John Harrison ieÈ™i din casă È™i se opri pe terasă o clipă pentru a se ui­ta la gradină. Era un om înalt, cu faÈ›a suptă, cadaverică, înfățiÈ™area sa o­biÈ™nuită era posomorâtă, dar, câteodată, ca acum, de pildă, când asprimea trăsăturilor i se pierdea într‑un surâs uÈ™or, faÈ›a i se lumina È™i devenea a­trăgătoare.
John Harrison își îndrăgea gradina și aceasta nu arătase niciodată a­tât de bine ca în acea seară tristă, apăsătoare, de august. Trandafirii agă­ță­tori erau încă frumoși, glicina parfuma aerul.
Un scârțâit scurt, binecunoscut, îl făcu să‑È™i mute privirile. Cine pu­tea să intre acum pe poarta grădinii? Rămase înmărmurit, fără să poată spune vreun cuvânt câteva clipe, întrucât bărbatul ce pășea grav pe alee, era ultimul pe care s‑ar fi aÈ™teptat să‑l vadă în acest colÈ› al lumii.
— Extraordinar, de necrezut! izbucni Harrison în cele din urmă. Mon­sieur Poirot!
Era într‑adevăr cunoscutul detectiv Hercule Poirot, al cărui renume se dusese în toată lumea.
— Da, spuse acesta. Chiar eu! Mi‑aÈ›i spus cândva că dacă mă aflu pe aceste meleaguri să vin să vă văd. V‑am ascultat È™i, deci, iată‑mă!
— Sunt încântăt! Luați loc, vă rog, Să bem ceva! spuse Harrison.
Arătă cu mâna spre o masă de pe terasa încărcată cu tot felul de stic­le.
— MulÈ›umesc, spuse Poirot cufundându‑se într‑un fotoliu din nuiele. Sirop cred că nu aveÈ›i, dar aÈ™ lua doar un pahar cu sifon, fără whisky. Și adăugă pe un ton patetic, în timp ce i se punea paharul lângă el: Vai, mus­tățile mele s‑au umezit. E aÈ™a de cald!
— Și ce vă aduce prin acest colt liniÈ™tit? VreÈ›i să vă odihniÈ›i, nu‑i aÈ™a?
— Nu, mon ami, treburi!
— Treburi? ÃŽntr‑un loc care vă este atât de peste mână?
— Și de ce nu? Doar nu toate crimele se comit în marile centre aglo­me­rate. Ce credeți?
— AveÈ›i dreptate, cred că am făcut o remarcă stupidă. Dar despre ce crimă este vorba? Sau poate că nu mi‑e îngăduit să întreb.
— Dimpotrivă, mă bucur că mă întrebați.
Harrison îl privi nedumerit. I se părea că era ceva neobișnuit în com­portarea sa.
— Deci, vă ocupați de un caz grav. Vreți să spuneți...
— Crimă.
Hercule Poirot pronunță acest cuvânt pe un ton atât de grav, încât Harrison rămase descumpănit. Detectivul îl privi È›intă, într‑un fel care i se părea din nou neobiÈ™nuit È™i care îl stingherea. ÃŽn cele din urmă, își luă inima în dinÈ›i:
— Dar n‑am auzit de nici o crimă.
— Cred, zise Poirot. Nici n‑aveaÈ›i cum.
— Și cine a fost omorât?
— Nimeni încă.
— Cum adică?
— VedeÈ›i, de aceea v‑am spus că nu aveaÈ›i cum să fi auzit. Cercetez o crimă care n‑a fost încă săvârÈ™ită.
— Ascultați, cred că glumiți.
— Câtuși de puțin! Nu credeți că e mai bine ca o crimă să fie cercetată înainte de a fi comisă? În acest fel poate fi împiedicată.
— Și credeți că o crimă e pe punctul de a fi săvârșită aici? Nu, e impo­sibil!
HerculePoirot nu dădu atenție exclamației gazdei sale.
— În afară de cazul în care noi vom reuși să o împiedicăm.
— Noi?
— Da noi. Vreau să spun că am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
— De aceea ați venit?
