Calator prin tara mea -LA BORZESTI


Cuprins de o profană pioșenie, ca un oștean cuminte al vorbei trudit așezată în altfel de zidire, îmbătat și de o recunoștință străbătătoare de veacuri demult rămase în urmă, am pătruns, ori am fost absorbit, de interiorul sfântului locaș. Trăiam parcă o cuminecătură intimă și un noian de cuprinderi într-o nemistică religie, într-o credință curat propovăduită de cuprinsul bisericesc și de adâncul sufletesc al vizitatorului din mine, autarhie spirituală a celui ce se poate întoarce, cu imaginația măcar, în veacurile de glorii și durere.
Ca alcătuire, biserica Borzești a suportat împărțirea tradițională a navei în pridvor, pronaos, naos și altar. Pictura recentă însă nu pare a fi în ton cu sobrietatea lăcașului, cu toată măiestria revelată odată cu desăvârșirea, nu de multă vreme, a chipurilor sfinților, parcă prea luminoase ( lucru nevrut chiar și de ctitor, care hotărâse ca biserica să rămână nezugrăvită) Se pare că aceasta e o urmare a tehnicilor zugrăvirilor actuale prin care pictorii, după cum am auzit unele voci apropiate fenomenului, sunt obligați să lucreze novator, chiar dacă mulți nu sunt de acord, chiar dacă astfel rezultă efecte bizantine nespecifice neamului nostru. Quo vadis…?! Și totuși, urmărind planul iconografic atât cât m-am priceput eu, de dragă citire mi-au fost multe dintre numele de sub figurile care au însemnat episoade de veșnică laudă și aleasă sfințenie pentru noi, românii: pe lângă chipul sobru, pios, al domnului Ștefan, regăsit în mai multe locuri, i-am aflat pe Daniil Sihastrul, Paisie de la Neamț, Sfânta Teodora, Sfântul Cuvios Casian, Sfântul Cuvios Varlaam, Constantin Brâncoveanu și pe mulți, mulți alții - pictați deasupra ușii de la intrare, în interior, alăturate fiind Hrisovului zugrăvit în decembrie 2004. Iar eu, regăsind și aici figuri ecleziastice ades revărsate pe ecranele televizoarelor, spre a le ști tot românul, ca unul puțin cârcotaș poate, mă întreb fără pornire, dacă cei contemporani nouă își pot lăsa semn chipul zugrăvit pe muralul unor asemenea minuni voievodale?! Cine știe! În era „becalismelor”-zidiri trâmbițate în contrapartidă păcatelor- orice este posibil! Doar timpul va da măsura acestei trufii!
Mare zbucium emoțional a însemnat pentru mine, urmărind simbolurile murale de deasupra trecerii dintre pronaos și naos, fragmentul de testament, caligrafiere și ea recentă, dar așezată peste o ușă, măiestrită cioplitură în perete întâmplată cu peste 500 de ani lăsați în urmă:
”DOAMNE, NUMAI TU SINGUR ȘTII CE-A FOST ÎN INIMA MEA. NICI ERESURILE CELE ÎNȘELÃTOARE, NICI FOCUL VÃRSTEI TINEREÞII N-AU PUTUT-O SMINTI, CI AM ÎNTÃRIT-O PE PIATRA CARE ESTE ÎNSUȘI HRISTOS, PE A CÃRUI CRUCE DE-A PURURI ÎMBRÃÞIȘATÃ LA PIEPT ÞINÂND, VIAÞA MEA AM ÎNCHINAT-O AVÂND NÃDEJDE NESMINTITÃ PRINTR-ÂNSA LA PÃRINTELE VEACURILOR, PRIN CARE PE TOÞI VRÃJMAȘII AM GONIT ȘI AM ÎNFRÂNT”.
Este o esență de concept și o fărâmă din miezul de faptă, adevărată trăire și nădejde curată.
Iar eu nu pot să spun că nu am primit și semn de „alesătură”, participând întâmplător, sau poate după o poruncă neștiută mie, și la creștinarea unui actual pui de răzeș, ce s-a petrecut în timpul închinării mele acolo.
Am părăsit apoi acest Betleem Ștefanian ca după o nouă proprie botezare, cufundat parcă într-o cristelniță cu liniște și împăcare cum demult, știu să nu mă fi cuprins; dar și cucerit de o vrednică și imperativă autoporuncă spre o revenire grabnică în acest loc.

