agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1726 .



Jurnal de doamna
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [jellypaige ]

2006-05-16  | [This text should be read in romana]    | 



Sunt o doamnă. Sau cel puțin asta ar trebui să fiu. Așa vrea lumea să fiu. O doamnă. Sau măcar o domnișoară respectabilă. Trebuie să fiu. Totuși ceva în mine îmi spune că sunt un suflet călător prin această lume, un suflet neliniștit, un suflet ce nu poate suferi drăgălășenia și lingușeala atât de așteptate din partea unei doamne. Sunt Eveline. Eveline și atât. Dar lumea mă vrea o doamnă.
E timpul să mă culc. Ceasul îmi arată o oră târzie. Cred că ceasul nu funcționează bine. Nu. Nu mă voi culca. Mai bine răsfoiesc paginile amintirile mele, caci pofta nebuna de a ma intoarce in trecut nu ma lasa sa dorm. Singuratatea ma obliga sa ma intorc in trecut caci altfel din ce as mai trai daca nu din dulcele clipe ce au trecut atat de repede pe langa mine. Pierre. El e amintirea cea mai dulce, el e piedica fericirii mele. Si ajung in trecut. E foarte bine aici. Acum pot spune acele cuvinte ce ma incanta zilnic : ce fericita am fost odata! Da, am fost. Lacrimile ma impiedica sa mai vad trecutul dar le sterg si vad din nou. Pierre. Somnul ma cuprinde dar nu, nu pot adormi acum in cele mai frumoase clipe din zi, in clipele amintirilor. Am sa-mi impun si nu am sa adorm. Ma chinui, si am sa reusesc. Poate un pahar de vin ma va ajuta. Lumea ma critica pentru acest pahar de vin. Lumii nu ii place ca eu sa beau acest pahar de vin, caci sunt o doamna, iar doamnele nu beau. Nu pot sa ma abtin si imi umplu un pahar cu licoarea dulce ce ma ajuta sa vad amintirile si mai frumos. Ma intorc in timp si vad totul foarte clar. Pierre. Era atat de cald pe atunci in sufletul meu iar eu straluceam precum un diamant fixat bine in inelul unei cucoane. Da, increderea in mine stralucea iar asta ma facea frumoasa. Am pierdut-o si pe asta. Nu, nu vreau sa revin in prezent. Inca o inghititura de vin ma va ajuta sa revin in trecut, caci acolo imi place sa traiesc. Acolo e cald si bine, acolo nu sunt criticata sau cel putin nu vreau sa vad acest lucru. In acele vremuri Pierre ma admira. Caracterul meu puternic il facea sa se simta bine, sa se simta un victorios. Din primul moment in care ne-am vazut, ne-am placut. Doi rebeli se intalnisera. Doi oameni carora le placea sa fie altfel. As vrea sa imi aprind o tigara. Oare unde am pus pachetul? Adineauri era pe masa. Cred ca l-am uitat in cealalta camera. Ma duc dupa el. O tigara nu strica niciodata. Lumea ma critica pentru aceasta tigara care mie imi place la nebunie. O doamna nu ar trebui sa fumeze in public. Nu-i nimic. Sunt la mine acasa. Nu ma va vedea nimeni. O aprind iar fumul ce ma patrunde incet ma face si mai mult sa imi amintesc de trecut caci si trecutul e invaluit de ceata, iar ceata seamana atat de bine cu fumul de tigara. Doua suflete rebele....... Da aici ramasesem. Doi oameni ce doreau sa fie altfel. Prin asta ne asemanam. Doar caracterul nostru era diferit. El parea un rebel, dar era, si nu era. Primele lui cuvinte au fost ceva de genul:
- Mie imi place sa fiu un nonconformist. Vad ca si tie iti place. Ce-ar fi daca ne-am petrece seara dandu-ne impreuna in spectacol?
Mi sa parut interesant si am acceptat. De aici a pornit totul. Am uitat sa scutur scrumul de la tigare iar acesta a cazut pe jos. Ma uit la el dar nu ma pot misca. Nu vreau sa ma misc de frica ca voi reveni la realitate. Tigarea s-a stins de la sine. Nu am apucat sa trag decat un fum caci am fost prea preocupata cu trecutul. Mi se inchid ochii. Am sa ma culc totusi sperand ca voi visa trecutul. Imi pun capul pe perna si inchid ochii. Nu il mai gasesc... Nu mai reusesc sa vad clipele frumoase... Lacrimile mi-o iau razna pe fata. De ce nu il gasesc? Trebuie oare sa astept din nou pana maine seara? Incerc sa imi sterg lacrimile crezand ca asa o sa vad din nou. Dar nimic. Pana si amintirile fug de mine. Vinul e de vina! El nu ma mai lasa sa privesc in trecut. Am sa-l arunc maine tot. Ma cuprinde somnul si nemaiavand altceva de facut ma las cuprisa de el. Sper...

***

Am ajuns din nou la momentele placute. Dulcea seara vine foarte repede la mine. Zilnic astept cu disperarea unui strigoi acest moment al zilei. Privesc pe fereastra si vad mii de fulgi de nea alunecand din cer. Cerul e superb, colorat intr-un cenusiu atat de deschis incat nu oricine il poate sesiza. Poate ca unii cred ca cerul este de culoare alba acum. Dar eu il vad cenusiu. Stiu ca e cenusiu. Pe atunci insa era albastru. Un albastru ce te facea sa crezi ca te afli in paradis. Ah ce bine e in trecut... Vreau sa ma aflu din nou acolo. Si Pierre... Si el exista in viata mea pe atunci. Un sunet ascutit ma face sa ma trezesc din vise. E sunetul unui mesaj de pe telefonul mobil. Sa fie de la Pierre? Alerg disperata spre aparatul asezat pe raftul bibleotecii. Din cauza emotiilor degetele imi alearga nebun pe tastatura telefonului. Ajung la mesaje... Nu e Pierre...e ...John. A acceptat invitatia mea la o sticla de vin si o conversatie ca intre prieteni. Iarasi vin? Din nou voi fi criticata de lume! Gura lor otravitoare ma va defaima in continuare. Si am jurat ca nu voi mai bea...Am jurat ca lumea nu va mai avea motive sa ma vorbeasca... Probabil ca si Pierre are aceasi parere despre mine. Puterea lui de decizie a fost si ea invadata de gura rea a lumii. Lumea ma uraste... sau...poate ma invidiaza. Oricare din cele doua variante ar fi, cert este ca lumea are grija ca imaginea mea sa se mentina undeva, de la negativ in jos. Ma voi invata vreodata minte sa nu ma mai bag in gura lumii? Cateodata insa, posedata de propria mea persoana imi face placere sa dau acestei lumi motive de barfa. Ma pufneste rasul... De cate ori nu am reusit sa sochez persoanele cele mai conservatoare din oras, de cate ori nu am reusit sa scot din minti zeci de ,,domnisoare" acre si frustrate pana in varful degetelor... Zambesc...Zambetul a devenit un instinct, un reflex. Chiar daca colturile buzelor mele incep incet a se ridica, scotand la iveala niste dinti frumosi, in sufletul meu se da cel mai aprig razboi...razboiul cu mine insami. Din nou ma gandesc la Pierre... Dupa acea seara nu ne-am mai vazut caci emotiile nu ne-au mai lasat sa fixam vreo intalnire. De abia dupa vreo zece zile ne-am mai intalnit intamplator. Cunostiinta mea Valerie a fost cea care m-a anuntat ca Pierre era inca interesat de mine. Din nou suna telefonul, din nou sunt intrerupta din meditatii... Acum cine poate fi? Pierre? Dar din nou raman dezamagita, caci indreptandu-ma spre telefon, sesizez ca numarul tatalui meu e afisat pe monitor. Nu vreau sa raspund. Am sa-i zic ca am fost in oras, iar telefonul mi-l lasasem acasa. Gata. Odata cu acest apel nici nu mai vreau sa imi amintesc de trecut. Nu mai vreau si nici nu am s-o mai fac. Mai bine beau o bere. O bere? Asta beau barbatii in carciuma. Nu e frumos la o doamna... Dar placerea sadica de a fi barfita de lume ma face si mai mult sa imi doresc o bere. Ma duc sa imi iau... Oricum sunt acasa si nu ma vede nimeni... Ce pacat. Chiar vreau sa vad ce mai crede lumea... Poate maine seara cand ma voi intalni cu John. Da, maine seara voi fi din nou vorbita. Imi si imaginez : Doua femei respectabile, una nevasta de ce stiu eu ce om de afaceri, impreuna cu fiica ei probabil, daca nu, o fi amanta sotului ei, ca asa se poarta in ziua de azi, dar sotia nu zice nimic ca e o doamna, stand la o masa, intr-un colt al restaurantului meu preferat, ma privesc cu niste ochi de vultur, analizandu-mi pana la ultimul gest. Si apoi am sa imi aud eu... Ca sunt o usuratica, o alcolica, o nu stiu ce... Astea sunt texte cu care m-am obisnuit deja.
Tot n-am ce sa fac... Sa merg iar in trecut? Cred ca de plictiseala... am sa mai dau o tura. Poate am uitat vreun amanunt, poate mai analizez vreun gest, poate ca m-am inselat in tot....
Pe atunci sentimentele mele pentru Pierre nu iesisera inca la suprafata. Credeam cu adevarat ca mi-e indiferent. Il gaseam interesant si...atat. Din primele noastre intalniri totul a mers pe dos. Si-a sarbatorit in acea perioada ziua de nastere. Incapatanarea mea a mers pana la extrem. Nici macar in acea zi, atat de importanta pentru el, nu am vrut sa ii fac pe plac. Nici macar nu imi amintesc, daca i-am zis ,,La multi ani". Asta sunt eu. Sau cel putin asta imi impun sa fiu. Acest gand ma trezeste la realitate. Mai bine... Si asa nu vroiam sa mai merg in trecut. Nu astazi. Nu niciodata. Dar cateodata nu ma pot abtine. Deschid sertarul noptierei in speranta ca voi mai gasi o tigara ascunsa pe undeva. Of, iar am ramas fara tigari. Gasesc o foaie de hartie mototolita si o indrept sa vad ce este. E scrisul meu. Am scris aceste randuri acum o luna. E o scrisoare destinata mie.
,, Dulcea singuratate imi inconjoara sufletul neputincios. Sunt legata de maini si de picioare, nu pot indrepta nimic. Greselile le platesti cu greu chiar daca in momentul in care le comiti nu ti se par atat de grave. Asa e omul! Cand soarta si destinul ii ofera ceva, da cu piciorul ca intr-o minge de fotbal imbibata in noroiul disperarii. Si apoi realizeaza ca ceea ce putea fi frumos odata a devenit cel mai cumplit vis, cea mai gretoasa iluzie. Nu, nu e un joc de cuvine, e mizeria dizgratioasa a singuratatii, e sila, ura si scarba unei minti triste. Iluzia unei iubiri a revenit la stadiul ei de iluzie. Si atat. Caut, intr-o lume ce mirosea odata a speranta si iubire, macar o cale de iesire. Nu, nu sunt deprimata. Asta e o zi obisnuita, o zi ca toate celelalte ce au trecut si vor veni. Aceasta e parerea finala despre viata. Nu conteaza ceea ce crezi, conteaza ceea ce ai. Nu poti crede orbeste intr-o iubire, atata timp cat ea nu exista. Persoana pe care o doresti : o consolare. Caut multe raspunsuri despre viata. Stiu ca le voi gasi. Incerc sa privesc in jur! Fericirea nu exista! Fiecare om considera fericire primul obiectiv pe care il are in viata. Odata atins acest obiectiv, realizezi de fapt ca nu esti fericit, ca vrei mai mult. Dar ce este in concluzie fericirea? Probabil ca intr-un moment final, ea este o insumare a unor momente frumoase. Nu pot spune ca sunt fericita fara sa ma gandesc la intamplari frumoase din trecut. Nu exista fericirea de moment, de prezent deoarece ea e neaparat legata de fericirea din trecut. Deci fericirea : o iluzie! Asa ca nu o mai caut din moment ce stiu ca nu o voi gasi niciodata. Caut multumirea sufleteasca. Si aceasta e greu de gasit. Lumea se invarte intr-un cerc vicios in jurul meu! Nu exista frumos sau urat, nu exista rau sau bun! De ce o floare ar fi frumoasa? Doar pentru ca ne-a fost impus din copilarie acest lucru? De ce consideram un om ce isi doreste doar propriul bine, egoist? In fond de ce ar trebui sa ne gandim la altii cand viata noastra se afunda tot mai mult in groapa disperarii. Nu, nu imi e frica de nimeni! Mi-e frica de ani, mi-e frica de timp! Timpul e prietenul dar si dusmanul nostru de moarte. Doar invatand sa-l faci sa treaca de partea ta, poti intelege de ce existi. Foarte putini insa au reusit sa-i intre timpului in gratii. Nu pot acuza pe nimeni de nefericirea mea, doar pentru ca si-a dorit propria fericire! As fi prea egoista! De fapt ce e iubirea?...Nu stiu exact. Cunoasterea de sine, cunoasterea oamenilor si cunoasterea misterelor mintii sunt pana la urma calea cea mai sigura spre existenta"
Uitasem de aceasta scrisoare pe care mi-am adresat-o, spre a ma convinge, ca totul in viata e logic. Asta este... Incerc sa traiesc o viata ce imi pare tot mai mult ca nu imi apartine. Sunt un sclav al trecutului, a regretelor si a deceptilor...

