA!?
- Da, acesta este fructul iubirii mele. Unde era atunci dumnezeu, dumnezeul invocat de ea, intrase-n concediu? Șocată, Emma? Simți acum nevoia să te cuibărești la pieptul bărbatului iubit, să ai cu cine comunica? Și n-ai parte nici măcar de cuvinte? Cuvintele-s oricum de prisos acum. Nu se poate da timpu-napoi. Și tu ești la fel de singură, ca mine. Iată ce-ți oferă dumnezeul tău. Disperare, ură, dezechilibru, nebunie, exact asta, nebunie!
- SIDA?! Vernisux, tu? Nu se poate!… Părinții tăi știu? Prietenii? Cineva, oricine?
-Tata a murit neîmpăcat, la o săptămână după ce-am descoperit teribilul adevăr în căsuța ei poștală. O plăcea tare mult pe Maria. Se vedea că ne iubeam, spunea el. Nici mama nu știe. N-am putut să le spun. Nimeni, în afara ta nu știe adevărul acesta. De ce te-am ales tocmai pe tine, de ce să știi doar tu? Așa a fost să fie, tot ziceai tu că nimic nu este întâmplător. Doar ți-ai dorit încrederea mea. Poftim, ți-am oferit-o, ce-ai să faci cu ea?
După două zile în care zăcusem pur și simplu în garsoniera mea cu ușă de metal și gratii la fereastră, neprotejată în fața violatorilor de domiciliu, tresar auzind soneria de la intrare.

- Hi, there! Vernisux salută lumea trecătoare, râse amicul meu, vesel, dinamic, intrând debordant cu brațele pline de flori.
- Mă uimești. Așa plin de farmec peste noapte? Ai descoperit miracolul tinereții veșnice și mi-ai adus și mie elixirul ? Ce este cu tine?
- Am aranjat să încep controlul medical, să văd cum stau cu sănătatea. Dumnezeul tău a făcut să aflu și eu ca există în București Centrul de tratament V.B. specializat în test SIDA, utilat cu aparatură sofisticată pentru investigații, tratament, bla, bla... Maine, la ora 10, trebuie sa fiu acolo. Mă așteaptă un doctor recomandat. Îți dai seama de câta discreție a fost și este nevoie. Am venit sa te întreb dacă vrei să mergi cu mine. Îmi este teama să merg singur.
- Desigur, merg cu tine. Cum să te las singur în fața tristeții? Îți dedic în totalitate întreg șomajul meu. E bun la ceva și acesta, nu?
- Ne vedem mâine la ora 8 dimineață, în gară. Trenul pleacă la ora 8.15, vom avea timp să ne ocupăm locurile. Acum te las să te odihnești. Pa !
A doua zi, ajunși în București, urcați în primul taxi, ne îndreptăm, în tăcere, spre clinica unde Vernisux era așteptat. Ora 10 ne găsea în cabinetul doctorului S. Amabil, ne invită să luăm loc după ce Vernisux făcu prezentările.
- Domnule doctor, până completez fișa de internare, se poate ca Emma să viziteze noua clinică pe care o conduceți ? spuse Vernisux privindu-mă zâmbind.
- Desigur, cu plăcere. Voi ruga o asistentă să o conducă pe d-na Emma prin labirintul nostru.
În minutele următoare, o tânără deosebit de frumoasă mă invita s-o însoțesc, făcându-l pe Vernisux să respire ușurat că nu voi asista la discuția pe care urma să o poarte cu doctorul S. Asistentă, mă conduse în primul salon. Pătuțuri în care dormeau copii cu vârsta cuprinsă între 2-6 ani, copii diagnosticați cu SIDA. În alte saloane tineri cu vârsta între 9-18 ani își trăiau ultimele luni ale vieții. Cutremurător. Simțeam că mă sufoc. Răvășită, căutam ieșirea din ghearele morții ce agoniza în trupurile nevinovate ale copiilor. Șocată de privirile îndurerate ale prizonierilor cumplitei boli, mă așez, amețită, pe prima bancă din curtea interioară. La o fereastră apăru Vernisux.
- Emma, bine ai venit în împărăția morții.
- Nebunule, taci ! Tu nu vei rămâne aici.
Am alergat într-un suflet la etaj. Prăbușit pe un pat din rezerva cu numarul 13, Vernisux bolborosea cuvinte de neînțeles. Privirea tulbure îl făcea să pară nebun. Tremurând, îi cuprind obrajii în ambele mâini încercând să-l liniștesc.
- Vrei să mor de inimă rea? Nu știm încă nimic despre sănătatea ta. Discutăm după rezultatul analizelor. Până atunci e prematur să dăm frâu liber imaginației. Calmează-te, rămân lângă tine. Cât timp trebuie să stai aici ?
- Două săptămâni. Abia peste două săptămâni primesc un rezultat, așa spune doctorul S..
