La un momentdat am văzut copii încurcați, cu un aer de școlari ...Ar fi vrut să spună ceva dar nu găseau pretextul sau cuvintele potrivite. Mihai a sesizat dilema și a "atacat" direct:
"Ziceți, copii!Nu vă sfiiți, cu ce vă ajut?"
"Știi... am vrea să le facem o surpriză și celorlalți părinți ai noștrii", a deschis vorba Ioana.
"Ce surpriză?" a întrebat Mihai, în timp ce pe față i se strecura o umbră. Copii nu au remercat ușoara crispare a lui Mihai.
"Vrem să-i vizităm, a continuat George.
"Și cine vă oprește?" a înmuiat tonul Mihai.
"Păi.... nu dorim să supărăm pe nimeni" a completat George.
"Aveți două alternative, a plusat Mihai, ori vă planificați timpul, să-i vizitați pe fiecare în parte, sau... îi "adunați" și rezolvați și o eventuală a treia vizită, prin care să se cunoască și ei între ei."
"Foarte taaare!" a izbucnit Ioana.
"Îi invităm pe fiecare în parte la un restaurant și cu această ocazie se vor cunoaște și ei. Fiecare își va cunoaște ginerele, respectiv nora, dar și cuscrul" a continuat George. S-au retras infrigurați, fiecare cu mobilul în mână. Aveam pe mine "haina de pasăre" și acest fapt îmi dădea senzația vagă de neliniște. Acum îmi place foarte mult dar acest aspect bizar îmi dă un sentiment ciudat.
"Vrei să vezi biserica pe care am ales-o pentru botez?"
"Sigur, i-am raspuns, hai acum!"
Am sărutat copii și am plecat. Drumul se îndrepta spre parcul Herăstrău. La un momentdat, printre blocuri, am revăzut bisericuța aceea, pe care care o știam ca neterminată. Mihai a parcat și m-a condus la o ușiță din spatele bisericii. A ciocănit discret și pe ușă s-a ivit chipul preotului "pictor". Privirea aceea pătrunzătoare, cu ochii negri, aidoma cărbunelui de desen, m-a mângâiat.
"Doamne ajută! părinte."
"Doamne ajută! și vouă. Apoi privindu-mă mi-a spus ceva parcă fără sens:
"Bucură-te, Marie..." apoi după o pauză a continuat cu niște versuri spuse ca o rugăciune:
"Biserica e, până sus, clădită
Iar înăuntrul ei stă gol altarul.
Icoana așteptată e ca darul
Urmând, cu drag, să fie zămislită.
Și preotul e-n naos, cu speranța
Că întrupata-n ramă, Adorata
Va fi din rugă, să coboare, gata
Și să închidă, cu iubire, clanța.
Sunt zâmbete de îngeri pe fundaluri
Ce te așteaptă vie și întreagă
Ca Tu să fii în lume cea mai dragă
Și-apoi să te înalți pe piedestaluri.
Și chipul să-ți rămână ca o floare
În fresca rece dar atât de dulce
Și ochii tăi, în veci, să culce
Tot răul lumii de sub soare."
Am tăcut infiorată. Parcă asistam la un ritual necunoscut. Ne-a invitat în biserică dar ne-a condus pe ușa din față. O rază de soare, în apus, însângera o icoană. Mi-am ridicat privirea spre locul în care
"pictorul" îmi schițase portretul. Era întuneric și nu am văzut nimic.
"Părinte, am venit pentru botezul fiului nostru."
"Lăsați copii să vină la mine, a spus Mintuitorul. E binecuvântat fiece părinte ce-și aduce copilul pentru botez, în casa Domnului".
Am trecut pe la icoane, închinindu-mă. Mihai a vorbit cu preotul și apoi s-a apropiat de mine.
"Hai să mergem acasă, ne așteaptă copii, toți copii!"
Aveam o stare de emoție puternică, o neliniște ca înainte de a primi un dar. Am ajuns repede. Când eram la poartă, George l-a sunat pe Mihai să-l întrebe dacă mai întârziem mult.
"Suntem la poartă, ca Hanibal la porțile cetății..."
Copii s-au îmbrăcat rapid, au predat "ștafeta" vie, pe Adam, și au plecat cu mașina lui Mihai. Adam gungurea și întindea brațele către Mihai."Bătrânul" l-a luat în brațe, ținându-l la piept, ca o adevărată mamă.
Figura i s-a transformat și a început să-i cânte un cântec de leagăn. Cântând, a început să lăcrimeze și l-am lăsat în pace.
"Lacrimile trebuiesc plânse!"