***

Intalnirea cu John a decurs bine. Am ales pentru aceasta un loc retras, dar sofisticat, intr-o ambianta placuta. Am fost lasata sa aleg vinul, ca de obicei, caci asta e placerea mea cea mai mare. Am ales unul demisec pentru ca m-am gandit ca unul dulce sau demidulce ne-ar face sa ne simtim mult prea apropiati. Suntem prieteni, dar intre noi se pastreaza o anumita distanta, o anumita tacere, datorata amintirilor. Din nou amintirile... Dar asta e adevarul. Si imi propusesem sa-i spun atatea, sa ma plang ca viata mea e un dezastru, ca nu mai am pe nimeni langa mine... Dar de ce am vrut oare lucrul asta? Am vrut sa-i provoc mila? Dar de ce? Nu stiu! Cateodata fac pur si simplu lucruri aiurea...apoi ma mir de ce. Asa! Mi-ar fi placut sa-i provoc mila. As fi vrut sa ma ia in brate si sa ma consoleze pentru ceva ce de fapt nu mi se intampla. Da! Asta vreau! Tanjesc dupa o mangaiere, dupa un alint, dupa o imbratisare! E chiar asa de grav?
Am sa ma las de nenorocitele de tigari...Jur ca am sa ma las! Si o spun in momentul in care fumul gros al tigarii tocmai imi paraseste plamanii, pe care i-a incantat precum sarutul umed al mortii. Nu am putut sa-i spun nimic. Am tacut si l-am ascultat cum vorbea despre viata lui. Eu nu am reusit sa vorbesc nimic despre a mea. De asemenea mi-am propus ca o sa-i povestesc despre Pierre. Nici asta nu am reusit. Ceva in mine nu ma lasat. Din nou privesc spre cer. De aceasta data imi pare si mie alb. Am devenit superficiala. Gandesc in acest moment la fel ca orice om ce isi accepta cu atata indiferenta mizeria ce se numeste viata. Trebuie sa trec si prin starea asta caci e ceva normal in imperfectiunea omenirii. Sper ca doar am sa trec si ca nu voi ramane blocata in aceasta ignoranta a sufletului.
Nu vreau sa ma gandesc la trecut. Nu mai vreau acest lucru, dar am sa o fac caci poate voi intelege vreodata ce se petrece in mintea lui Pierre. Pentru el calatoresc, pentru el si pentru mine. Vreau sa stiu ce anume l-a determinat sa renunte la mine, ce anume l-a determinat sa renunte la noi. Privesc spre telefon si astept parca sa sune. Nu stiu ce fel de telefon astept, nici de la cine. Sper doar sa sune, si atat. Astazi ma simt oricum ceva mai bine decat in zilele ce au trecut, poate pentru ca incerc sa fiu o doamna. Ce pleonasm! Eu, o doamna...! Nu! Trezeste-te Eveline! Nu esti o doamna, esti tu! Trebuie doar sa te regasesti! De aceea trebuie sa iti amintesti de trecut! Trebuie sa analizezi! Poate Pierre avea dreptate... Poate ca nu te merita. Acestea au fost vorbele pe care mi le-a spus inca de la primele intalniri. Sa nu imi bat capul cu el! A fost prea usor pentru mine la inceput sa ascult de sfatul lui si poate de aceea a devenit tot mai greu. Da, e adevarat ca nu l-am considerat important la inceput, dar apropiindu-ma tot mai mult de el, am inteles cine era de fapt. Un om fara incredere in sine, un om ce se ascundea dupa umbrele aparentelor, un om sensibil si nefericit. Asta m-a facut la inceput sa il indragesc iar mai apoi sa... il iubesc. Eu l-am alungat de la inceput, l-am alungat caci imi era frica ca va gasi calea spre inima mea. L-am alungat din inconstienta, l-am alungat fara sa ma gandesc ca lumea e prea perfida spre a-ti acorda si a doua sansa, chiar daca o meriti. Lumea nu mi-a dat a doua sansa, dar el da. Nu mai pot acum sa imi amintesc, caci greata imi invadeaza stomacul. E atat de dureros sa realizezi si sa recunosti ca tu esti cel vinovat, si nu el. El mi-a dat de prea multe ori sansa mult dorita, iar eu am stiut tot de atatea ori sa o pierd. Acum el e fericit, sau cel putin mie asa imi pare. Refuza in continuare sa ma vada, dar asta e de inteles. Acum e altcineva in viata lui iar eu o urasc cu toata fiinta mea. Stiu ca nu ea e vinovata ca Pierre nu imi e alaturi, dar ca orice femeie ranita...o urasc. Imi doresc ca ea sa dispara din viata lui, imi doresc ca ea sa nu existe, caci i-a oferit linistea si rabdarea pe care eu nu am reusit niciodata sa i le ofer! De ce? De ce nu am putut niciodata sa fiu eu, sa fiu eu cu adevarat? De ce tot timpul de frica dezamagirilor mi-am creat o imagine dura care de fapt mi-a adus cele mai multe dezamagiri? De ce Eveline pare a fi de fier, cand ea de fapt se topeste dupa o mangaiere? De ce Doamne, de ce?

***

Am primit vesti de la John. Isi face griji pentru mine. Nu mi-o arata, dar o stiu. Lui chiar ii pasa de mine. Nu are de ce sa isi faca griji, caci sunt bine. Eveline trece intotdeauna peste toate, Eveline e puternica, Eveline poate, Eveline e...o doamna. Am ajuns totusi la o concluzie: Eveline stie sa se minta atat de frumos, incat cu zambetul pe buze se lasa coplesita de aceste minciuni ce o fac sa mearga mai departe. Pana si lumea o crede. E o mincinoasa foarte talentata. Lumea o crede atat de puternica incat considera ca ea nu mai are nevoie de nici o mangaiere, de nici o vorba buna atunci cand e trantita la pamant. Dar va spun acum. Eveline minte, caci in spatele a ceea ce pare, e cea mai sensibila si labila persoana. Doar ca la fel cum va minte pe voi, se minte si pe ea, atat de bine incat ajunge si ea sa creada ca e puternica. Trebuia sa dea la actorie.
Afara bate vantul, iar in intunecimea sinistra se vede un colt de luna, trist si mohorat de singuratate, caci stelele nu se arata astazi. Cine stie, poate nici maine. Acum ceva timp, o stea mi-a promis ca nu voi fi singura. Sigur se ascunde acum in intuneric, rusinata ca nu si-a tinut promisiunea. Lasa, ca am sa te prind eu pe cer... Si ai sa iti auzi tu... Vreau sa trec la amintiri, dar nu pot. Ceva ma opreste si nu reusesc sa imi amintesc. Am sa citesc din caietul in care am furat amintirile, si poate am sa vad ceva. Nu imi dau seama...Deschid cu grija caietul ce imi pastreaza cu tacere profunda clipele, caietul ce a stiut sa-mi fie prieten fidel, caietul-mormant al viselor mele. Am citit cateva randuri si m-am oprit. Nu are rost! Il inchid la loc. Eram la fel. Gasesc pana si acolo doar vorbe disperate, cautari si intrebari fara raspunsuri. Nu are rost! Mai bine imi amintesc de clipele frumoase. De ce sa traiesc doar deceptiile cand pot trai sperantele?... As bea ceva... Ma duc sa caut. Am gasit un rest de vin rose, demisec. E bun pentru amintiri. Prima gurita m-a si ajutat sa vad. Eram certati din cauza unor intrigi, caci ceea ce a fost intre noi, a fost mereu condimentat de vorbele rautacioase ale lumii. Totusi ne-am intalnit si am discutat. Cand totul mergea spre bine, cand in sfarsit ajunsesem la o concluzie, teama din mine a grait. Atat am spus:
-Nu stiu daca mai are rost.
Sase cuvinte, sase cuvinte ce m-au facut sa-l pierd pentru prima oara. Sase cuvinte ce m-au facut sa il pierd pentru totdeauna. Sau poate ca nici nu l-am avut vreodata. A trecut destul timp de atunci iar amintirile sunt si ele firave. Le vad in ceata, le vad in sange, le vad in lacrimi.Odata cu trecerea timpului ele se sterg fara ca nimeni sa le mai poata renova vreodata. Mi-am aprins o tigara, caci asta ma relaxeaza. Da, stiu ca am zis ca ma voi lasa, dar toate la timpul lor. Am sa las amintirile pentru maine seara, caci de teama ca le voi epuiza, ma multumesc cu cate o mica parte in fiecare zi. Si daca le voi epuiza, ce-i? Le voi lua de la capat. Asta daca mai am putere.
Afara e frig, si asta imi place. Se aseamana cu sufletul meu. Natura asteapta primavara ei, iar eu o astept pe a mea. Astept ca mugurii sufletului meu sa pocneasca, inflorind in petalele iubirii. Inca mai indraznesc sa sper. Cel ce ma poate judeca e doar cel de Sus. Cateodata ma gandesc ca totul e doar o proba, o intrecere intre rabdarea mea si cea a destinului. Poate ca soarta se va plictisii intr-un final sa se joace cu mine. Astept... Astept si rabd, strangand din dinti, caci mi-e frica de o revolta: revolta impotriva Divinitatii. Nu vreau sa imi pierd increderea in cel ce ma iubeste ca pe un copil, caci poate nici El nu are nici un cuvant de spus. Poate ca vrea doar sa ma protejeze la fel ca un tata ce isi protejeaza fiica. Nu Tata, nu ai sa ma pierzi, caci a ta am fost, a ta sunt si a ta voi fi mereu! Lasa-ma sa iubesc! Lasa-ma sa ma simt iubita! Nu ma indeparta de dragoste, caci ma omori!... Degeaba... Ma asculta si tace. Parca Il vad cum Isi pleaca rusinat capul in jos. Stiu ca nu vrea sa ma chinuie, stiu ca nu ii place. Lasa Tata, totul va fi bine, caci ne-ai dat noua omenirii, si rabdare, si putere. Ridica Tata capul in sus, caci Tie asa Iti sta bine. Sunt un muritor de rand. Nu merit atat! Voi trece mai departe. Ai sa vezi!