Ochii lui Poirot se ațintiră din nou asupra lui Harrison cu aceeași gra­vitate tulburătoare.
— Am venit aici, monsieur Harrison, în primul rând fiindcă‑mi sunteÈ›i simpatic.
Apoi, renunțând la tonul grav de până atunci, adăugă ca într‑o doară:
— Văd că aveÈ›i acolo un cuib de viespi. De ce nu‑l distrugeÈ›i?
Neașteptata schimbare a subiectului îl făcu pe Harrison să se încrun­te încurcat.
— Da, tocmai am de gând să fac acest lucru. Adică nu eu, ci tânărul Langton. Cred că vă reamintiÈ›i de Claude Langton. L‑aÈ›i cunoscut odată, când eram împreună.
— Da, da, zise Poirot. Și cum vrea să‑l distrugă?
— Cu petrol. Vine în seara asta cu pompa lui, care‑i mai mare decât a mea.
— Și alt mijloc nu mai există? întreabă Poirot. Cu cianură de potasiu, de exemplu.
Harrison îl privi surprins.
— Da, dar e o treabă periculoasă, e foarte riscant să ții așa ceva în ca­să.
Poirot dădu din cap în semn de încuviințare:
— O otravă groaznică.
— Buna doar dacă vrei să scapi de soacră, încercă Harrison să glu­mească.
Poirot rămase însă mai departe grav.
— Și sunteți absolut sigur că acest monsieur Langton va folosi doar petrol?
— Absolut sigur! Dar, de ce?
— Pentru că mă cam îndoiesc. Am fost azi după‑amiază la farmacia din Barchester È™i pentru ceea ce am cumpărat a trebuit să semnez în re­gistrul de substanÈ›e otrăvitoare. Și cu această ocazie am putut vedea că înregistrarea precedentă era semnată de Claude Langton, care cumpărase niÈ™te cianură de potasiu.
Harrison holbă ochii uluit.
— Mi se pare ciudat. Chiar zilele trecute, Langton spunea că nici nu‑i trece prin cap să folosească o asemenea otravă. De altfel era scandalizat că se vinde pentru astfel de scopuri.
Poirot se uita distrat la trandafiri și vocea sa deveni foarte blândă când întrebă:
— Vă e simpatic Langton?
Acesta tresări. Se vedea bine că întrebarea îl luase prin surprindere.
— Mda... da... desigur... mi‑e simpatic. De ce nu?
— Mă întrebam doar, spuse Poirot calm, dacă vă e simpatic cu adevă­rat și dacă și dumneavoastră îi sunteți simpatic lui.
— Unde vreți să ajungeți, monsieur Poirot? Nu pot să înțeleg de loc ce este în mintea dumneavoastră.
— AÈ™adar am să vă vorbesc deschis. SunteÈ›i logodit, monsieur Harri­son. O cunosc pe domniÈ™oara Molly Deane, o tânără frumoasă, plină de farmec. Dar È™tiÈ›i prea bine că mai înainte a fost logodită cu Claude Lang­ton È™i i‑a dat cu piciorul pentru dumneavoastră.
Harrison dădu din cap aprobator.
— Nu vă întreb ce motive a avut să facă acest lucru. Poate că a fost îndreptățită. Dar nu e prea greu să presupun că Langton n‑a uitat È™i nu a iertat lovitura primită.
— Vă înșelați, monsieur Poirot. Jur că vă înșelați. Langton e un spor­tiv, ia lucrurile bărbătește și a continuat să se poarte uimitor de frumos, chiar prietenește cu mine.
— Și asta nu vă șochează? Ați folosit cuvântul „uimitor", dar dumnea­voastră înșivă nu păreți de loc uimit.
— Ce vreți să spuneți, monsieur Poirot?
— Vreau să spun că un om este în stare să‑È™i ascundă ura până so­seÈ™te momentul potrivit.
— Ura? Harrison izbucni în hohote de râs.
