Din Baia, spre ”Buzduganul unui ev aprins”


Așa mă apucă uneori un dor de ducă, cum numai megieșul Sadoveanu din Vatra Pașcanilor se mai plângea că-l ardea. Și, tot ca el, mă gândesc și la bruma de putere ce mă asuprește pârdalnic până să îmi iau inima în dinți și să o pornesc încotrova, unde, la primii pași, nici nu știu unde va fi acel cotrova. Așa fost-a și în duminica aceea, pe care v-o pomenesc acum, „scormonind prin vraful electronic” de fotografii.
Atunci, plecat-am mai mult în dorul lelii, și-am străbătut mirificele vâlcele și colnice care preced Valea Moldovei, urcând aplecarea cumpenei apelor, de la mine către soare-apune. Implinitul poftei de a cutreiera, fără un plan strict prestabilit (un păcat care mă bântuiește încă din vremurile de demult), locuri de pe-aici, multe înnobilate și cu rezonanțe literare, prin timpuri și vremi trecute, chiar a căpătat substanță.
Pornit-am asadar de la poalele Dealului Mare, reperul care-i ultimul însemn al Podișului Sucevei alăturat Siretului, mărcătură hotărâtă și de pintenul Dealului Peter, care se pune aici de-a curmezișul. Am plecat pe Valea Șomuzului, afluent care-și află eterna cale în „Dragul”(Siret), după ce colindă, mai întâi solitar, văile printre dealurile mustind de istorie zbuciumată.
Alerg, un fel de-a spune, către „locul unde nu se întâmplă nimic” (M. Sadoveanu), spre orașul Fălticeni(foto). Primul popas îl hotârăsc instantaneu la Dolhești, acolo unde Măritul și Sfântul Ștefan a dat poruncă și vlagă portarului cetății Suceava, Șendrea, care se trăgea de-aici, să ridice o biserică(foto). Nu zăbovesc locului decât atâta vreme cât să si recitesc, pe un monument alăturat bisericii, nume care au dat renume acestei localități, prin eroismul oștenilor porniți și de-aici spre a plăti mai mereu nenumăratele dijme de vieți, condiție dramatică a neatârnării neamului nostru.
Am străbătut apoi Târgul Fălticenilor, fără oprire, dar lăsănd zălog locului gânduri nostalgice pentru „Dumbrava Minunată” și Mihail Sadoveanu, ca pravilă de revenire spre Lizuca, Patrocle și bătrâna salcie scorburoasă, care, știu sigur, încă păstrează loc de ascunziș lumii poveștilor.
Am cuprins, de pe culmea unde Ionatanele Rădășenilor își adunau într-o alchimie proprie, unică, în livezile ce au scăpat încă distrugerii democrate, arome și gusturi fără egal, aflate doar în aceste locuri; ș-am redescoperit, de aici, larga vale a râului Moldova, străjuită de munți în partea sa vestică pe o lungime cât poate cuprinde ochiul, de la Praxia până spre Gura Humorului. Iar gândului i-am dat aici, în răspântie, dulcea povara de a ajunge cum o ști în vâlceaua Rădășenilor, acolo unde cândva, în oceanul mirific al florilor de măr, am aflat cel mai de preț fruct al poeziei- poeta țăran Elena Andrieș; ca să-i ducă un vers de drag.
Am hotărât, pe loc, ca drumul meu să se curgă, în continuare, spre prima capitală a Þării de la Est de Carpați, spre fosta Cetate Baia, acolo unde, spune legenda, zimbrul a ucis-o pe Molda. Și-n locul unde, în anul 1467, Matias - rigă al Ungariei - și-a frânt trufia și semeția specifică lui și nației sale; iar Ștefan al nostru a demonstrat deplin cine era cel care, la Doljești - pe Siret, a luat „schiptrul” Þării Moldovei și soarta neamului în grija sa. Atunci, aici, la Baia, mai mult de zece steaguri ungurești - peste zece mii de oșteni - și-au lăsat ciolanele să albească si să îngrașe pământurile moldovene, când au încercat a se măsura cu oștenii noștri. Iar „Măria Sa”, așa cum avea obiceiul, a dat apoi poruncă de cinstire a victoriei și pomenire a celor pieriți, ridicând o biserică: Biserica Albă(foto).