***

Josephine are dreptate. Mi-am concentrat toata energia in ceea ce scriu. Imi face bine. Amintirile impregnate astfel pe foaie ma fac sa le simt si mai puternice. Sunt ale mele, sunt singurul lucru frumos pe care il am si nimeni nu mi-l va putea lua vreodata. Sunt pe foaie, sunt in mintea mea, sunt in sufletul meu, sunt in istoria vietii mele. O lumina difuza ma face sa privesc din nou prin geamul ferestrei. Cerul e negru. Contrasteaza atat de perfect cu sufletul meu. Sufletul meu e alb, e curat, e pur. Doar mici picaturi de sange curg din locul unde am fost ranita: din inima. In fond sunt un om bun. Pacatul meu este dragostea, caci din cauza ei am savarsit multe nedreptati. Soarta e cruda si rea cu mine, caci in momentul in care am simtit ca traiesc prin iubire ea mi-a luat-o dorindu-mi cu ardoare moartea. Dar n-am murit, caci desi mi-a luat dragostea nu a reusit sa-mi fure iubirea. Il iubesc, iar asta imi e hrana. Il astept, iar asta imi e ghilotina.
Josephine e cea care ma sustine atunci cand slabiciunea omeneasca incepe sa ma cucereasca. Josephine e cea care imi da putere. Nu stiu daca face bine sau rau, nu stiu daca astfel castig sau pierd. Lumea...Din nou lumea? Lumea imi spune sa renunt. Lumea imi spune ca nu are rost. Lumea are grija sa ma convinga ca el nu ma iubeste, ca am fost o joaca, ca am fost doar o distractie pentru el. Nu va cred! Caci ceea ce simt e cu totul altceva. Ceea ce simt imi da incredere. Stiu ca nu ma insel.
Amintirile ma cuprind fara ca macar sa mi-o doresc. Nu le pot opri. Dupa ce ne-am despartit eu am plecat. Am plecat impreuna cu niste prieteni la munte, caci simteam nevoia sa ma relaxez. Nu m-am gandit nici macar o clipa la el caci nu realizasem inca ceea ce insemna pentru mine. Deabea mai tarziu mi-am dat seama, poate prea tarziu. La munte am cunoscut un alt barbat. Se numea Thomas. In prima noapte am facut un chef mare la corturi. Alcoolul ne cuprinsese si incepu a ne manipula mintile. Cum restul plecasera la o carciuma din satul apropiat, eu si Thomas am ramas singuri. A ajuns sa ciocnim cateva pahare si dimineata m-am trezit practic langa un necunoscut. Constiinta ma mustra. Nu am aratat-o nicicui, caci toti o cunosteau pe Eveline ca pe o nonconformista. Toti credeau ca Eveline a considerat-o o experienta, o distractie, iar Eveline tacea. Nu m-am dat de gol, desi in interiorul meu ma simteam folosita, ma simteam goala, ma simteam ca un obiect sexual. Dar nu am aratat-o. Cat timp am fost la munte, am stat impreuna dar ceea ce a fost nu s-a mai repetat. El a plecat dupa trei zile iar eu am mai ramas inca patru. Credeam ca m-am indragostit, credeam ca imi pasa de el. Traiam cu aceasta impresie si asta imi facea oarecum bine. M-am intors de la munte si am plecat imediat din nou, caci orasul ma asfixia. Am ales o statiune balneara aproape de orasul natal. Aici a inceput din nou totul... Aici a inceput Inceputul, Inceputul de care se agata cu tenacitate si Sfarsitul. Aici a inceput durerea, vinovatia si lacrimile... Poate alta data voi continua, caci acum nu ma simt in stare. Aici incep cele mai dureroase amintiri, aici incep regretele...
Mi-e sete. Mi-e sete de o bucurie. Mi-e sete de un zambet sincer si curat. Stiu ca nu voi avea parte de bucurie, caci bucuria mea e el. Viata mea se leaga in totalitate de el. As vrea sa ma desprind, as vrea sa imi fie indiferent. Cateodata imi impun, ma fortez sa il urasc. Reusesc pentru o vreme dar apoi intr-o clipa de neatentie il iubesc din nou. Nu sunt destul de puternica. De fapt nici nu vreau sa il uit cu adevarat. Ceva imi spune ca intre noi ar putea exista ceva frumos, ceva perfect, ceva monadic. Asta ma face sa ma ambitionez din nou, sa ma inarmez cu putere pe care nici eu nu stiu unde o gasesec si sa il tin in continuare prizonier in inima mea. Nu-i voi da drumul! Nu o voi face pana in momentul in care certitudinea ca nu mai exist pentru el ma va indemna s-o fac. Nu se poate! Nu il las! Nu il las!...

***

Afara ploua. Privesc prin perdeaua ingalbenita de la fumul tigarii. Natura sufera si plange. Imi amintesc de lacrimile mele. Oare de ce sufera natura? Sufera si ea dupa amintirea verii pe care mai trebuie sa o astepte mult timp? Atunci vara de ce plange? Plange dupa iarna? Asta ma face sa cred ca omul, precum natura, nu stie sa aprecieze niciodata ceea ce are, ca tot timpul isi doreste opusul a ceea ce viata ii ofera. Oare asta e si la mine? Mi-l doresc pe Pierre cu disperare doar pentru ca nu il pot avea? Mi-l dorec cu aceasi disperare cu care natura isi doreste, in timpul iernii, vara? Poate ca undeva, candva, voi afla si raspunsul la aceste intrebari. Pana atunci raman doar cu intrebarile...
In statiunea aceea mi-am amintit brusc de Pierre. Mi-am amintit ca il asteptau niste examene. Fara sa ma gandesc prea mult, am pus mana pe telefon si i-am trimis un mesaj de incurajare. Stiam ca e stresat si ceva din mine m-a facut sa cred ca are nevoie de o vorba buna. Ceva din mine a intuit totul. Am avut dreptate. Pierre se lasase influentat de taria alcoolului, pe care il credea un intaritor al fortei. Fiind sub influenta acestuia, ganduri de sinucidere ii dadeau tot mai des tarcoale. Mi-a raspuns la mesaj, anuntandu-ma ca tocmai l-am impiedicat sa faca o mare tampenie. Mi-a spus ca era pe punctul de a termina cu totul. In momentul acela m-a speriat, caci am inceput sa-i cunosc o latura pe care nu o vazusem pana atunci. Mi-era frica pentru el, mi-era frica sa nu se intample ceva... Nu stiu de ce imi era frica... Oricum, atunci a fost prima oara in viata mea, cand am simtit ca cineva chiar are nevoie cu disperare de puterea mea. Am incercat sa ii arat ca nu imi fac griji pentru el, incurajandu-l zilnic cu mesaje ce il faceau sa creada din nou in el. Cred ca in momentele acelea, chiar am fost pentru el batul unui orb de care se sprijina spre a trai in continuare. In primele zile de sedere in acea statiune m-am simtit cu adevarat fericita. Fara motiv. Pur si simplu simteam ca traiesc si ca lumea era doar a mea. Intr-o plimbare cu masina, stand cuminte pe scaunul din partea dreapta mi-a trecut prin cap ca acela ar fi cel mai bun moment sa mor. Imi doream un accident de masina caci speram ca voi muri cu zambetul pe buze, ca voi muri intr-un moment de fericire pe care il puteam lua cu mine in eternitate. Nu a fost sa fie asa. Acum ma gandesc cate emotii si cate sentimente as fi pierdut daca totul se sfarsea atunci. Dupa toate acestea a urmat o depresie brusca, dar crunta. Refuzam sa mananc, dormeam fara sa ma pot trezi, urland ca vreau doar sa ajung acasa. Nu stiu ce ma facea sa imi doresc sa ajung din nou in orasul pe care il consideram de multe ori prea trist pentru un suflet ca al meu. Poate ca in subconstientul meu doream sa fiu langa Pierre, poate ca imi era frica sa nu i se intample ceva, poate ca imi era frica ca va face ceva ce ar putea mai tarziu regreta. Cu toate ca nu ma simteam deloc bine, ii scriam in continuare mesaje, fiindu-mi frica sa il abandonez. Il minteam, dorind parca sa-l impresionez ca sunt linistita, plina de incredere si puternica. Stiam ca asta ii face bine, stiam ca ii transmit forta de a merge mai departe. Asa a si fost...
Acum realizez ca poate grselile pe care le-am facut nu au fost atat de grave. Acum realizez ca am fost prea aspru pedepsita. Dar lumea uita lucrurile bune dandu-le prioritate celor rele. La fel a facut si Pierre. El a uitat tot timpul de calitatiile mele, amintindu-si doar defectele. Nu e un om rau, caci si pentru el gasesc explicatii. Ii iau apararea in fata mea, gasind tot timpul motive si scuze pentru comportamentul lui. Sunt avocatul apararii in fata judecatorului Eveline. De foarte multe ori, avocatul a reusit sa impresioneze si sa convinga judecatorul, astfel incat inculpatul primea pedepse mult mai mici decat ar fi meritat. Dar daca se nimerea ca eu sa fiu inculpatul, atunci Pierre era intotdeauna procurorul nemilos, ce incerca din tot adinsul sa ridice pretul pedepsei. Nu il condamn, caci stiu ca de fapt persoana de care ii este atat de frica e el insusi. Din teama ca il voi descoperi, pe el cu adevarat, a preferat sa ma scoata din sufletul lui, trimitandu-ma pe o insula pustie de care nu stia nici el unde se afla, spre a nu ma mai gasi niciodata.