- Numai doua săptămâni ? Păi, nu e prea mult. Voi rămâne în București. Ne vom vedea zilnic și vom petrece câteva ore împreună. Parcul din curtea clinicii este bine îngrijit, plin cu flori și alei pe care ne vom plimba în liniște.
- Tu unde vei sta? Ce vei face în tot acest timp? Ai prea multe probleme de rezolvat și tu, cum vei putea rămâne în București?
- Lasă, bre, grija mea…sunt majoră, mă descurc eu. Uiți ca am colindat lumea în lung și în lat? Acum sunt acasă, mă descurc eu ! Tu să fii sănătos, asta este mai important. Te las. Deja am treabă. Mă întorc diseară. Vreau să rezolv o problemă. Fii liniștit!
- Unde pleci? Ce treaba ai? Ce vrei să faci, femeie nebună ce ești ? Emma….stai, nu pleca!
Urcată în primul taxi mă îndrept spre sala D. Directorul mă primește, amabil. Îi explic ce intenționam să realizez și cu sprijinul lui. Impresionat, mi-a promis tot ajutorul stabilind ca în ultima zi de internare a lui Vernisux, sala D. să găzduiască spectacolul “ Ajută-i să zâmbească’’, dedicat copiilor bolnavi de SIDA aflați sub tratament în Centrul de tratament V.B. Din biroul directorului am contactat telefonic televiziunile centrale și câteva redacții ale ziarelor cerându-le sprijinul. Seara discut cu doctorul Sorescu informându-l de proiectul meu pe care l-a aprobat sperând să primim ajutoare pentru copiii bolnavi din clinica lui. Mi-a asigurat cazarea în incinta Centrului de tratament, punându-mi la dispoziție și un birou în care să pot lucra pentru buna reușită a planului nostru. Târziu, am intrat în rezerva în care Vernisux mă aștepta, neliniștit.
- Credeam că nu mai vii. Nu mă ia somnul. Nu știu cum voi rezista aici.
- Vom avea și zile mai bune. Totul e să crezi, să speri, să-ți dorești asta. Acum e cazul să te odihnești. Voi locui în clădirea din spatele clinicii. Te las să te odihnești. Dimineața plec în oraș cu treburi și revin după prânz. Somn lin. Sunt lângă tine. Și Dumnezeu e lângă noi!
- Bine, Emma. Sunt mai liniștit. Odihnește-te și tu. Vorbim mâne, sunt epuizat. Coci tu ceva. Prea te vad liniștită.
Am trudit două săptămâni până în ultima zi de internare a lui Vernisux, timp în care am făcut repetiții cu cei care aveau să susțină spectacolul nostru. Seara mult așteptată a sosit. În fața a peste 30 de copii cu HIV și o sală arhiplină, spectacolul “Ajută-i să zâmbească” a început la ora 18 fix. Grăsunii, pensionarii, tinerii din clubul nostru devenit renumit prin grila de activități, vedete de televiziune și nume de marcă ale scenei românești, au cântat, dansat, recitat în fața morții, care zăcea în sufletele micuților spectatori. Vernisux, copleșit, parcă își trăia ultimele clipe. Pe scenă, lângă mine, mă ajuta să prezint programul, dedicând copiilor poezii despre primăvară, iubire și flori.
- Știam că ești nebună, dar tu depășești imaginația, îmi spune Vernisux, îmbrățișându-mă la scena deschisă.
Dimineața, așteptam rezultatul analizelor. Fără multe comentarii doctorul ne-a spus diagnosticul: colagenoză.
- Colagenoză? Ce înseamnă asta ? întrebă Vernisux.
- Înseamnă sistemul imunitar slăbit. Va trebui să duci o viața cumpătată, regim alimentar, etc.
Eram fericită că fusesem lângă prietenul meu, așa cum lângă mine nimeni nu simțise să fie în ceasurile mele de deznădejde.
Trăiam ca un melc cu casa la drum. Un melc? Așa am spus? Gândul m-a purtat cu repeziciune la cutia plină de cochilii de melci , scoici și pietre colorate pe care o păstram ca pe o comoară. Cum au ajuns ele la mine? Obosită de gânduri, ațipesc răsfoind trecutul. Revăd Marea Mediterană. Pe malul ei căutam un loc să dorm, cufundată în nisipul cald. Valurile scoteau la mal pietricele, scoici, melci cu forme și culori atât de deosebite încât nu rezistam tentației de a nu le aduna. Cu dureri cumplite, mă aplecam adunând acele forme ciudate hulind, blestemând, ceasul în care Dumnezeu îmi dăduse viață. Aruncam cu pietre spre cerul senin înjurând durerile ce le simțeam în tot trupul, scârbită de disperarea în care trăiam. Am pictat formele în culori pastelate. Așa s-au născut tablourile “Femeia Ou”, “Femeia Scoică,” “Femeia Val”, “Rădăcini adânci”, “Echilibru transparent”,”Logica pătratului,” tablouri rămase în Orient, pentru totdeauna. Uitasem de ele! Unde sunt tablourile mele? Mă durea capul și amintiri necunoscute îmi invadau sufletul.