— Da, dumneavoastră englezii sunteÈ›i mult prea încrezători. Nu puteÈ›i admite că în mintea unor oameni simpatici, cumsecade cum sunt sportivii È™i alÈ›ii pot încolÈ›i, totuÈ™i, gânduri rele. De aceea, vă pierdeÈ›i viaÈ›a în situaÈ›ii care n‑ar trebui să vă ducă la moarte.
— Deci, mă avertizați. Mă puneți în gardă împotriva lui Langton. De aceea ați venit.
Poirot nu răspunse decât cu o înclinare a capului.
— Trebuie să fiÈ›i nebun, monsieur Poirot. IertaÈ›i mă că vă vorbesc ast­fel, dar suntem în Anglia. Aici lucrurile nu se petrec aÈ™a cum vă închipuiÈ›i dumneavoastră. CandidaÈ›ii la căsătorie dezamăgiÈ›i nu tabără pe oameni să‑i înjunghie sau să‑i otrăvească. Cât despre Langton, n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă.
— ViaÈ›a muÈ™telor nu mă priveÈ™te, răspunse Poirot cu acelaÈ™i calm. A­firmaÈ›i în adevăr că Langton n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă, dar uitaÈ›i că e gata să ucidă câteva mii de viespi chiar în seara asta.
Harrison rămase tăcut. Poirot se ridică agitat și se apropie de el, îi pu­se mâna pe umăr și îl zgâlțâi puternic:
— TreziÈ›i‑vă, iubite prietene! DeschideÈ›i ochii mari în jurul dumnea­voas­tră! UitaÈ›i‑vă la viespile acelea care se întorc liniÈ™tite la cuibul lor! N‑a­re cine să le spună că în seara asta vor fi ucise. Pentru mine crima consti­tuie obiectul ocupaÈ›iei mele. Și mă ocup de ea, atât înainte, cât È™i după ce s‑a săvârÈ™it. La ce oră vine Claude Langton?
— La ora nouă. Dar vă rog să mă credeți...
— Știu, È™tiu ce vreÈ›i să spuneÈ›i: n‑ar fi în stare, n‑ar putea... È™i aÈ™a mai departe. ÃŽn orice caz, am să revin la ora nouă. Are să mă amuze să a­sist la distrugerea cuibului de viespi. Un alt sport englezesc de‑al dumnea­voastră.
Nu mai așteptă nici un răspuns și porni în grabă pe alee spre poarta grădinii. Ajuns în stradă își încetini pașii. Era tulburat, agitat, stăpânit de un presentiment sumbru. Se uită la ceas: opt și zece minute.
— Peste trei sferturi de oră. Nu știu dacă are vreun rost să mai aștept.
Se gândi o clipă că ar fi mai bine să se întoarcă, dar porni agale spre sat.
Mai erau doar câteva minute până la ora nouă, când se apropie din nou de poarta grădinii. Era o seară senină, liniștită. Doar o adiere ușoară clătina încet frunzele copacilor. Dar liniștea era sinistră, amenințătoare, părând să prevestească o furtună.
La un moment dat, poarta grădinii se deschise cu un scârțâit ușor și Claude Langton ieși în strădă. Când dădu cu ochii de Poirot tresări:
— A, dumneavoastră? Bună seara.
— Bună seara, monsieur Langton. Ați plecat destul de repede.
Langton își holbă ochii mari.
— Nu știu ce vreți să spuneți.
— Ați distrus cuibul de viespi?
— Nu, nu l‑am distrus.
— Ah, spuse Poirot cu blândeÈ›e, deci nu l‑aÈ›i distrus. Atunci ce aÈ›i făcut?
— Am stat puțin de vorbă cu domnul Harrison. Dar vă rog să mă ier­tați, sunt grăbit. Nu bănuiam că am să vă întâlnesc.
— Da, am ceva treburi pe aici.
— Bine, îl găsiți pe domnul Harrison pe terasă. Pe mine vă rog să mă iertați.
Se îndepărtă în grabă. Poirot îl urmări cu privirea. Un tânăr chipeș, cu mișcări repezi, nervos.