***

Am desfacut o tabla de ciocolata. Acum gustand din acest deliciu, imi amintesc ca si viata mea era odata dulce. Am aprins si o lumanare parfumata a carei miros de vanilie imi invadeaza simturile, spre a-mi aminti de parfumul noptilor de vara, ce au trecut atat de repede. Mai gust o patratica de ciocolata. Cand viata, precum o cafea neagra, e amara, o poti totusi indulci cu astfel de delicii. Dar si tabla de ciocolata se termina la un moment dat, la fel ca si bucuriile ce iti indulcesc existenta. De aceea trebuie sa savurezi fiecare bucurie, constientizand, ca la un moment dat ea se va termina. Acum imi dau seama de ce unele lucruri te scarbesc, unele lucruri ti se par frumoase, unele te dezgusta iar altele te atrag. Dupa ce am mirosit lumanarea ce imprastie in incapere doar miros de vanilie si flori, am mirosit scrumiera. Desi ador fumul de tigara, acum, mirosind scrumiera mi se pare dezgustator. Oare asa e si in viata? Poti iubi pe cineva la inceput, ca mai apoi sa ti se para dezgustatoare acea persoana? Oare poti trece de la o extrema la alta in doar cateva clipe? Da, din nou intrebari fara raspuns. Am sa imi desfac o bere. Da stiu, de aici in colo m-ati etichetat: betiva, alcolica, etc. Da, caci chiar voi sunteti lumea rautacioasa, ce vede doar spinul din ochiul altuia, cand barna din ochii vostrii va apasa tot mai mult constiinta. Voi sunteti lumea rea, ce de abea apuca a ma condamna in loc sa priveasca la sufletul meu. Sunt un om si am slabiciuni la fel ca si voi! Nu, caci niciodata nu veti vrea sa intelegeti! Da, mi-am desfacut berea, si am s-o beau, asteptand cu privirea atintita ocarele voastre. Ma puteti condamna, caci asta asteptati. Vorbele voastre veninoase ma lasa rece! Puteti arunca in mine cu pietrele dispretului vostru, caci nu ma voi feri! Va voi privi in ochi si va voi spune ca sunt doar un om si atat! Veninul vostru nu imi va patrunde in suflet!
Ma suna in fiecare seara, raportandu-mi ca unei mame, rezultatele de la examene, temerile si bucuriile lui. Ma facea si pe mine sa ma simt bine. Cand m-am intors din statiune, el mai avea de dat cateva examene. Nu ne-am intalnit decat dupa vreo o saptamana. M-am dus sa vad rezultatele de la examen si am ajuns acolo inaintea lui. De indata ce am vazut ca il luase cu brio, l-am sunat. Il trezisem din somn. A fost foarte fericit ca l-am anuntat In acea zi ne-am intalnit, dar el era prea preocupat cu colegii ca sa-i dea vreo importanta fiintei ce il sustinuse si se gandise cel mai mult la el. Atunci am inceput sa realizez ca nu imi era indiferent, atunci am inceput sa realizez ca de fapt insemna deja prea mult pentru mine. Indiferenta lui a inceput atunci sa macine un gol in sufletul meu, un gol ce acum a ajuns sa fie o gaura mare si neagra a idealurilor mele. In acel moment in care l-am vazut radiind de fericire pentru succesul lui, m-am simtit si eu fericita. Am fost fericita ca am fost alaturi de el, am fost fericita ca l-am sustinut. De aici incepe de fapt cu adevarat povestea. Aici este inceputul unor impliniri, unor regrete, dar mai ales, inceputul iubirii.

***

Nu mai pot scrie. Nu mai pot, caci in momentul acesta il urasc. Il urasc cumplit de tare. Am pierdut atata timp degeaba. Mi-am irosit energia, mi-am strivit sufletul pentru ceva inexistent. Prin scris il urasc, caci realizez ca in timp ce eu ii ofeream sufletul meu pe o tava de argint, el gusta, muscand doar din partile ce ii placeau! Ma placea pentru ceea ce dorea el sa fiu, ma placea pentru ca asa dorea intr-un anumit moment! Cand se plictisea, imi lua inima si mi-o arunca in cosul de gunoi al ignorantei! De ce? De ce sa imi chinui sufletul pentru o persoana ce se iubeste doar pe sine? De ce i-as dezvalui cine sunt cu adevarat, cand el nu a fost niciodata interesat sa ma caute? Il urasc prin cuvinte, il urasc prin ganduri, iar scrisul imi elibereaza sufletul prins in rugul amintirilor. De ce sa traiesc din amintiri? De ce sa ma leg de ele, cand nici macar nu stiu daca au fost asa cum le vad eu? Pentru el am fost doar un obiect! Un obiect pe care si-l dorea cateodata langa el pentru ca mai apoi sa il lase din plictiseala la o parte! De ce sa fiu tot eu cea care sufera? Cred ca din naivitate si prostie! Cred ca din nou m-am inselat! Mi-am incredintat inima unei iubiri, m-am avantat in dragoste spre a fi zdrobita fara nici un fel de mila! Voi invia! Precum Pasarea Phoenix a inviat din cenusa, asa voi invia si eu! Voi invia, iar in ziua aceea am sa-l privesc in ochi! In ziua aceea va simti din privirea mea tot dispretul, toata sila, caci s-a jucat cu sentimentele mele si a trisat fara nici un fel de jena! Jocul sau a fost unul murdar, unul necinstit, caci dragostea si increderea mea au fost la mijloc. Ma simt ca un animal ranit ce sta intr-un colt intunecat si isi linge ranile, asteptand ca acestea sa se vindece, spre a lua lupta pentru supravietuire de la capat. Poate ca e doar o stare trecatoare, dar privind acum spre amintiri, mi-e sila. Mi-e sila ca am crezut in el, mi-e sila ca i-am acordat sansa de a ma face sa sufar, caci doar pentru el mi-am dat jos armurile inimii, caci doar pentru el am vrut sa traiesc! Indiferenta lui, cea care pana acum ma facea sa lupt, ma face acum sa ii intorc si eu spatele. Nu mai pot! M-am saturat sa ma tarasc precum un vierme dupa el, m-am saturat sa ma umilesc pentru o privire, m-am saturat sa imi calc pe mandrie pentru o vorba! Gata! Povestea cea ridicola se termina aici! Totusi lumea cea superficiala avea dreptate: ii sunt indiferenta! Foarte bine, de acum imi va fi si el mie! Acesta chiar e momentul despre care vorbeam zilele trecute, e momentul in care chiar simt ca nu insemn nimic pentru el. Renunt la tot, caci totul mi-a adus doar lacrimi. Vreau zambete, vreau bucurii, vreau fericire, vreau dragoste, iar cel ce mi le va oferi va primi in dar jumatate din inima mea, caci jumatate e deja inghetata, fara a mai putea fi incalzita vreodata. Asa voi iubi de acum inainte! Doar cu jumatate din mine, caci jumatate e blocata pentru totdeauna in amintirea trecutului.

***

Am spus ca nu voi mai scrie, dar setea de a-mi descoperi adevaratele sentimente ma indeamna sa ma chinui si sa imi amintesc. De ce simt ca il urasc in momentul de fata? Oare ajungand la partile frumoase ale povestii, am sa il iubesc din nou? Sunt confuza. Nu stiu daca ceea ce gandesc, gandesc bine, iar partea cea mai proasta e ca nimeni nu e in stare sa ma ajute. Trebuie sa descopar singura. Cred ca totusi cele mai puternice persoane sunt vagabonzii ce bantuie in noapte garile, cautand un loc ferit unde sa isi poata intinde oasele, care indraznesc a numi viata haosul prin care trec. De ce m-as simti eu nefericita? Daca eu ma simt nefericita, atunci ei cum se simt? Oare mai simt ceva? Oare prin cuvinte putem spune cu adevarat ce simtim? Ce sunt mai importante? Cuvintele sau atitudinea? De multe ori au pornit din gura mea cuvinte de rautate si jigniri fara ca eu sa simt aceste lucruri. Atunci de ce in Biblie scrie ca mai intai a fost ,,Cuvantul''? Cuvantul... Poate ca oamenii se folosesc de cuvinte. Totusi, daca cuvintele mint, atunci ce este adevarat? Nu cred ca ar trebui sa ne incredem in cuvinte, cred ca nu ar trebui sa le mai folosim pentru a ne exprima sentimentele, caci chiar daca vrem sa spunem adevarul, ele sunt prea goale spre a spune totul. Ar trebui sa privim sufletul, sa privim ochii, sa privim zambetul sau lacrimile unei persoane, sa privim gesturile, sa privim atitudinea, fara a auzii cuvintele ce le rosteste. Cred ca astfel ne-am da seama cel mai bine ce se petrece in sufletul unei persoane. Sunt multe lucruri de analizat. Vreau sa cunosc rostul vietii, vreau sa patrund in inimile oamenilor. Privesc in jur si vad doar oameni fara suflet, umbre chinuite a ceea ce au fost odata, oameni a caror personalitate a fost furata de viata cotidiana. Nu vreau sa ajung la fel, nu vreau sa imi accept destinul fara macar a indrazni sa ridic privirea! Oamenii nu mai au putere... Se lasa prinsi in vraja banilor, in rutina si renunta la sentimente. Desi au bani sunt goi. Sunt prizonierii banilor, sunt condusi de bani si inmormantati de bani. Nu vreau sa ajung la fel! Nu vreau sa fiu o alta umbra palida precum ceara lumanarii, nu vreau sa imi irosesc viata poftind mereu dupa bani si faima! Cred ca exact ceea ce majoritatea oamenilor isi doresc, e chiar otrava ce ii omoara! Grijile zilnice iti fura sensibilitatea, iti fura speranta, iti iau totul...
Ma fortez si imi amintesc... Dupa ce a umblat din petrecere in petrecere cateva zile, ne-am intalnit.Pierre... Din nou sunt nevoita sa vorbesc despre el. Nu am ce face! Trebuie sa ma eliberez, trebuie sa imi termin marturia inainte de a fi condamnata la tacere. Ne-am intalnit pe terasa unui local, in locul in care mie imi facea cea mai mare placere sa stau seara, in mijlocul naturii, departe de toti si de toate. Eu eram in compania lui Armand, persoana ce m-a sustinut in tot acest timp, persoana ce nu m-a lasat niciodata sa cad in abisurile disperarii, iar el venise impreuna cu prietenul sau John. A fost o intalnire pur intamplatoare. Am vorbit despre lucruri banale, am ras si ne-am simtit bine. La un moment dat, gasind un motiv oarecare, m-a invitat sa ne plimbam pe aleile intunecoase ce sagetau frumosul parc din apropiere. Nu am reusit nici macar sa iesim pe poarta localului ca m-a sarutat. A fost un sarut timid dar plin de tandrete si pasiune. Ne sarutam parca fiindu-ne teama sa ne apropiem prea mult unul de celalalt. Ma simteam bine, ma simteam plina si imi doream cu disperare ca acele momente sa nu se sfarseasca. Ele s-au sfarsit totusi repede caci Armand si John au inceput sa se apropie. Au plecat toti trei cu un taxi pe care il comandase John telefonic. Eu am pornit singura pe jos pe aleea ce ma ducea parca singura spre casa. Ne-am intalnit in continuare si in urmatoarele seri... Totusi ceva parea sa nu fie in regula... Gata... Poate alta data voi scrie in continuare... Prea multe amintiri imi fac rau, caci partile frumoase ale povestii imi inmoaie sufletul si tot ceea ce imi doresc este sa nu ma mai gandesc la Pierre. Eveline a suferit prea mult, Eveline vrea sa se odihneasca, Eveline vrea parca sa uite totul, dar nu are voie sa o faca pana nu isi aminteste fiecare moment, fiecare clipa, fiecare sarut si fiecare privire. Nu are voie sa o faca, caci altfel cum se va regasi? Trebuie sa se gaseasca, trebuie sa realizeze unde anume s-a pierdut si sa reuseasca sa paraseasca acest trecut dureros.

