Stau la coadă la portocale. Am o pungă de un leu, albastră. Goală. În fața mea rândul se umflă și se dezumflă ca un balon. Femei guralive cu batic legat sub bărbie și ochelari, strigă vânzătoarei „ să se dea câte un kil, să ajungă la toți!” Oricum nu ajunge la toți… Privesc, cu nasul lipit de geamul galantarului care miroase a biscuiți simpli, cum mormanul de portocale se micșorează. Nici nu mai știu ce gust au. Doar un parfum discret și portocaliu îmi ajunge la nări când o nouă lădiță este răsturnată. Sorb lacom în nări și înghit în sec. Portocale n-am mai văzut decât în cartea mea de matematică de clasa a cincea. Numai că acolo erau desenate și trebuia să le adun, să le scad și să le înmulțesc. „Câte portocale are acum, Gigel?” Nu mă interesa câte portocale are Gigel. Eu nu aveam portocale. Tovarășa profesoară scrijelea pe tablă niște ouă de cretă cu moț de frunze și ne spunea că alea sunt portocalele lui Gigel pe care trebuie sa le socotim.
Coada înainta greu pentru că fiecare cumpăra pentru vecinul, pentru bunica, pentru un unchi internat în spital, pentru toate neamurile. Scot din buzunar un briceag cu lama de un deget și încep să zgârii tejgheaua. Un nene îmi dă peste cap și îmi zice haimana. Mă uit urât la el și mă ridic pe vârfuri să văd cântarul. Acul se plimba neglijent în stânga și în dreapta. „Un kil, trei sute, șaișpe lei!” anunța vânzătoarea cu voce neutră. Era liniștită pentru că deja își pregătise sacoșele pentru acasă. Copiii ei aveau să-și înfigă degetele în coaja care va pârâi zemos, stropindu-i în ochi cu stropi fini. Eu încă stau la rând și frământ hârtia de zece lei în palma transpirată. Mai sunt vreo zece până ajung și eu. Din spate, ghinioniștii se împing de parcă ar trebui să intre toți deodată pe o ușă îngustă. Mă strivesc de grămada din fața mea. Dau din coate. Mă înroșesc. Flutur punga. Pe măsură ce marfa se împuținează, zarva se mărește. Mai sunt trei persoane. Îmi plimb limba în gura plină de salivă. Două. Îmi pregătesc textul învățat de acasă: „Vreau și eu un kil jumătate de portocale!” O persoană și urmez eu. Trag aer în piept, îmi aranjez cravata de pionier. Femeia din fața mea prinde portocalele ce se revarsă pe tejghea din punga ruptă. Noroc că eu am o pungă nouă. Urmez eu: „Ãăă… un kil juma..” Vânzătoarea se uită la mine și trage din umeri: „S-au terminat!” Mă uit la ea implorând-o din ochi. Ea strânge lădițele aruncate vraiște pe jos. Coada s-a împrăștiat repede ca și cum nu ar fi fost. Rămân înțepenit cu banii întinși. „Nu mai avem portocale, n-auzi?” Îmi dau lacrimile. Femeia se uită la mine și scoate o portocală de sub tejghea. „Na, mă țică! Du-te!” Iau portocala și plec cu punga goală, agățată de încheietura mâinii. Mă așez pe treptele magazinului și încep să desfac gogoloiul parfumat. Miroase a Anul nou. Închid ochii și mușc cu poftă din jumătatea cheală. Dinții mi se strâng. E acră! Sau poate mi se pare. Gura refuză să împingă îmbucătura spre gât. E prea acră. Ptiu! O scuip, mă șterg cu mâneca și o rup la fugă încercând să prind vântul în punga mea de un leu. Nu îmi părea rău. Și așa erau acre.