Îi plăceau diminețile Anei.

Pe străduța ei, dimineața era liniște, la restaurantul din față se scoteau mesele afară, iar vecinul cel bătrân ieșea să-și plimbe câinele odată cu ea.

Abia atunci când ieșea în strada principală, decorul se însuflețea considerabil. Mai ales zgomotul motocicletelor era asurzitor. Dar se obișnuise, se strecura cu Andrei de mână, prin ganguri, apoi pe lângă negrii care stăteau aliniați deja pe marginea străzii , mici comercianți de ceasuri sau genți, cobora străduța unde se vindeau flori, își cumpăra țigări de la tutungerie și-și aprindea nerăbdătoare una, apoi urca spre Piața Colombo, acolo unde era stația de autobuz. Andrei o trăgea de mână mereu când ajungeau în fața unui chioșc ambulant unde văzuse el o placă mai mare de înot.

- Când mi-o iei mamă?

- Când o să avem destui bani, bineînțeles. Iar până atunci tu o să înveți să înoți fără placă și n-o să-ți mai trebuiască.

Ana râdea, iar fiu-su o trăgea de mână obligând-o să alerge. Unii trecători întorceau capul după ei râzând.

Reușise cu ajutorul cumnatei ei să prindă acele ore la restaurantul din port. Dar era în acel sătuc unde locuiau ei, Santo Stefano. Până acolo trebuiau să facă naveta. Nu era o problemă, mijloacele de transport în comun erau destule și circulau din oră în oră. Îi fusese frică la început să nu încurce stațiile, dar ca de obicei Andrei avea o memorie bună și ea se lăsa în baza lui. Pentru că de multe ori odată urcată în autobuz, se așeza și-și lăsa gândurile să fugă spre imaginile pitorești care se desfășurau când în umbra norilor, când în lumina orbitoare a soarelui. Ochii îi alergau atunci spre vreun copac, a cărui încăpățânare de a crește pieziș, aparent direct din piatra munților, o uimea, sau spre casele pe care le vedea mai mereu cu obloanele trase. Își stoca în suflet bucurie cu fiecare zi care se încheia, se simțea favorizată deodată de soartă numai pentru simplu fapt că i-a fost permis să trăiască și să vadă atâtea .

Tocmai ei care, nu cu mult timp în urmă, se chinuia să aprindă focul într-o sobă de lut în fiecare dimineață, ei care umblau cu aceleași haine pe care doar prin imaginația ei bogată sau ciudată reușea să le modifice uimindu-i pe ceilalți tineri din sat când apărea duminica. Dar numai sufletul ei știa câte cusături erau pe interiorul acelor haine ce păreau noi.

Nu putea uita geaca de fâș fără mâneci, adidașii cu care umbla toată vara și-apoi o parte din iarnă, cei douăzeci și unu de kilometri făcuți pe jos într-o zi ploioasă a unui început de toamnă. Andrei o distrăgea arătându-i vreun iaht și-atunci acea durere amară se îndulcea oarecum ca într-un fel de izbândă după ce în luptă ai pierdut o parte din tine. El era lângă ea într-un mod ciudat să-i amintească și totuși s-o determine să uite. Se gândea atunci că a procedat bine mutându-se. Sunându-și tatăl într-una din zile aflase de la bătrânul care între timp își găsise o femeie care avea s-o înlocuiască în fața unui preot, într-o slujbă restrânsă, pe mama lor , că acel om care ar fi trebuit să-i fie tată băiatului ei venise să-i caute. Și mai aflase că taică-su îl dăduse afară "pe poartă" așa cum se exprimase el și l-a rugat să-și vadă de viața lui, pentru că fata lui trăiește foarte bine și n-are nevoie de nimic, nici măcar de el.

Ana și-a simțit bătăile inimii rapide atunci, dar s-a liniștit cu gândul că n-avea să-l mai vadă niciodată.