***

Privesc pe fereastra. Cerul e atat de senin incat iti da senzatia ca poti patrunde in eternitatea sa doar cu o simpla privire. Sute de stele stralucesc, imitand cu atata talent diamantele slefuite din cel mai valoros colier. Luna... E luna plina. Sute de fiori ma cuprind caci o gasesc atat de stralucitoare si totusi palida precum un cadavru. E ceva inexplicabil, ceva ce iti incanta in cateva secunde privirea. Lacrimile ma cuprind injectandu-mi ochii, caci emotia este foarte mare. E atat de superba in aceasta seara, incat cuvintele sunt prea neinsemnate pentru a o descrie. Totusi am sa incerc sa o cuprind in cuvintele banale pe care vocabularul ni le pune la dispozitie, caci minunatia sa este o provocare. Culoarea sa alba si stralucitoare ma infioara, imi provoaca dureri usoare de stomac iar emotiile ma cuprind. Forme ciudate si nedeslusite o fac sa-si piarda usor din stralucire. In jurul superbului corp ceresc, se contopesc nenumarate inele sidefate de lumina. Luna nu are puterea de iluminare a soarelui, si totusi asa rece si nocturna, ea este medicamentul nostalgicilor, romanticilor, dar mai ales a indragostitilor.
Incerc sa ma concentrez, sa-mi adun puterile si sa revin in lumea reala, desi cred ca printre astre m-as simti mult mai linistita. Nu am mai scris de mult caci mi-a fost un timp teama. Mi-a fost teama de mine, teama de concluzile pe care le pot trage, teama de amintirile pe care am hotarat sa le dau uitarii. Cautand prin casa gasesc in continuu biletele, notite sau pur si simplu ganduri pe care le-am trecut in momente de cumpana pe cate o bucata de hartie, pe care mai apoi am aruncat-o nepasatoare intr-un colt. Nu e corect sa dau uitarii acele ganduri sau sentimente de la un moment dat din viata mea, caci m-as fura pe mine insumi, as arunca o bucatica din mine. De aceea m-am hotarat sa le trec in continuare in confesiunile lui Eveline. Sunt foarte mirata de ceea ce am putut gandi in clipe de disperare. Sunt mirata de ceea ce am notat fara a gandi pe foaie caci astfel descoper parti ale mele despre care nu stiam ca ar exista. Primul bilet este unul de ura, unul de frustrare, unul pe care l-am scris intr-un moment de durere, un bilet ce trebuia sa ma faca sa ma simt mai bine. Nu imi amintesc exact daca am reusit sa-mi ridic moralul cu cele scrise, dar sunt sigura ca am reusit sa adorm.
,, Stau si rad in hohote! Da, vreau sa-mi bat joc de treaba ce se numeste viata! Da, am s-o infrunt! Da, am sa razbesc! Da, am sa reusesc! Ma simt puternica! Ma simt de fier! Cel putin acum...
As vrea sa merg la discoteca! As vrea sa dansez! As vrea sa ma simt bine! As vrea sa ma port ca o curva la un colt de drum! Sa ma simt dorita! Daca l-as vedea pe Pierre acum l-as scuipa! L-as scuipa si as rade! As vrea sa-mi manifest tot dispretul, toata sila ce am inceput s-o simt pentru el! Da, chiar cred ca incep sa nu mai simt nimic pentru el! A reusit sa omoare fiecare sentiment pe care i-l purtam! A reusit sa rescoata la iveala partea mea negativa! Am sa-i demonstrez ca nu a fost decat un capriciu pentru mine! A fost ca un fel de parfum ieftin oferit unei domnisoare mofturoase! Ca o jucarie dintre alte o suta ale unui copil razgaiat! Da, am sa-i demonstrez asta!
Imi pare nespus de rau ca ma aflu in acest oras, unde nu iti poti manifesta libertatea! Vreau libertate, dar fara limite, fara piedici si vorbe!
De astazi capitolul ,,Pierre" s-a incheiat definitiv! Cred ca il pot privi in ochi spunandu-i ca ma lasa rece prezenta lui! Nu stiu exact ce ma determina sa ma schimb de la o zi la alta! Poate ca faptul ca am inteles ca sunt ceva aparte! Ca nu oricine e destul de barbat pentru mine!"
Acum nu mai sunt de aceasi parere. Nu vreau sa-mi bat joc de viata, vreau s-o traiesc! Eveline, ce schimbatoare esti! Care or fi de fapt adevaratele ganduri? Cred ca doar cele pure, cele lipsite de interes si pline de dragoste, pe care le scoti doar cateodata la iveala sunt intr-o anumita proportie adevarate. Armurile pe care le-am creat sufletului meu nu sunt dovezi de curaj sau putere. Ele ascund de ochii lumii, ranile adanci ce parca presarate cu sarea durerii tind a nu se mai vindeca. Ele sunt create din panica, din teama unui nou atac. Ele sunt o a arma indreptata spre cei ce fara mila doresc sa ma raneasca si mai mult. Intradevar, actrita din mine se pricepe de minune! Doar doua persoane cunosc ceea ce se ascunde in trupul meu : Josephine si Armand. Ei au reusit incetul cu incetul sa creeze sufletului meu senzatia de siguranta, senzatia ca in prezenta lor poate iesi la suprafata. Pierre nu o cunoaste pe Eveline de loc. El cunoaste doar ceea ce Evelina a dorit sa-i arate, iar Eveline a fost misterioasa in aceasta privinta. Un alt bilet imi sare in ochi. De aceasta data e o scrisoare adresata lui Dumnezeu. O scrisoare patata de siroaie de lacrimi de durere, o scrisoare in care Eveline incearca sa-l induplece pe cel ce o priveste acum milos si blajin din Paradis.
,, Dumnezeul meu,
Privesc, aud, graiesc si totul e numai regrete. Sunt sclavul trecutului, al regretelor si al amintirilor. Stau in pat, beau bere si fumez. Ma gandesc... Ma intreb... Ma intreb de ce a fost totusi sa fie asa? Cred ca totul are o explicatie si as primi-o cu seninatatea unui copil inocent! Totusi nu o gasesc! As vrea sa plang, sa ma descarc dar nu mai am putere! Ma simt slabita, ma simt obosita si neputincioasa! ma doare sufletul! Nu stiu cum as putea descrie acest lucru in cuvinte, caci ele sunt prea pline pentru a elibera pustietatea din mine! Sunt goala, mi-a fost furata pana si ultima speranta, mi-au fost luate cuvintele, gesturile, zambetul. Am fost jefuita de tot ce era mai frumos in mine, am fost secata fara a avea dreptul la protest! Ochii mi se inchid, caci ma simt obosita si batrana, ma simt...sfasiata. Vreau liniste, vreau sa dorm, vreau sa nu ma mai trezesc, vreau pace si armonie! Sufletul meu are nevoie sa fie incununat cu laurii sperantei. Vreau macar sa am dreptul sa sper, sa sper la fericire! Ce pacat am savasit de nu mi-l poti ierta? Pentru ce trebuie sa platesc intr-un mod atat de crud? Pentru ce, Doamne? Ti-am grsit chiar atat de cumplit incat nu ma poti ierta? Tu esti milostiv, Doamne! De ce nu mi-o arati si mie? Lacrimile mi-o iau razna pe fata. Le simt atat de reci... Sunt la fel ca si mine... Inghetate. De ce, Doamne, de ce trebuie sa ma gandesc la el? De ce nu-l pot uita? De ce nu pot sa-l ignor? Am incercat inclusiv sa ma gandesc ca el nu a existat decat in imaginatia mea, ca a fost doar o fantasma a dorintei mele. Nu reusesc! Nu pot! Nu pot! Nu pot! Nu pot! Nu pot!"

***

Stau si citesc, studiind lucrurile pe care le scriu. Parerile si gandurile se schimba atat de usor, atat de fulgerator de repede. Cateodata sunt revoltata, blestemand si infruntandu-mi destinul, alta data imi accept cu demnitate situatia de om, jertfindu-mi sentimentele spre ale destinului puteri, si de multe ori ma regasesc in randuri scrise in graba de niste maini tremurande, foi pline de lacrimi, amaraciune si tristete. Ce schimbatori suntem noi oamenii, ce transformari ne surprind fara ca macar sa ne dam seama. Gasesc foi mazgalite, umbrite de sangele ce fara a se scurge, pateaza cu durere confesiunile mele. Cateodata devin brutala, vulgara, precum o prostituata ce isi insemneaza clientii intr-o agenda incarcata. Atunci sunt revoltata de fapt pe mine! Sunt revoltata pe neputinta mea, pe slabiciunea si firavitatea interiorului, a sufletului meu. Atunci simt nevoia sa imi silesc pixul, sa il fortez sa scrie el fraze de incurajare, fraze violente de revolta impotriva vietii. Altadata ma las cu discretie in voia sentimentelor si a regretelor mele. Atunci devin blanda, devin cersetorul de dragoste, ce sta intr-un colt asuprit de rautatea trecatorilor indiferenti. In acele momente de disperare, de cautare a persoanei mele, ma adresez celui de Sus. Doar Dumnezeu ma cunoaste cu adevarat cand nici macar eu nu ma mai recunosc. El stie ce se petrece cu adevarat in mintea si sufletul meu. Oscilatia mea intre ura si dragoste este un tabu doar pentru mine, care din durere caut cele mai bune modalitati de a scapa de ea, caci Dumnezeu este probabil singurul care cunoaste adevarul. El stie cu ce scop mi-a dat dragostea iar apoi mi-a lut-o cu aceasi neasteptare. Totul are un scop in viata, pana si durerea. Sunt niste teste ale sortii, niste enigme prea complicate pentru gandirea noastra limitata. Asa am ajuns sa cred ca Dumnezeu ori a dorit sa-mi dea o lectie, ori a dorit sa-mi testeze limitele, ori pur si simplu nu a fost sa fie. Josephine mi-a dat o tema de gandire punandu-mi o simpla intrebare : ,,Dar daca ati fi ramas impreuna, ce crezi ca s-ar fi intamplat, cum crezi ca ar fi mers lucrurile intre voi?" Atunci un singur raspuns mi-a venit in minte : ,,Prost". In acel moment am realizat ca de fapt noi nu ne-am inteles bine de la inceput, si ca e precum mama mea Tatien mi-a spus odata : ,,Ceea ce de la inceput nu merge bine, nu va merge niciodata". Poate ca are dreptate, poate ca suferinta ar fi fost si mai mare alaturi de el decat departe de el! Poate ca noi acuzam soarta ca ne stirpeste fericirea cand ea de fapt ne apara de nefericire! Totusi atunci cand regretam ceva, ne intrebam continuu cum ar fi putut fi altfel. Dar daca exact ceea ce regretam si credem ca ar fi fost minunat ar fi fost marea tragedie a vietii noastre? Biata soarta, tot pe ea o acuzam mereu, in loc sa ne acuzam pe noi oamenii, ce ne credem tot timpul nevinovati!
Intr-un moment de depresie din cursul acestei saptamani i-am scris lui John. I-am scris ca persoana ce eram inainte a disparut, ca ea nu mai exista. I-am scris de asemenea ca ma simt extrem de singura si trista. Mi-a raspuns ingrijorat de starea pe care o am de ceva timp, spunandu-mi ca trebuie sa discutam despre aceste stari depresive tot mai frecvente. In sfarsit mi-am facut curaj si i-am declarat ca iubesc pe cineva care nu ma mai merita si ca nu pot trece peste asta. Mi-a raspuns spunandu-mi ca in probleme de dragoste nu se pricepe nici el prea bine, pentru ca si lui ii ies aceste lucruri intotdeauna pe dos. Astazi mi-a scris din nou spunandu-mi ca spera ca mi-am revenit. De revenit, nu mi-am revenit, dar avand foarte mult de lucru, astazi am reusit sa ma detasez de problemele ce nu ma lasa sa merg linistita pe poteca intortocheata a vietii. John chiar tine la mine! Nu stiu in ce fel, dar am reusit sa-i patrund in suflet si sa-i castig afectiunea. Si eu tin foarte mult la el si apreciez din suflet gesturile, indemnurile si sustinerea lui.
Cred ca este momentul sa ma odihnesc, caci mi-e frica cu adevarat ca o sa intru in starea pe care o detest si o iubesc in acelasi timp : melancolia. Ma voi opri aici caci seara aceasta a fost mult prea linistita spre a o perturba cu amintiri.