Probabil că-și amintea de George când era mic. Se plimba cu el în brațe, privindu-l atât de atent încât l-am asemuit "pictorului" de biserici. Adam a adormit iar noi am ieșit pe terasă. Era cald și plăcut.Am tăcut amândoi îndelung. E singurul bărbat din viața mea cu care pot să tac, mult timp, și cu care să comunic așa, fără cuvinte. Simțeam cum mă năpădesc imagini din amintirile lui și eu îl priveam cu drag. Sunt sigură că și el "vedea" amintirile mele, nepovestite vreodată. Am simțit nevoia covârșitoare să-l îmbrățișez și, în aceeași clipă, el s-a ridicat și ne-am îmbrățișat. Eram un singur suflet în inserarea călduță. Aveam senzația că în toată lumea existam numai noi doi. Încet-încet ne-am despărțit și am pornit, de mână, la o plimbare prin curte. Și pe Costel l-am iubit cu pasiune dar Mihai era cu totul altceva. Ne-am oprit pe marginea piscinei și ne-am așezat. Mihai a dispărut câteva minute și s-a întors cu o tavă cu gustări, o sticlă de vin, dulce și alb, și două pahare. Am mâncat câte ceva și am băut un pahar ăntreg cu vin, savurându-i aroma. Îmi era bine. Mi-aș fi dorit ca totul să ramână exact așa pentru totdeauna. Mihai mi-a cântat o melodie de dragoste. Suna frumos și versurile erau calde.
"Tu ai compus-o?"
"Nu. E o melodie atât de veche încât, cred că nici părinții tăi nu se cunoscuseră la vremea când era șlagăr."
Liniștea nopții nu era atinsă de nimic. Mihai s-a așezat pe vine în fața scaunului meu și m-a privit în ochi. M-a mângâiat cu palma stângă pe obraz. Am simțit aceeași senzație pe care am trăit-o prima oară, cu el, la Snagov. O împletire de dorință, curiozitate și nerăbdare. Mi-a "aplicat" același preludiu îngrozitor de lung și mi-a stârnit aceeași reacție de "nerăbdare".
Să fie un "stil"? Am intrat in casă. Într-un târziu, în timp ce eu citeam o carte "de hârtie", au venit copii. Apropos de "carte de hârtie", Mihai e cel care m-a învățat să "gust" litera pe hârtie. Datul paginii, mirosul hârtiei, și uneori a cernelii tipografice, dau un alt farmec actului de "a citi".Copii erau exuberanți.
"Dalia, mama a plăcut-o foarte tare pe Ioana și m-a întrebat dacă seamănă cu tine."
"Și ce i-ai spus?"
"Este ca o soră mai mică a mamei ei", i-am răspuns.
Iar mamă, și acum tată, dă-te cocoș! mi-a replicat:
"Taică-tău a avut întotdeauna gustul femeilor frumoase și a știut să aleagă, chiar dacă era un nasol."
Am rămas în așteptarea altor comentarii și mă gândeam că, în fiecare din noi, există o vanitate feminină,
indiferent de vârstă. M-a apreciat ca "frumoasă" pentru ca amândouă să avem loc în același "galantar".
Ioana nu-și mai scădea entuziasmul față de mama lui George.
"Mama e o tipă trăznet, comunicativă, placută..La plecare mi-a spus că se bucură că de acum are și o fată."
"Dar Costel?", am întrebat eu, cu o oarecare reținere.
"Ei, îl știi pe tata! L-a măsurat "golănește" pe George, au vorbit de sport și au hotărât să se vadă,
"ca băieții", la o bere. Mihai privea parcă din afară, ascultând ușor neatent.Părea că-și ascultă propriile gânduri.
"Despre Adam ce le-ați spus?"
S-a lăsat liniște. Câteva secunde, în care nu se auzeau nici răsuflarile noastre. Doar o pasăre de seară se auzea cântând.
"Le-am spus", a spart tăcerea Ioana. Comentariile lor au fost diferite dar nu foarte măgulitoare la adresa niciunuia dintre voi. Tata cred că știa despre Adam. Am simțit că iau foc.
"Care e problema lor?"
George a preluat tema:
"Mama spunea că e de ințeles, la anii tatei, să nu mai aibă minte și, să zică merci că a avut noroc să i se nască un copil sănătos."
Costel a comentat pe seama Daliei...
"Și ce a spus domnul?"
"Să-ți reproduc?" s-a băgat și Ioana.
"Da!"
"Femeie încăpățânată, ca tot mereu. A mai vrut un copil și l-a făcut. Nu s-a gândit de două ori și l-a și
"turnat", așa, ca să-mi demonstreze că face totul cum vrea ea."
Parcă îmi răsuna în urechi glasul lui Costel, autoritar, de parcă ar fi dat sentințe tot timpul.
Asta era una din trăsăturile lui, care mă fascinase încă din adolescență. Nu admitea replică și nici refuz.
E aproape de miezul noptii. Mâine mergem la munte cu copii, cu toți copii!