— Deci am să‑l găsesc pe Harrison pe terasă. Da, s‑ar putea, murmu­ră Poirot.
Deschise poarta È™i se îndreptă spre terasă. Harrison stătea nemiÈ™cat pe un scaun lângă masă È™i nu‑È™i întoarse ochii spre el.
— Ah, mon ami, izbucni Poirot. Vă simțiți bine?
Trecu mult timp până ce Harrison se hotărî să rostească leneș, cu o voce stinsă:
— Ce‑aÈ›i spus?
— V‑am întrebat dacă vă simÈ›iÈ›i bine.
— Cum să nu? De ce mă întrebați?
— Nu simțiți nici un efect supărător?
— Efect supărător? De ce?
— De la soda de rufe.
Harrison se ridică brusc.
— Sodă de rufe? Ce mai înseamnă și asta?
— ÃŽmi pare rău, dar n‑am avut încotro. V‑am pus în buzunar niÈ™te sodă.
— Mi‑aÈ›i pus sodă? La ce bun? Nu mai pricep nimic.
Tonul lui Poirot deveni blajin, ca acela al unui profesor care încerca să coboare la nivelul de înțelegere al unor elevi necopți.
— VedeÈ›i, unul din avantajele sau poate dezavantajele îndeletnicirii de detectiv este că te pune în contact cu acea categorie de oameni pe care o alcătuiesc infractorii. Și de multe ori poÈ›i învăța de la ei lucruri care‑È›i prind bine. AÈ™a s‑a întâmplat cu un pungaÈ™ de buzunare, care odată în viaÈ›a lui fusese È™i el învinuit pe nedrept. FireÈ™te, i‑am dat drumul, iar el m‑a răsplătit în singurul chip în care putea s‑o facă: m‑a învățat secretele meseriei lui. ÃŽn felul ăsta pot să pun o mână pe umărul unui om, să‑l zgâl­țâi puÈ›in, aÈ™a cum am făcut cu dumneavoastră ceva mai devreme, iar cu cealaltă să‑i umblu în buzunare fără să simtă. Deci v‑am scos cea ce aveaÈ›i în buzunarul din dreapta al hainei È™i am pus în loc sodă de rufe. VedeÈ›i, È™tiam că un om care nu e stângaci È™i care vrea să pună repede niÈ™te otravă într‑un pahar n‑o poate È›ine în altă parte decât în buzunarul din dreapta.
Băgă apoi mâna în buzunarul hainei sale și scoase câteva cristale mici albe.
— Este peste măsură de periculos să purtați asupra dumneavoastră asemenea lucruri așa, la îndemâna oricui.
Apoi, liniștit, fără să se grăbească, scoase din celălalt buzunar o stic­luță cu gura largă, introduse cristalele înăuntru, turnă apă, o astupă cu un dop și o agită până ce cristalele se dizolvară. Harrison îl urmărea în­spăimântat.
Mulțumit de cele făcute, Poirot se îndreptă spre cuibul de viespi, des­făcu dopul sticluței și turnă soluția în interiorul cuibului. Apoi se dădu cu un pas sau doi înapoi și privi în tăcere. Câteva viespi, care tocmai se îna­poiau spre cuib, căzură, se zbătură câteva clipe și apoi rămaseră nemiș­cate. Celelalte se târau în afara cuibului doar ca să moară. Poirot mai privi un minut și apoi se înapoie pe terasă.
— O moarte rapidă, spuse el, fulgerătoare!
Harrison își recăpătă glasul:
— Și ce mai știți?
— AÈ™a cum v‑am spus, am văzut numele lui Claude Langton în regis­trul farmaciei. Ceea ce nu v‑am spus este că imediat după aceea s‑a în­tâm­plat să‑l întâlnesc, mi‑a spus că procurase cianura de potasiu la cere­rea dumneavoastră, ca să distrugeÈ›i cuibul de viespi.
— Altceva?