***

Stau in pat si ma gandesc...Unde e Eveline? In locul ei a ramas o umbra trista si neinsemnata, o umbra la fel de moarta ca si celelalte chipuri cenusii ce le intalnesti zilnic pe strazile parca parasite de Dumnezeu. Eveline a ramas departe, in lumea sufletului ei, in amintiri si intr-o viata pe care si-ar fi dorit sa o traiasca. Ma simt slabita si pustiita fara Eveline. Ea era cea care imi oferea bucurii, ea era cea care ma invata sa visez. Acum ea e doar un vis frumos, consumat iar apoi uitat. Dragostea a ramas pentru mine doar un ideal, iar idealurile sunt cele pe care de obicei nu le atingem. Ma gandesc la prieteni... Tot prietenii lui Eveline au fost, iar acum pe mine ma vor desconsidera, caci Eveline era cea care ii fascina. Eveline a plecat, a fost rapita de crunte dezamagiri si deziluzii, iar eu am ramas goala fara ea. Nimic nu mai conteaza, nimic nu mai are importanta... Viata mea e precum un lac secat, in care pestisorii iubirii se mai zbat inca disperati in razele fierbinti ale soarelui, ce ii va face una cu pamantul. Privesc pe fereastra... Primavara e pregatita sa vina. O vad, cu rochita ei de ghiocei cum se lupta cu neintelegatoarea iarna. Ghioceii de pe masa imi fac semne de incurajare, explicandu-mi parca, ca firavitatea lor nu i-a impiedicat sa fie puternici, ca finele lor petale au razbit in lupta cu zapada. Lasitatea ma impiedica sa mai lupt. Pierre a ramas doar o fantasma a trecutului, o naluca ce imi tulbura cateodata somnul. Am sa ma las prada prezentului, am sa-mi accept pozitia de muritor obisnuit doar cand am s-o regasesc pe Eveline. Ea e inca in bratele lui Pierre, alegandu-l pe el si parasindu-ma pe mine, caci dragostea pentru el i-a furat increderea in mine. De aceea am sa povestesc in continuare, in speranta ca Eveline ma va asculta, in speranta ca va intelege ca eu sunt ea iar ea e eu, in speranta ca se va intoarce la mine, caci fara ea incep sa ma sting. Sacru a ramas doar Dumnezeu in care mi-am pus toata increderea, implorandu-i zilnic mila, iar vesnica tovarasa mi-e luna, ce imi cunoaste atat de bine dorintele.
Ne sarutam... Ne sarutam cu atata pasiune, feriti de ochii uraciosi ai lumii, ne sarutam... Intalnirile cu Pierre aveau loc seara, aveau loc sub razele lunii, iar eu eram fericita. A trecut atata timp... Fumez o tigare, spre a-mi putea aminti mai bine. Incerc sa patrund din nou in cadrul romantic al intalnirilor, incerc cu ochii inchisi sa vad, sa caut neincetat amanuntele, ascunse, dar pastrate cu grija, ale amintirilor. Situatia nu era lamurita intre noi doi iar neincrederea isi croise deja loc in sufletele noastre. La suprafata totul parea un vis frumos, o poveste de dragoste ca-n basme, dar in mintea mea existau intrebari fara raspuns, indoieli si teama. Imi era teama sa nu il pierd. Cred ca tocmai aceasta teama, aceasta frica neincetata de a-l pierde m-a condus spre fapte necugetate, spre vorbe fara rost si totodata m-au indepartat de sufletul lui. Ne intalneam, ne iubeam, ne sarutam dar intre noi exista teama de a ne deschide reciproc sufletele. Cel ce a spus odata ca lipsa de comunicare duce spre pierire a avut, neindoielnic, dreptate. Desi ne simteam bine impreuna, lipsa lui de implicare ma rodea, ma facea sa ajung la felurite concluzii false, nu imi permitea sa ma simt implinita. Atunci au inceput sa curga si primele picaturi de roua din ochii mei. Dupa incercari nereusite de a-i cunoaste cu adevarat gandurile, am renuntat, gandindu-ma ca totul se va clarifica in timp. Imensa greseala. Lucrurile au inceput sa mearga doar spre rau cu o viteza imposibil de oprit, urmand, inevitabil, despartirea. Aceasta s-a creat atat de brusc, atat de subit, atat de enigmatic. El isi dorea libertate, iar eu, intr-un moment de impulsivitate i-am oferit-o. Totul s-a terminat intr-o seara, cand asteptandu-l in locul in care ne intalneam aproape zilnic, el nu a aparut. Nervoasa si suparata, am hotarat sa ma indrept spre oras, spre a vedea ce anume il impiedica sa ma vada, ce anume e mai important decat mine. L-am vazut jucand baschet cu prietenii. M-a vazut si el prin gardul de sarma al terenului. Atunci am simtit ca totul s-a terminat, atunci am simtit cum mandria e mai puternica decat sentimentele. I-am facut trista un semn de salut cu mana, incercand sa zambesc. M-a salutat si el, iar apoi si-a continuat nepasator jocul. In acel moment o furie cumplita mi-a fulgerat sufletul enamorat. Ma simteam atat de putin importanta, o farama, o minge pe care o putea impinge ori de cate ori dorea cu piciorul. Ajunsa acasa, tremurand, am ramas singura in camera mea. Lacrimi de furie imi inecau obrajii. Ma simteam singura... Atunci am luat pripit o hotarare ce mi-a adus doar amaraciune. Ma simteam un moft, ma simteam fata pentru care, din obligatie, isi sacrifica farame din pretiosul lui timp. I-am scris mesaje in care ii explicam ca nu imi acorda destula atentie, mesaje in care ii spuneam ca nu mai vreau sa ne intalnim. Scopul meu era sa-l fac sa inteleaga ca datorita comportamentului sau, ma poate pierde. In mod neasteptat a fost cat se poate de acord cu mine, ultimele sale cuvinte fiind: ,,...stiu ca am sa te regret, dar meriti pe cineva care sa iti fie alaturi". Degeaba am incercat mai apoi, cu lacrimi in ochi, speriata de fapta mea, sa imi retrag cuvintele, degeaba i-am declarat ca tin mult la el... Decizia despartirii fusese luata. Era prea tarziu, iar lacrimile mele au avut pentru prima oara un gust atat de amar incat au lasat pete mari in sufletul meu, pete ce si acum isi pastreaza parca cu sfintenie culoarea de doliu. Era mult prea tarziu pentru regrete... Prea tarziu.
Despre Eveline era vorba. Ea e fata cu sentimentele, ea e doamna cu dragostea, ea e cea care e inca acolo, in bratele lui Pierre. Ma priveste blajin, explicandu-mi ca nu am de ce sa imi fac griji, ca e fericita, ca e langa barbatul pe care il iubeste, ca nu vrea sa se intoarca. Dar nu se gandeste ca eu fara ea sunt nimic, ca sunt pierduta si debusolata. Trebuie sa se intoarca la mine, caci acolo in lumea sufletului meu, traieste doar iluzii. Toate intamplarile, toate saruturile sunt doar biete holograme, reci si moarte. Eveline, vino inapoi, caci fara tine sunt palida, traind doar visul unei vieti!

***

Stau si privesc din nou prin geamnul aburit al ferestrei... Minunata noapte si-a aruncat vesmantul instelat peste orasul plin de lumini. De la fereastra camerei pe care o locuiesc totul pare perfect. Lumini, masini, oameni ce isi indreapta pasul spre casa sau spre un loc de distractie, toate imi par la locul lor, toate imi par perfecte, casuale as putea spune. Si totusi nu ma pot indeparta de incapere. Oare toate sunt potrivite? Oare totul e asa cum trebuie? Poate ca eu nu imi gasesc locul printre sclipirile acestui oras. Poate ca sunt o neadaptata. Poate ca eu sunt cea care nu isi gaseste locul printre oameni. Nu mai am incredere... Nu mai vreau sa am incredere... Toate sunt doar aparente... In sufletul meu se zbat ganduri, se zbat idei pierdute, idei reduse la tacere din teama. Valuri de sentimente, briza de indoieli, vantul puternic al deceptilor, toate ma lovesc, starnindu-mi si mai multe intrebari. Refuz sa fiu un om resemnat, refuz sa ma las prada monotoniei. Nu! Vreau mai mult de la viata! Vreau poate prea mult! Si de va fi sa imi infrunt soarta, o voi face! Sunt atat de multe curiozitati in lumea asta, atat de multe intrebari fara raspuns, atat de multe vise si cosmaruri! Caut intelepciunea, caut cheia cunoasterii! Doamne! Ajuta-ma sa-mi gasesc drumul prin labirintul nesfarsit al vietii!
Poate ca cuvintele si expresile mele vi se par ametitoare, nesfarsite, dar sunt ganduri puse pe foaie, sunt cuvinte ce imi strapung gandirea! Fericire, chinuri, multumiri si deziluzii, toate sunt traite intens, sunt sadic de adevarate!
Sufletul meu... Bietul de el, e atat de pierdut, atat de insetat de viata ce momentan ii este refuzata! Contrastul dintre lumea lui si cea care il inconjoara este atat de perfect conturat, precum yin si yang-ul inteleptilor chinezi, precum lumina si intunericul, precum viata si moartea! Ce ganduri copilaresti... Viata reala nu e cea pe care fetita naiva din mine si-o imagina cu atata incredere si bucurie! Printul pe calul cel alb a disparut din cadrul povestii, fiind inlocuit atat de subit cu un alt personaj, cenusiu, umbrit si plin de realitate. Zambetul mi-a fost rapit cu rautate, lasandu-mi o expresie palida, opaca si bolnavicioasa. Ochii verzi si jucausi, ce odata priveau cu atata fascinatie lumea sunt acum inconjurati de cearcane grele si negre, si impaienjeniti de vesnicile si saratele lacrimi. Mainile imi tremura de furie si de anxietate. Nimic nu mai e cum era odata... Si a trecut doar un an... Un an, in care m-am departat de idealuri facand uluitoare compromisuri cu mine insami, un an in care m-am hranit cu sentimente si sperante ce nu mi-au adus decat respingere si singuratate.
Am sa imi scriu in continuare amintirile, am sa-mi scriu in continuare gandurile! Oricat de greu ar fi, in momentul in care gandul meu paseste usor spre trecut, sufletul meu isi gaseste linistea caci amintirile oricat de dureroase ar fi au frumusetea lor.

