”Iară noi…făgăduim…că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte”*

.... doar foșnetele nopții îndrăzneau a rupe din nemișcare. În tăcerea și negrul strălucitor al întunericului măsluit de felinarele cerești și de Calea Robilor erau semne încordate, străine locului, ale teribilei încleștări ce se va aprinde odată cu prima geană de lumină de mâine. Căci însuși Mahomed al II lea și încă vreo sută cincizeci de mii de oșteni ai Semilunii** au năvălit în țara Moldovei pentru a spăla cu sânge băștinaș rușinea acelui ianuarie din anul 1475 și să-l pedepsească pe acest necredincios ghiaur Ștefan, care îndrăznise repetat să stea împotriva imperiului, apărător al neamului său, dar și al creștinătății europene.
Ajuns spre înserare în acest așezământ, după ce a călcat încă de la Dunăre un ținut dat focului și părăsit de către cei ai locului, mereu și de peste tot săgetat de localnicii înfrățiți ascunsului codrilor, sau împuținat de cetele domnești, care loveau năprasnic și-apoi se retrăgeau cu iuțeală asemenea fiarelor pământului, puhoiul turcesc s-a oprit, în ajun de 26 iulie 1476, pe malul Pârâului Alb, în gura văii în care domnul Moldovei și-a întărit, grăbit, loc de apărare, dimpreună cu cei nici douăzeci de mii de oșteni ai săi, în așteptarea sprijinului promis mincinos de rigii Europei. Fiindcă și-acum, ca de fiecare altădată, Ștefan și ai săi au chemat singurul lor ajutor de nădejde: oamenii și pământul țării, care or suferit de-atâtea ori, or muri și mai departe, dar nu vor lăsa Þara otrocol liftelor păgâne. Codrul frate, și ’naltul munților, și neamul tot, vor doini și-acum, iar și iar, că străinu-i tot străin și vorba lui e ca pulberea ce se stă așezată doar dacă nu e furtună, altfel e doar închipuire.
Tabăra lui Ștefan, încropită cu spatele spre codru, era apărată mai întâi de albia aproape uscată a Pârâului Alb, răstoacă ce purta ca însemne rupturile proaspete ale șuvoaielor curse când Sân’ Ilie, cu câteva zile mai devreme, a rupt norii. Apoi, înspre ridicătura dealului, pe malul drept al pârâului, către soare-apune, până la poalele codrului, oameni și dobitoace, pe lungimea neacoperită de pădurea văii, au încropit ca opritoare pentru dușmani două valuri de pământ, unul după altul, înțâțânate și cu trunchiuri de copaci, precedate, fiecare, de șanț cu țepușe în adâncime, toate de caznă pentru un atacator. Aceste valuri de pământ, înalte cam cât un stat de om, aveau lăsată între ele o distanță cam cât o săgetare, în așa fel încât trecuții de primul obstacol să devină sigure opritori săgeților celor de după al doilea val. Aici, după al doilea refugiu, mult mai gospodărește întărit decât cel de lângă pârâu, erau așezate și bombardele care au facut mare pagubă printre ieniceri, când Mahomed a dat semnul de atac. Albia pârăului s-a fost umplut degrabă cu leșurile turcilor care încercau să treacă rupturile adănci ale apei ca să ajungă la primul val al întăriturii ridicată de moldoveni. Pod se făcuse din trupurile celor răpuși de norurile de săgeti ce cădeau în valuri peste păgânătate. Curgea pârâul acum, mult sporit ca debit de sângele invadatorilor; ar fi trebuit să se schimbe și topica numelui său, după culoarea apei, în Pârâul Roșu. Se apropiase vremea de prânzișor și turcii tot nu au reușit nimic.
Dar presiunea atacatorilor era strașnică; puhoiul dindărăt imediat adăuga alți și alți oșteni în locul celora căzuți din primul rând. Însuși Mahomed, cu al său corp de gardă, văzând slăbiciunile alor săi, a dat sprijin de atac spre fruntea oștirii sale, în două rânduri; iar exemplul său a încurajat oastea. Așa se face că puhoiul a ajuns stăpânitor primei întărituri moldave. Cu apărătorii de pe această linie, e lesne de înțeles ce s-a întâmplat! Fiindcă mulți dintre ei nu au vrut să se retragă în întăritura de nădejde de mai sus, frații lor nu au mai putut interveni cu săgeți si ghiulele fiindcă ar fi devenit ucigătorii lor, aceștia au luptat până ce au fost sfărtecați de puhoiul turcesc. Mândră floare a vitejimii oștirii neamului de-atunci, s-a uscat aici retezată de iatagane.


Ștefan și cu fiul său Alexandru, dimpreună cu boierii căpitani, hotărăsc retragerea. Un steag de oșteni, care s-au fost ales singuri, unul și unul, rămâne în întăritura de sub poalele pădurii să lupte, un moldovean contra a peste o sută cincizeci de dușmani, pentru a întârzia turcimea, și a da oștirii voievodale răgazul de adăpostire în codrul care se îngemăna în prelungirea adâncimii sale cu cel al munților. Și a făcut-o cu mare pricepere, căci grosul oștirii moldovene s-a putut adăposti în umbrele adâncului codrilor, iar după luptă, turcii s-au văzut împuținați cu mai mult de treizeci de mii dintre ai lor. Furia care l-a cuprins pe Mahomed, aflând acest lucru, a însemnat și poruncă de ucidere pentru cei aproape opt sute de moldoveni luați prinși în vâltorile luptei. Iar mai apoi, mai mult de o săptămână, a trebuit pentru ca oastea turcă, epuizată și demoralizată, să prindă puteri. Dar în van s-a trudit mai apoi această oștire, fiindcă cetățile Sucevei și Neamțului au rezistat atacurilor furibunde purtate contra lor de un imperiu care nu a cunoscut nicicum atâta rușine militară cât a aflat în Moldova acelor ani.
Ce a urmat până spre toamnă este o altă secvență glorificatoare pentru Marele Ștefan și neamul său; descrisă curat și lămuritor și de Dimitrie Bolintineanu:


” Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi s-adună.
Lupta iar începe... dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice de securi loviți!”


Iar noi, într-un alt popas, vă vom spune și ce am aflat despre urmările urmărilor acestor lupte.

*scrisoarea lui Ștefan cel Mare, dupa Vaslui - 25 ian.1476, către regele Matei Corvin si toți principii Europei-fragment
** după alți cronicari( Angiolello-cronicar italian; Sa`adeddin, cronicar turc participant la campanie) ar fi fost peste 200 000 de oșteni în armata turcă (turci, tătari, munteni).


Articol preluat din revista Starpress International; pentru textul cu imagini, valabilă adresa: http://www.valcea-turism.ro/new/index.php?option=com_content&task=view&id=456&Itemid=33