— Da, mai È™tiu È™i altceva. L‑am văzut pe Claude Langton È™i pe Molly Deane împreună, într‑un moment când socoteau că nu‑i vede nimeni. Nu cunosc neînÈ›elegerile care i‑au făcut să se despartă la început È™i care au adus‑o pe ea în braÈ›ele dumneavoastră, dar mi‑am putut da seama că au trecut peste toate È™i că domniÈ™oara Deane s‑a întors la vechea ei dragoste.
— Și mai departe?
— Da, mai È™tiu ceva, dragă prietene. Eram în Harley Street mai zilele trecute È™i v‑am văzut ieÈ™ind de la un anumit doctor. Știu foarte bine pen­tru ce boală i se solicită consultaÈ›ii acelui doctor, iar expresia de pe chipul dumneavoastră nu lăsa nici o îndoială. AveaÈ›i înfățiÈ™area întunecată a u­nui om aflat sub o sentință de moarte. Am dreptate?
— Exact. Mi‑a spus că mai am doar două luni de trăit.
— Nu m‑aÈ›i văzut fiindcă eraÈ›i mult prea cufundat în gândurile dum­neavoastră. Dar v‑am mai citit ceva pe față: un lucru despre care v‑am spus mai devreme că oamenii încearcă întotdeauna să‑l ascundă cu grijă. Da, am văzut ură, iubite prietene. Nu vă străduiaÈ›i să o ascundeÈ›i, fiindcă socoteaÈ›i că n‑avea cine să vă vadă.
— Continuați! spuse Harrison.
— Nu mai am mare lucru de spus. Am văzut numele lui Langton în registrul farmaciei. L‑am întâlnit È™i apoi am venit aici. V‑am întins o cursă. AÈ›i negat că l‑aÈ›i rugat pe Langton să vă procure cianură È™i v‑aÈ›i arătat chiar mirat că făcuse asta. AÈ›i fost luat prin surprindere È™i toată compor­tarea dumneavoastră n‑a făcut decât să‑mi întărească bănuielile. Mi‑aÈ›i spus că Langton urma să vină la ora nouă, dar eu È™tiam de la el că ora stabilită era opt È™i jumate. SocoteaÈ›i că dacă revin la ora nouă aÈ™ putea fi pus în faÈ›a unui fapt împlinit. După cum vedeÈ›i, È™tiu totul.
— Dar cine v‑a rugat să veniÈ›i? De ce nu m‑aÈ›i lăsat în pace?
— Știți bine că eu mă ocup de crime.
— Crimă? Poate vreți să spuneți sinucidere.
— Nu sinucidere, ci crimă, rosti Poirot răspicat. Moartea dumneavoas­tră ar fi fost uÈ™oară, fulgerătoare, dar moartea pe care i‑o pregăteaÈ›i lui Langton ar fi constituit cel mai îngrozitor chip în care un om își poate sfâr­și zilele. V‑a cumpărat otrava, apoi a venit să vă vadă È™i era singur cu dum­neavoastră. Dumneavoastră muriÈ›i într‑o clipă, pe pahar se găsesc urmele otrăvii, iar Langtdn e pe undeva prin preajmă. Ãsta v‑a fost planul.
Harrison oftă adânc.
— Cine v‑a pus să veniÈ›i? Cine v‑a pus să veniÈ›i?
— Dar v‑am spus limpede. Mai există însă È™i un alt motiv. Am multă simpatie pentru dumneavoastră. AscultaÈ›i‑mă vă rog! SunteÈ›i muribund, aÈ›i pierdut femeia de care eraÈ›i îndrăgostit. Dar este totuÈ™i un lucru care se poate afirma: nu sunteÈ›i un criminal. Și de aceea nu puteam să vă las să comiteÈ›i o faptă necugetată, îngrozitoare È™i străină de firea dumneavoastră. Și‑acum spuneÈ›i‑mi, vă rog: mai regretaÈ›i că am venit?
Urmă o clipă de tăcere. Harrison se ridică. Pe față i se citea demnita­tea, hotărârea, siguranța omului care se scuturase de un coșmar și își ve­nise în fire. Îi întinse mâna bărbătește lui Poirot.
— Da, a fost bine că ați venit. Vă mulțumesc! Vă mulțumesc!