***

Scriu din nou! Dupa jumatate de an de absenta prezenta in viata de ieri, de azi, de maine! In tot acest timp am scris doar pe aripile vremii, nestiind ca in ciuda faptului ca nu scriu pe hartie, totul e scris undeva in stele, in eternitatea destinului meu! Am incercat sa ascund timpul ce l-am scris singura in cartea vietii mele! Am incercat sa-mi ascund gandurile ce oricum viata mi le-a inscenat! Din ploaia lacrimilor s-a nascut ploaia toamnei, iar acum insiruirea cuvintelor e inevitabila!
A trecut mult timp pierdut, timp ascuns de mine cu sfintenie. Am incercat sa uit ca timpul trece, am incercat sa il videz! Am uitat insa ca el e irecuperabil, am uitat ca l-am pierdut! Prefer sa-l pierd in tacerea gandurilor decat sa-l castig cu fapte ce oricum mi se par a fi banale. Timpul... Vremea... Toate imi fug de sub picioare! De fapt viata e doar un labirint in care o data intrat cauti neincetat iesirea spre un necunoscut ce iti pare a fi mai bun decat propriul prezent. Cred ca asta simtim cu totii in momente de slabiciune! O slabiciune cronica!
Vise pierdute si totusi implinite, imbulzeala de idei, sperante, teama, teama de viata, teama de goliciunea ei! E irevocabil, e de neinteles! De ce viata ne face doar surprize? Sau poate ca surprizele ei suntem exact noi cei uimiti! Destinul... E exact cel ce ne surprinde si in acelasi timp se lasa surprins de inteligenta ce chiar el a creat-o! Atunci de ce un om se mai lasa surprins de ceea ce el insusi face?
Am realizat multe in acest timp, dar totusi prea putin! Doar cadrul e un pic schimbat, Actorii ramanand aceeasi : Eveline si Pierre! Actorii principali din comedia-drama!
Am nascut idei, am nascut scenarii, dar fericirea maternitatii nu m-a atins! Am crezut si voi crede pana la sfarsitul zilelor mele in fericirea cea indepartata! Am crezut, am venerat-o, ea aratandu-mi-se doar precum zeii oamenilor binecuvantati, atat de rar, incat am crezut-o un miraj! Ea exista si o voi astepta insetata postind si crezand o viata intreaga! Fericirea e ceva dumnezeiesc, ceva ce doar cel absolvit de orice pacat sau raufacatura o poate gusta! Cei cenusii, cei umbriti de greseli si pacate o asteapta in zadar, caci constiinta lor nu o va vedea niciodata!

Toamna, frunze, ploaie, viata,
Toate se zbat in a vietii paiata.
Natura cea coapta se usuca innorata,
E galbena viata ce era verde o data
Iar iarba cea vesela ofteaza murind,
Si suflete blande se simt obosind.
Sunt, eu, natura ce se-apleaca razand
Spre haosul sufletului ce-asteapta plangand
Si verde era cerul ce ma inconjura
Iar violet e negrul ce ma asfixia
Il simt acum, neincetat
Vantul tristetii ce m-a injectat
E furtuna neantului ce l-am cunoscut
Fiind fiica celui ce totul a-nceput.

***

13 Noiembrie 2004

Draga mea Eveline,


Am citit tot ce mi-ai scris ! Nici nu stiu sa spun ce mi-a placut mai mult... Esti o foarte buna poeta, dar esti si o foarte buna prozatoare... Inca o data m-am convins de cat de multa dreptate am avut sa te incurajez sa scrii! Ai un talent extraordinar, pe care insa, preferi sa-l risipesti si sa-l ignori, asta pana cand Pierre reapare in viata ta...
Chiar daca mi-e ciuda pe el pentru ce a facut, trebuie sa recunosc c-a avut o influenta cat se poate de benefica -cel putin in ceea ce priveste scoaterea la iveala a harului tau...
Pierre! Mereu Pierre! Ne tot lovim si ne tot invartim in jurul acestui nume...Of !Credeam ca stiu mai totul despre dragoste si, iata ca apare acest Pierre care ma tot da peste cap. Daca eu - din afara - nu mai inteleg nimic, ce sa mai spui tu !
Ma tot intreb de mai bine de un an, de ce te incapatanezi sa fii cu el. La inceput am crezut c-o sa treaca, dar acum inteleg ca, de fapt, n-ai facut altceva decat sa astepti sa mergi in Timisoara , fie si numai ca sa-l poti vedea mai des... Daca n-ar fi fost iubire, si ar fi fost numai o ambitie, n-ai mai fii simtit nimic atunci cand l-ai intalnit.
Bun! Odata stabilita -lucid si matematic- baza acestei povesti, merg cu rationamentul mai departe. Tu -e clar- il iubesti! El, nu se apropie, dar nici nu fuge... Spui ca e fericit cu Nicole, cu toate astea, mie nu-mi pare -asa de la distanta- ca si-ar fi gasit implinirea... Cred ca se simte la fel de singur ca si tine, cred ca acelasi vid il bantuie si ca, el insusi se intreaba, ce nu-i in regula...
Stiu c-ai sa spui ca sunt nebuna! Nu-ti bate capul, ca nu ma sinchisesc... Niciodata nu m-am considerat prea normala ; si nici nu m-am straduit prea mult sa devin astfel... Mi-a placut intotdeauna sa merg pe alte carari , decat cele deja batatorite. Asadar imi asum toate injuraturile pe care mi le vei trage in singuratatea camerei tale si spun mai departe ceea ce efectiv cred!
Cred ca Pierre e la fel de blocat in trafic ca si tine, dar pentru ca e Nicole langa el, nu poate fi liber sa incerce sa se inteleaga. Cred ca se intreaba ce nu-i in regula cu el, de continua sa fie atat de nefericit si dezamagit, la urma urmei are langa el o tipa beton -mai mult decat a visat- o tipa, care e pe gustul lui, care...bla..bla...bla... Numai ca eu cred ca ea n-are ceea ce el vrea de fapt : caldura ! Caldura iubirii pe care a simtit-o odinoara cu tine, atunci in 13 sept. si cand, s-a speriat atat de tare, incat a fugit. E mai putin copil acum ...
Nu spun ca Pierre se va intoarce neaparat la tine... Desi, trebuie sa recunosc, mi-ar placea la nebunie sa te pot asigura de asta! Nu vreau insa sa te incurajeaz... Am nevoie de dovezi, ori astea nu le prea mai pot gasi aici, in absenta voastra. Dar, cu siguranta, pot spune cu mana pe inima ca Pierre mai simte ceva pentru tine... Ceva atat de "intens", incat fuge si se refugiaza in banala si lipsita lui de surprize relatie !
Destinul a hotarat sa va desparta, dar asta nu inseamna ca nu v-ar mai putea reuni intr-o zi... Pana atunci insa, nu fa aceeasi greseala ca si mine, de-a ramane prizoniera unui timp mort. Trecutul e trecut ! Nu se mai intoarce... Tu si Pierre, si daca o sa fie sa mai fiti impreuna, nimic nu va mai fi la fel... V-ati schimbat! Poate ca n-o sa-ti mai placa noul Pierre... Poate ca noua Eveline n-o sa mai vrea ceea ce-a vrut un an... Numai ca, neoferind sansa de-a exista prezentului, ucizi multe din variantele viitorului. Cine stie cate iubiri posibile, intense, minunate, n-a sufocat aceasta amintire ?
Inainte de-a iubi un prezumtiv print din visele tale: Pierre, invata sa te iubesti pe tine! Nu cauta sa gasesti in el, ceea ce tu crezi ca nu ai! Ai facut o multime de lucruri acest an, si nu sunt chiar de ici de colo; ai invins o multime de obstacole si te-ai depasit cu mult mai mult, decat as fi crezut chiar eu... Nu-mi spune ca tot efortul tau a fost pentru a demonstra acestui barbat ca traiesti si ca invingi ! Tu -hei tu, Eveline!- tu, nu crezi ca meriti sa faci ceea ce ai vrea tu, si nu ceea ce asteapta altii de la tine ?
Lasa-le dracului de kilograme! Nu lipsa lor te fac sa fii perfecta! De ce te tot cramponezi de ele ? De ce te vezi in lumina asta atat de gri ? Sa nu indraznesti sa ma contrazici ! Ai zile cand te incurajezi si te simti perfecta, dar ai zile cand crezi ca nimeni nu va fi capabil sa-ti atinga sufletul, pentru ca nimeni nu va reusi sa te iubeasca asa cum esti. Asta pentru ca tu vezi doar defectele... De ce ? Sa fie doar nenorocita asta de poveste cu Pierre sau lipsa ta de iubire fata de tine -asemeni noua, tuturor celorlalti, fata de noi insine - isi are radacinile mai adanc, mai in trecut ? Nu vad de ce Pierre nu te-ar putea iubi? Pierre sau altul... Ce mai conteaza ? Ti-am cunoscut si defectele, si calitatile...Cred ca eu te vad intr-o lumina mult mai buna decat o faci tu. Esti o femeie culta, educata, profunda, plina de pasiune, de curaj, de energie; esti atragatoare si frumoasa, esti ingrijita si ai bun gust; esti calda si generoasa; esti cuminte si naroada... ai simtul umorului... Poate ca nu esti tocmai un fotomodel, dar e cu atat mai bine asa! Vrei sa fii mai putin decat esti, doar pentru ca asa ai fi altcumva ? Nu crezi ca e mai importanta valoarea continutului, decat perfectiunea ambalajului ? Cum ai vrea sa fii, ca sa te multumesti ? Nu ti-e de ajuns ca ai cu mult mai mult decat au marea majoritatea?
Va fi Pierre sau un altul ? Ce conteaza, atata vreme cat soarele tot va rasari intr-o zi?Nu te mai tortura atat, ci lasa-te in voia destinului; inspira adanc, priveste toamna cea gri si zambeste ! Relaxeaza-te si ai sa vezi ca toate vor venii de la sine... Fara vreun efort... fara lacrimi... fara incrancenare...
Daca Pierre ti-a fost cel destinat, viata ti-l va scoate iarasi in cale. Daca nu, oricum n-ar fi meritat sa te consumi pentru doar o poveste trecatoare...
Viata -cred eu- nu e decat o suma de experiente, menite sa ne invete ceva! Ai invatat. Mergi acum mai departe si gandeste-te la toate acele momente minunate ce te vor astepta... la momente precum cele cu Pierre sau cu altul... Bucura-te de tot ceea ce-ti ofera viata frumos, si nu mai privi in gradina altora... Ce daca acolo sunt o sumedenie de cupluri in jurul tau ? Vrei o banala poveste de dragoste sau esti dispusa sa astepti marea iubire?
Curand, peste patru-cinci luni, va rasari soarele de primavara... Cine stie ce-o sa-ti aduca el ? Poate pe Pierre... poate un alt drum, cu mult mai stralucitor! Candva ai sa tii conferinte despre pedeapsa cu moartea, sau ai sa vorbesti altora de la un podium despre cum este atunci cand cauti in inneguratul cer al iernii lumina aurie a soarelui, sau ai sa te duci in parlament si ai sa lupti pentru drepturile femeilor, sau ai sa scrii o carte despre cum sa invatam sa ne iubim mai mult pe noi insine, fara egoismul si patima posesivului, ci cu calmul si linistea celui ce stie cat valoreaza el insusi...
Sunt atatea minuni ce asteapta sa ti se intample in aceasta viata, si tu te cramponezi de micile esecuri ?
Te-ai intrebat ce ar putea sa ajunga Pierre pentru tine peste 20 de ani?
Abia cand ai sa reusesti sa te descoperi si sa te iubesti pe tine, abia atunci ai sa poti darui sau primi adevarata dragoste ! Ca doar nu vrei sa ai parte doar de imbratisarile plictisite si reci ale unui mereu-alt strain din patul tau ?
Deci, accepta-te Eveline, asa cum esti, cu bune sau cu rele, invata sa te apreciezi si sa te rasplatesti si altfel, nu doar cu haine, cu mancare sau cu parfumuri.... Iubeste-ti sufletul si ai sa vezi abia atunci cat de intacta vei iesi din toate acele batalii nereusite!
Tu nu-l vrei neaparat pe Pierre, ci vrei linistea si acceptarea pe care ai simtit-o in preajma lui ! Cel putin asa cred...Si daca nu-i asa, fa cel putin pace cu tine, regleaza conturile cu acea Eveline pe care o tii mereu ascunsa, si asta te va elibera... Stiu ca acum pare abstract, dar intr-o zi ai sa intelegi ca sufletul e cel care ne domina intreaga viata si, daca ne tot opunem lui si dorintelor pe care el le are, nu facem altceva decat sa ne ratacim... Si, instinctiv, Pierre iubea tocmai acea fata pe care o tii tu prizoniera in tine ! El s-a speriat tocmai atunci cand tu i-ai demonstrat ca poti fii si altfel... Nu ne indragostim de masti, ci de suflete! Ori tu, Eveline, in mai 2003 i-ai fluturat prin fata o masca pe care chiar tu insati o detesti! Pierre ti-a intuit feminitatea, inainte ca tu macar sa banuiesti ca exista ! Esti, natural, suficient de puternica. Nu e nevoie sa mai si faci pe dura... si nici pe victima... Piatra de la Trei Ape... piatra de care el vorbea atunci cand ti-a luat mana intr-a lui, era simbolul sau pentru sufletul pe care el a crezut ca l-a zarit atunci. Acel suflet schimbat... Apoi insa, te-a iubit ca un nebun in noaptea de 13 sept, te-a iubit pentru ca atunci ai fost tu! Nu cea din mai, nu cea de la chef...
De ce a fugit dupa acea noapte de 13 sept ? Nu stiu, nici eu, dar nici el... Tot ce stiu este ca trebuie sa-l lasi sa se apropie de tine, asa calm, incet si temator, cum se apropie el de fiecare om. Lasa usa deschisa si vezi-ti mai departe de viata. Daca va indrazni, intr-o zi, va intra singur pe usa... Important e insa, ca atunci cand o va face sa te gaseasca zambitoare, si nu plina de resentimente. Nu te teme sa mergi mai departe... Fii precum un cautator de comori: sapa tot mai adanc pana cand vei gasi ceva, orice, chiar daca nu-i diamantul acela cel mare, ci numai marunte nestemate. Impreuna, ele vor valora pentru tine mai mult decat orice diamant urias, pentru ca fiecare dintre ele, in parte, vor insemna un vis dobandit. Cine sa stie ce rost avem pe lume si care-i de fapt motivul pentru care tot alergam prin viata, dupa cate o comoara? Comoara ta e Pierre, dar in drumul tau spre el, uite cate reusite ai avut pentru viata ta !
Ce conteaza la urma ? Zambetul ! El inseamna bucurie, implinire si impacare; el inseamna ca traiesti si ca, atata timp cat esti in viata, mai pot aparea nenumarate minuni in drumul tau...De aceea pastreaza-ti zambetul , indiferent daca ploua, ninge , e viscol sau e soare... Numai zambind, lumina te va gasi intr-o zi, pentru ca Dumnezeu ne cere impacare...
Cred c-am aberat destul ! Sper sa nu te deranjeze tare mult revolta mea impotriva nefericirii tale... Poate ca m-am certat in acelasi timp si pe mine... Nu poate, ci sigur!
Oricum ar fi si orice ai alege, vreau sa stii ca eu voi ramane intotdeauna langa tine, atata vreme cat o vei dori, bineinteles ! De ce ? Pentru ca eu, in toamna si iarna ce-au trecut, am gasit in tine un om minunat; un om pe care tu, refuzi sa il descoperi; un om pe care-l pedepsesti pentru niste esecuri ce nu ii apartin...
Astepti iubirea altora,dar ti-o refuzi tu insati...
Mai vorbim dupa ce te mai gandesti...
Somn usor !
A ta prietena, Josefine.

