Mă gândeam la tine, dar din când în când. Nu-mi permiteam mai des, că mă dureai.
Nu știam cum să te privesc. Mi-am întors capul să-mi culeg curaj și te-am privit cu ochi cruzi, cu mâinile tremurânde de lipsa ta.
Îmi umpli existența cu lipsă, cu gol, cu neliniște.
Ești atât de șters, dar provoci atâtea furtuni. Marea ochilor tăi inundă țărmurile ființei mele.
Acum te aștept! Simt cum din mine se trag fire și mă destram pe drumul către tine! Dar tu nu mă vrei și încerc să mă stăpânesc... nu pot!
Ești lumea la care visez, lumea pe care aș putea să o fac mai bună, să o luminez.
Nimic nu are sens. Nici ce simt, nici prezența ta, nici lipsa ta- care, pentru tine, înseamnă normal, iar pentru mine durere.
Tu mă apeși atât de rău, încât nu pot să gândesc, dar mă sufoc! Ce vreau e atât de pur, încât dacă m-ai lăsa să-ți vorbesc, lumina cuvintelor mele te-ar orbi.
-Cum te-aș îngriji? -Exact cum îți dorești!
Și toate astea pentru tine!
Pentru câteva priviri care nu știu nici acum ce însemnau, pentru căldura unei strângeri de mâini, fugară de altfel! Fugară, ca și tine! Din mine de ce nu fugi? De ce nu îmi lași nopțile în pace?
Și toate astea din cauza ta!
Viața e ca un cerc...ca și ce faci tu când vii și pleci; eu sunt tot aici, de luni, de an, de timp febril; cu cafea, cu conuri, cu înălțimi și culori...
...cu neputință și frică. Renunțare!
Ești ca un ritm ce crește în mine, iar eu sunt muzica.
...ca umbra ce nu se desparte de creatorul ei!