La restaurant, ea spăla vase împreună cu o italiancă pe nume Elena, de la care a reușit să învețe majoritatea cuvintelor sau a expresiilor străine. Muncea patru ore pe zi într-o atmosferă prietenoasă. Patronul, un tip excentric căruia ei îi spuneau Picioare lungi era deosebit de amabil chiar dacă era vorba numai de amabilitate. Se știa că în general italienii sunt destul de strânși la pungă și în același timp pretențioși și lăudăroși. Studii superioare aveau puțini dintre ei majoritatea preferând să-și dezvolte mici afaceri, din care trăgeau câștiguri moderate.

Despre el Ana mai știa că e gay și e cuplat cu Ya-Ya, un tip dur, bănuiau ei de origine arabă, cu care era asociat. Ana avea o curiozitate pentru caracterul oamenilor. De aceea, în scurt timp îi învățase toate deprinderile și chiar anticipa mai ales crizele lui de gelozie față de partenerul lui tăcut.

Atunci italianul se acoperea cu bijuterii și-i invita la cină. Dar nu din mărinimie neapărat, ci pentru că el avea nevoie de spectatori pentru numărul lui. Atunci iremediabil începea să turuie șiruri de cuvinte neterminate adesea, amețit sau beat de-a binelea, plângându-și sensibilitatea excesivă. Discuțiile duceau întotdeauna spre neînțelegerea lumii față de sufletul lui, sufletul lui descins din origini nobile, el însuși fiind descendentul unui conte.

Pe Ana o așeza uneori lângă el pentru că ea rămânea adesea cu ochii pironiți pe fața lui palidă, gest din care el trăgea concluzia că ea e cea mai mișcată de tragedia lui. O obliga suflându-i în față aburii coniacului să o ia pe cățelușa lui iubită Alice pe brațe și să stea lângă el. Avea zile când își scotea bijuteriile și i le punea pe degete, pe brațe, la gât admirând-o, privindu-se, într-un fel prin ochii reci ai Anei pe el însuși, ca într-o altfel de oglindă.

Ana s-a obișnuit ciudat de repede cu distorsiunile acelui caracter, câștigând în același timp admirația celorlalți .

- Cred că și-ar dori să fie ca tine, de asta face așa, îi spunea Elena.

- Cum ca mine? Întreba atunci Ana cu ochii pe farfuria unde așeza meniul.

- Rece, ca tine, tu ești într-un fel parcă de piatră. Nu te-am văzut entuziasmată sau nervoasă deloc.

- Să zicem că am învățat să mă stăpânesc, nu?

Începu să râdă văzând cum Elena o fugărea pe Alice care lingea o farfurie rămasă pe colțul mesei.

- De fapt știi pe mine mă fascinează toate manifestările lui. N-am văzut niciodată un gay și eram doar curioasă dacă sufletul lor e într-adevăr așezat într-un corp greșit.

- Și?

- Cred că...se chinuie să pară ceea ce nu poate fi. Poate să facă orice, să plângă, să-și pună bijuterii, să-și dea cu o sută de creme sau să-și cumpere mașina aia stupidă roșie, el n-o să gândească ca o femeie.. E un fel de scuză, așa cred, o scuză pentru niște apucături pe care nu mi le pot explica. Și nici nu vreau. Ce zici, se vând cornurile lui azi?

Elena îi ciufuli Anei părul proaspăt tuns și plecă râzând să-i ducă farfuriile Dianei la bar.

Pleca mai mereu după ora treisprezece atunci când pentru toți italienii era pauza de prânz, care se prelungea undeva după ora trei a după-amiezii.

Lua bicicleta și pedala cât de încet putea pe lângă faleză. Se relaxa ca după o plimbare și intra pe aleea cu gazon perfect tuns și palmieri, de pe strada unde locuiau ai ei. Îi plăcea acel colț de verdeață întreținut prin contribuția tuturor locatarilor. Toate zidurile erau îmbrăcate cu flori, aleile erau pietruite parcă în joacă de un copil și mirosea a alge din cauza mării care se afla la câțiva pași.

Îl lua pe Andrei, care uneori nu se dădea dus și plecau spre casa lor.