Am coborât apoi spre Muzeul de Artă și Cultură Religioasă, ce ființează într-o clădire special ridicată, cu zid asemenea pereților bisericii, construcție ce-i așezată spre șosea; dar nu am intrat înainte de a remarca și medita și despre „cetatea luminii”din Borzești, așezată peste drum de complexul muzeal, la oarece distanță, uzină care îmi izvorăște energia în becul de acasă, încă din vremea copilăriei (lampa lui Ilici). Știam că este printre primele termocentrale din țară și mă mira parcă existența ei; ba chiar și faptul că mai funcționează!
Îndreptându-mă apoi spre muzeu, m-am afundat sufletește într-un soi de mândrie, lângă statuia marelui domn Ștefan, din fața clădirii; domnitorul scruta parcă, din înaltul soclului său, toată valea Trotușului; probabil, spre a nu fi surprins iarăși, ca și în jocul copilăriei, de hoardele tătărăști, jefuitoare; sau poate, i-o fi teamă de mercenarii de astăzi și nu numai de ei, la fel de lacomi, ori și mai rapaci, în pornirile și dorințele lor (atavice?!)spre tâlhărire.

Fondul muzeal deschide privitorului, ca într-o concentrare temporală, o lume aparte, mirobolantă, din cuprinsul spiritual românesc, materializată într-o amplă diversitate de odoare bisericești, dar nu numai sacerdotale. Ar necesita prea mult spațiu descrierea, măcar în parte a comorilor care, (multe și cu rost de fetișuri în viața comunităților medievale) depozitează și dovedesc, peste sutele de ani, și măiestria meșterilor ce le-au dat formă și rost. O diversitate amplă de icoane, triptice, potire, candele, chivoturi și foarte multe alte obiecte de cult, măiestrit expuse în vitrine cu adevărat transparente sunt alăturate unei catapetesme, în întregime conservată de la o biserică a zonei din anul 1818. Iar iubitorul de carte veche va avea reale satisfacții în posibilitatea de a-și împlini dragul, prin întâlnirea cu exemplare de carte foarte rară ( Cazania lui Varlaam-1643, Evanghelia de la București-1682, și foarte multe altele).
Nu poate fi neremarcat, și în muzeu, un alt chip bust al voievodului, încadrat de hărți și ele doveditoare ale întâmplărilor eroice voievodale; motiv de adâncă admirație pentru faptele-i alese săvârșite și țara sa de-atunci.
Am apreciat și tapiseria cu chipul domnitorului, prinos modest dar poate sincer, adus aici într-o vizită, de domnul Mircea Snegur, un domn mai nou al Moldovei înstrăinate, un altfel de cneaz, sau țar, al părții din pământul „urmașilor, urmașilor…”, ciuntită sălbatic, samavolnic și fără leac se pare, de neprieteni, din trupul României Mari.
Cu gândul spre Putna, Neamț, Ungurașu, Chilia, Tighina, Soroca, Hotin, Suceava și spre multe alte mii de locuri ce-s însemne sfinte și nenumărate Golgote românești, mai mult sau mai puțin știute în istoria acestui norod, îmi promit ca măcar amintirile faptelor LOR, câte or mai fi neascunse și nemăsluite, să nu le lăsăm uitării. Măcar atât cât ne țin puterile. E prea mult, este prea greu, oare, oameni buni?!
Astăzi, dar și în fiecare zi, este cel mai potrivit moment pentru a-I dărui celui ce-și apără țara chiar și din mormântul de la Putna, măcar un gând spre pomenire.
Iar celor ce au avut și au grijă, prin sacrificii uneori, de viețuirea perenă a vestigiilor, odoare de suflet ale altarului credinței românești, mulțumire și admirație le-aduc!


Florentin Adrian Maftei

Lespezi, 2 iulie 2008

Pentru imagini: http://www.valcea-turism.ro/new/index.php?option=com_content&task=view&id=434&Itemid=33