De-am absorbit cuviincios sfințenie la Biserica Albă, acesta este un privilegiu pentru orice vizitator al relicvelor ștefaniene. Ceea ce e mai puțin știut este faptul că această biserică, cu hramul Sfântului Gheorghe, a fost reconstruită între anii 1907 -1914 „…în glorioasa și binecuvîntata domnie a maiestății sale Carol I”, dimpreună cu Luxița Paladi, marchiză de Badmar, sub arhipăstorirea I.P.S. Pimen.
Necuprinsă a fost vibrarea emoțională, mai apoi, când am pășit în biserica dinspre miezul satului, un alt obol adus Dumnezeirii de unul dintre domnitorii neamului: Petru Rareș. Biserica - ofrandă, Adormirea Maicii Domnului, loc ales cum o cuminecătură pentru cei care împlinesc, în gând, pomenirea marelui și aproape anonimului Rareș, cunoaște mult vizibil junghiurile vremii și vremurilor curse peste ea. Interiorul, în mare suferință, mai ales pictura, așteaptă împlinirea promisiunilor făcute dinspre minister oamenilor care încă mai cred că, pentru a cuceri viitorul, trebuie să ne cinstim rădăcinile.
Între biserica lui Ștefan și cea a lui Rareș, mult impresionante, se păstrează, încă monumentale, ruinele catedralei catolice. Privind ansamblul real și-apoi alăturând puțină imaginație, nu este om normal, care să nu se întrebe mult mirat: „ce brațe neputincioase ori minți necoapte au fost cele care să hotărască părăsirea, ori pentru care motiv a fost abandonată măcinărilor de tot felul acea mândrețe de clădire” care, probabil, la vremea-vremii, putea sta alături multora dintre „făloșeniile occidentului?!”. Dacă aceste întrebări au avut răspuns vreodată, acesta s-a pierdut în vâltorile cutremurătoare ale istoriei noastre.
Din gorodiștea mușatină nu s-au mai păstrat nici un fel de urme materiale, ori n-am știut unde să le caut. Însă, cel mai trist, pentru mine, a fost să aflu niște adolescenți din localitate, de vârstă școlară, care mă priveau cu stupoare, condescendență superior afișată și complet rupți de temă, atunci când i-am rugat să-mi dea niște indicii de orientare în tezaurul vetrei istorice, în care ei se aflau dintotdeauna trăitori. Parcă profanau un imn mitic, prin ignoranță, dezinteres și atitudinea lor nepăsătoare. Dacă și vlăstarele băștinașe denotă o asemenea „necuprindere”, unde am putea afla o mai adevărată scânteiere a simțirii străbune, decât pe aceste plaiuri ?!
Dar… nu-i nici o pierdere! Fiindcă malurile apei, cumințită după vâltorile de sfârșit de iulie, erau inundate acum de corturi, de fumurile grătarelor și de o lascivă miorlaială oriental-țigănească, pornită în șuvoaie spre toate zările, volburată dintr-un ocean decibelic, drag tovarăș al celora riverani. Foamea, dramaticul motiv de capodoperă literară al poetului N Labiș, din satul Mălini, pe care-l vom afla câțiva km mai sus, spre „dealurile cu târșuri”, nu ar mai fi nicicum impuls pentru cei care, pe malul apei, gustă o altfel de poezie. Dar despre aceasta, om vedea de-om ajunge la Mălini, locul care a zămislit pe cel ce-l vom ști, din „Lupta cu inerția”, învinsul „păsării cu clonț de rubin”. Dar cuprins cât o fost… de un ev aprins.

-va urma-

Publicat in Revista Starpress, cu ilustrare:

http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=660:din-baia--spre-qbuzduganul-unui-ev-aprinsq&catid=14:reportaje&Itemid=33