***

In dar de ziua ei, iubitei mele prietene, omului cu suflet de copil, Josefine!

Cu zambetul pe buze recitesc de fiecare data minunatele tale cuvinte, destinate ca intotdeauna atat inimii mele cat si tie, sufletului tau mare, dar dintotdeauna nelinistit si neinteles! Prin aceasta scrisoare doresc sa iti multumesc ca existi, sa-ti multumesc ca te cunosc si ca ai fost mereu langa mine! Poate ca viata nu a facut din intalnirea noastra o simpla intamplare placuta, menita sa ne binedispuna, ci poate ca totul a fost planificat cu multa migala! In timpul vietii intalnesti multe persoane: unele iti plac, iti sunt prieteni, altele iti displac, iar unele persoane le intalnesti tocmai pentru ca Cel ce ne priveste de sus cu dragoste si caldura, se simte neputincios in suferinta noastra omeneasc, dorind cu ajutorul unui semen sa ne faca viata mai frumoasa. O astfel de persoana esti tu, Josefine! Ai fost unicul inger ce a avut rabdarea si taria de a-mi face suferinta suportabila! Ai fost alaturi de mine atat la bine cat si la rau! Ai fost copilul alaturi de care imi manifestam nebunia, ai fost prietenul ce ma sfatuia mereu, ai fost parintele caruia ma spovedeam, ai fost scriitoarea cu care imi imparteam parerile literare, ai fost ingerul ce ma lua in brate cand plangeam! Te rog nu te schimba niciodata!
In ceea ce ma priveste pe mine, cred ca deja ti-ai dat seama... Incerc din nou sa ma mint frumos, facandu-ma sa cred ca sunt bine! Nu te inspaimanta de comportamentul meu si de vorbele pe care cu atata incredere le rostesc, caci ma cunosti doar... Sunt doar mici minciunele cu scop maret! De fapt sunt aceasi! Sunt aceasi, asemeni tie! Sunt persoana nehotarata, persoana ce inca nu intelege ce cauta in acest timp si spatiu! In ultimul timp am devenit si mai melancolica, si mai tacuta si mai inchisa in mine! As vrea sa ma pot exterioriza dar inca nu stiu ce poate insemna asta! Oarecum ma simt singura si expusa in acest oras! Prieteniile aici, sunt mici raritati! Dar asta este!
Stiu ca vrei sa iti vorbesc despre Pierre! Simt ca asta iti doresti de mult dar pentru ca nu vrei sa ma superi eviti subiectul! Josefine, poti vorbi cu mine despre asta! It's your love story too! Pierre e o parte din viata mea, o parte pe care inca o pastrez nepatata! El exista intotdeauna in mintea mea, asa ca niciodata nu e atat de departe de mine precum crede lumea! Ieri am avut un examen si mi-am dorit foarte mult sa il vad inainte. L-am cautat cu privirea in timp ce ma indreptam spre universitate, dar nu l-am gasit! Am mers dezamagita spre usa universitatii si ca prin minune l-am intalnit! Eu, cea care crede in destin, inca am increderea in faptul ca intalnesti o persoana doar daca dorinta intalnirii este reciproca! Mi-a adresat un "ceau" rapid si a plecat mai departe! Eu insa am simtit ca infloresc! Da, nu te inseli,! El inca reprezint "mult" in viata mea! Poate ca nu mai e iubire, dar e melancolia singurei nopti de iubire din viata mea! E nauca unei persoane pe care am adorat-o! In chipul lui, ca intr-o oglinda, revad zambetul meu, sentimentele mele! In ochii lui ma revad pe mine ca femeie, indragostita de viata si de el!
Nu cred ca imi mai doresc ceva de la el, nu cred ca as mai putea rasfoi vreodata paginile uluitoare a povestii noastre, dar cred cu tarie ca undeva intr-o alta dimensiune, sentimentele mele au ramas concentrate sub forma energiei in cealalta parte a sufletului sau!
Mi-e teama cel mai mult de saracia sufletului! Nu ma plang, nu ma certa, te rog! Nu sunt nemultumita de viata mea materiala, omeneasca! Mi-e teama pentru viata spirituala, sufleteasca! Ea se stinge zi de zi tot mai mult! Nu pot iubi, pentru ca de fapt nu vreau, pentru ca mi-e frica, mi-e teama, sunt ingrozia de gandul ca voi mai suferi vreodata! Nu mai pot rabda inca o data valuri de deziluzii! Nu imi mai pot permite! Nu mai vreau ca sufletul meu sa fie risipit in mii de cioburi zburatoare! Nu mai pot accepta ca cineva sa ma raneasca in asa fel incat sa nu imi mai pot reveni! Nu pot lasa pe nimeni in sufletul meu! De fiecare data cand cineva se apropie de mine, imi vine sa tip sa urlu, ingrozita de idea pieririi! In acele momente as vrea sa fug, sa nu ma cunoasca nimeni, sa ma evapor din acel loc! Ma intelegi, Josefine? As vrea sa imi revin dar ceva in mine ma forteaza sa raman asa!
Stiu ca destinul meu este unul de luptatoare, stiu ca zodiile si horoscoapele imi binecuvanteaza nasterea, dar totusi inca simt pe propria-mi piele farsa covorului tras de sub picioare! De ce oare noaptea cand ma trezesc buimacita din somn, simt ca lumea se roteste deasupra mea! De ce simt oare ca destinul a facut o imensa greseala trimitandu-ma pe aceasta lume intr-un moment nepotrivit! Nu ma potrivesc deloc cu ceea ce se intampla pe pamant!
O alta parere ar fi, aceea ca poate in inca prea putinii ani traiti mi s-au intamplat prea multe lucruri, am trait prea multe experiente! Ma uit la cei ce ma inconjoara zi de zi! Emotile pe care ei le traiesc acum, problemele pe care le au, intalnirile atat de bine programate, pe mine ma plictisesc deja! Eu am trecut prin toate astea de mult!
Ma simt nevoita sa inchei acum! Nu ca as dori, ci din simplul fapt ca e tarziu si inca mai am de invatat pentru examene!
Inca o data "La multi ani!" si fie ca viata sa iti fie atat de frumoasa precum doresti tu sa o faci altora!


Te saruta, a ta prietena, Eveline!

***


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!