VII.

Filip încerca să recunoască Praga de pe hubloul avionului, peste umărul Francescăi, dar nu recunoștea nimic. De deasupra, era de nerecunoscut. Doar Vltava o vedea, tăind orașul în două, dar era complet dezorientat. Câteva turnuri ici colo. Podurile. Umărul Francescăi, la 10 centimetri de obrazul lui, mirosea a frezii. Un miros necunoscut și străin. Dar ea era veselă, părea că savurează fiecare moment al drumului. La decolare se adâncise tăcută în scaun. Momentul acela al desprinderii avionului de pământ îi dădea întotdeauna fiori. ”Fil, mergem la Praga, nu am văzut-o niciodată. Să-mi arăți pe unde te plimbai. Unde ai scris. Și care e tramvaiul cu umbrelă. Să-mi arăți tot, înțelegi?” Dar nu-i va arăta, există lucruri care trebuie să rămână doar pentru tine însuți. Există locuri care nu pot fi împărțite cu nimeni, pentru că nu ar fi înțelese, iar toată vraja lor s-ar spulbera inutil. Pentru ce venise, până la urmă, Francesca la Praga? Pentru el? Pentru ea însăși? Ca să-și definească relația ei cu Cezar? Din capriciu? Mai exista ceva între ei, ori voia neapărat să-i dovedească din nou lui Filip puterea devastatoare pe care o avea asupra lui? Atunci, de ce o chemase? Nu știa nici măcar dacă în străfundul sufletului lui mai spera măcar la o fărâmă din ceea ce fusese Francesca odată pentru el. Nu știa. Încerca să-și alunge orice gând din minte și încercă să zărească de-a lungul Vltavei urmele vreunui șantier în locul unde se va ridica, efemer, scena. Inutil. Știa prea bine, scena se va ansambla doar începând de a doua zi de dimineață, pentru ca apoi, în mai puțin de 24 de ore, să fie dezasamblată și să dispară. Definitiv. Să dispară asemeni oricărei urme de atracție, atunci când simți că iubirea s-a destrămat pentru totdeauna. Că ai pierdut totul, fără putință de a mai recupera ceva, rămânând în urmă, chinuitor, doar amintirea. Rămâne doar un fel de afecțiune pe care nu vei putea niciodată să o definești. O fantomă bântuind la nesfârșit, chinuitor, un lanț de incertitudini. Și atunci vrei să uiți. Vrei binecuvântarea ultimă a uitării, dar nu vine. Să vrei să uiți totul și să nu poți uita absolut nimic! Să se șteargă doar amintirile neplăcute, iar fericirea pierdută definitiv să ți se înfigă mai departe în creieri adânc, tot mai adânc. Ca o rană care stă acolo ca să-ți amintească mereu ceea ce ai pierdut. Umărul ei mirosea a frezii străine.

O prinse de mână și o strânse ușor. Ea își arcui capul pe spate, privi o clipă plafonul avionului și prinzându-și buza de jos cu dinții, își retrase mâna încet. ”Ce faci?” Mâna ei se retrase ca un șarpe în văgăuni. Filip își mută ochii de pe hublou în părul ei, dar fața Francescăi rămase întoarsă spre geam privind în gol. El își lăsă privirea în jos, pe fruntea ei ascunsă sub șuvițele negre de păr, pe linia ușor curbată de la rădăcina nasului, peste buzele aproape lipite, nerujate, de-a lungul liniei maxilarului, oprindu-se pe gât. Și atunci, brusc, înțelesese: Făcuse o mare greșeală.

Și-au așteptat bagajele, s-au urcat în taxi, iar când ajunseră la hotel începea să se însereze. Aveau rezervat un apartament. Au urcat, iar Filip vârî cheia în broască. Abia atunci Francesca se întoarse spre el și-l privi:

- Știi, Fil? Vreau ca în seara asta să nu se întâmple nimic.

Ușa se deschise cu un declic metalic, iar din penumbră li se înfățișă un mic dar splendid și perfect apartament. Era abia începutul unei seri, dar era cu siguranță sfârșitul unui episod prelungit lung și chinuitor.

Poate că fusese noaptea în care se prăbușise un vis, sau doar se născuse o nouă prietenie bizară, Filip nu știa precis. Nu se întâmplase nimic, doar că nu putuse să doarmă lângă Francesca, să o știe la o palmă distanță, și se mutase pe canapea, era obișnuit cu somn puțin, dar după o zi de colindat se simțea obosit. Se plimbaseră toată ziua prin Praga, colindându-i piețele și terasele, dar putuse foarte bine să deslușească în spatele atitudinii de turist nepăsător o tensiune care, totuși, nu se putea stinge. Acum aștepta la bar, pentru ca mai apoi să plece spre festivitatea de pe râu. Un Jack Daniels dublu, la temperatura camerei, se odihnea într-un pahar rotund sub degetele sale.

Urcă și se opri în fața ușii. Abia atinse, mai mult zgârie lemnul cu unghia pentru un semn de dincolo. Francesca ieși într-o rochie argintie lungă până în pământ, prinsă de umeri în două bretele subțiri. Părul ei negru, lăsat pe spatele dezvelit, intra într-un contrast izbitor cu culoarea rochiei, și-i accentua discret ochii. O mănușă pe mâna dreaptă, lungă până la cot, perfect croită, îi îmbrăca brațul subțire care parcă plutea pe lângă ea. Pe întreg brațul stâng se încolăcea o brățară nemaivăzută, un șarpe de argint al cărui cap se odihnea aproape de umăr, iar ochiul era din același ametist cu singura piatră a colierului de la gât. Știuse. Francesca știuse ce voia Filip. O parteneră de vis, o rochie strălucitoare, dar o strălucitoare minciună, o impecabila ironie, căci ea nu era a lui, chiar dacă va fi alături de el pe acea scenă. Ca să-l bucure și să-l încânte prin simpla ei prezență. Să fie admirați unul pentru celălalt, dar doar ei doi să știe că, de fapt, între ei nu e nimic. Ironia perfectă aruncată lumii din jurul lui. Pentru a primi premiul lui pentru poezie Filip trebuia să aibă la braț însăși poezia. Reușise. Francesca vedea asta în ochii lui de ceață, care altora nu le-ar fi spus nimic. Doar ea putea să vadă ce sălășluiește acolo. Îi aștepta o mașină, iar într-un sfert de ceas vor fi pe scenă.

Olivia vizitase Praga de dimineață cu ochii în patru. Erau puține șanse să se întâlnească pe străzi cu Filip, dar era mai bine să fie precaută. Destinul nu avea voie de această dată să-i aducă împreună. Fusese o adevărată aventură să intre într-o cafenea. Filip nu trebuia să fie acolo. Poți numi ghinion să întâlnești întâmplător pe cel iubit într-o cafenea? Vizitase locul unde se asambla scena. Își găsise locul ideal, pe marginea apei, ceva mai departe, se vedea perfect și era la o distanță destul de mare cât să nu deslușești trăsăturile unui chip. Nu va fi recunoscută. Va rămâne ascunsă până la capăt, dar va fi acolo. Era o bucurie pentru ea, se simțea un contrapunct ce construia o întreagă altă linie melodică într-o piesă barocă. Dragul ei Bach! Totuși, nu putea să-și alunge din suflet o tristețe, care se prelungea ca un acord de violoncel, încă reverberând în străfunduri, între dantelării de lemn răsunător, mult timp după ce ai ridicat arcușul de pe strune. Nu era ea cea aleasă. Era o apăsare pe care trebuia să o suporte. Trebuia să susțină contrapartitura cu adagio-ul perfect. Filip a preferat-o pe Francesca lângă el. Dar asta nu însemna decât că prestația ei va trebui să fie desăvârșită. Va reuși să ducă acest concert până la capăt? La sfârșit doar, va ști. Aplauzele oricum, nu vor fi pentru ea, vioara întâi este cea care le primește, dar fără violoncel, fără un oboi, fără o harfă ascunsă, nu există concert, iar vioara întâi e nimic. ”Francesca este aici, până la urmă, pentru că am vorbit eu cu Amy. Și am vorbit cu Amy pentru că există poezia lui Filip, partitura perfectă.” Partitura pentru care ea cântase până atunci discret și perfect.

O mașină îi aștepta pe Filip și pe Francesca la ieșirea din hotel. Filip nu putea spune nimic și o privea pe Francesca doar cu coada ochiului. Ea se simțea privită și admirată, dar nu lăsa să se vadă asta. Se așezară pe bancheta din spate la fel de tăcuți, ca două păsări pe o sârmă. Abia într-un târziu Francesca fu cea care rupse tăcerea.

- Fil, ești subțire ca o ață. Unde-ți sunt gândurile?
- Francesca, ajungem! Voi primi Barlow și tu ești aici. Tu și râul. Apa asta despre care am scris atât. Nu poate exista nimic mai frumos. Nimic! E o clipă ce nu se va mai repeta niciodată.
- Fil, exagerezi iarăși. Noroc că te cunosc și nu te cred, spuse ea zâmbind. Dar știa foarte bine că după felul în care Filip vedea lucrurile, centrul și esența universului întreg erau pentru el atunci și acolo.

(va urma)