Se putea spune că se obișnuise cu acel decor și chiar căzuse în extrema de a-și închide pe cât posibil amintirile despre cealaltă parte din viață mai ales printr-o severitate maximă în privința curățeniei și a organizării timpului. Își schimbă total ținuta copiind din jurul ei elemente pe care le simțea favorabile .

Duminicile se întâlneau toți și mergeau pe plajă sau într-un fel de bâlci care venise între timp în oraș. Pe Mirko îl vedea destul de des. Senzația aceea se șterse cumva, își pierduse intensitatea dar se nimereu destul de des unul lângă celălalt și-atunci Ana căuta să stea cât mai departe.

Uneori mâinile lor se întâlneau întâmplător iar ei i se părea că el întârzia să o țină captivă. Își stăpânea agitația și căuta să se comporte normal.

Și mai ales să-l ignore.

Indiferența e cea mai bună, își spunea ea atunci.

Una din zile însă avea să-i aducă față în față într-un mod în care indiferența sau presupusa ignoranță nu mai puteau avea efect.

S-a trezit obosită în acea zi. N-a putut dormi fără Andrei. Acesta rămăsese la Dănuț cu o noapte în urmă. Diana care se atașase de fiul ei insistase să rămână amândoi să vadă artificiile. Erau zilele orașului ceea ce presupunea o mulțime de festivități care se încheiau în fiecare an cu focul de artificii. Ana nu a vrut să rămână. Trebuia să ajungă acasă, așa-i intrase ei în cap. Și oricât au încercat s-o convingă n-au reușit. Invocase faptul că nu spălase, că îi era frică așa deodată că nu trântise ușa bine și era posibil să n-o fi închis cum trebuie. De fapt, voia să se distragă de la încă o adunare din care ea pleca de fiecare dată deprimată cu gândul că o să îmbătrânească singură fără să știe cum e să se bucure de acea iubire pe care nu o cunoscuse niciodată.

Pe Andrei l-a lăsat desigur, mai ales că i-ar fi fost greu să îl alerge prin jurul mesei așa cum mai făcea uneori când acesta refuza să se despartă de cumnată-sa.

A adormit greu după ce a văzut un film care părea că nu se mai sfârșește. S-a trezit apoi prea devreme, obloanele de la vecini erau încă trase, pescăria nu se deschisese, pe străzi nu era nimeni. Și-a aprins țigara și tremurând în răcoarea dimineții a fluierat să trezească mierla . Dar nici aceasta nu i-a răspuns de parcă dăduse somnul în toate ființele . S-a întors în casă și a dat drumul apei să curgă în cadă.

O baie fierbinte o s-o liniștească, s-a gândit.

Însă ceva nu era în regulă. Mirosea destul de urât de parcă uitase să tragă apa. Se apropie de wc și apăsă clapa. Se dădu însă speriată înapoi exact la timp. În loc să se scurgă, wc-ul amenința să se reverse pe jos. Luă pompa și încercă să-l desfunde. Fără rezultate, însă. Între timp se auzi apa trasă deasupra ei și văzu cum conținutul crește scurgându-se de-acum pe gresie.

Nu știa ce să facă. Luă telefonul și-l sună pe Dănuț explicându-i că dacă mai trage cineva apa, baia se va umple de rezidurile celorlalți.

O enervară hohotele lui de râs și-l repezi pentru prima dată, după mult timp.

- Ce-ai găsit de râs? Miroase ca dracu' aici, vino și vezi despre ce e vorba vrei să mă duc să le spun la toți să nu se mai...

- Așteaptă că-l trimit pe Mirko, eu ce să fac dacă vin, e casa lui, nu?

Ana se lăsă să cadă pe scaunul din bucătărie.

De el fugise de fapt, să nu-l mai vadă cum o îmbrățișează pătimaș pe Giorgi, cum și-o așează pe genunchi mângâind-o cu nerușinare în fața celorlalți să nu-l mai vadă și să-și amintească de acea zi de pe plajă.

Simțea atunci că-i urcă într-un fel ciudat sângele din vene în obraji, în creștetul capului că pulsul îi bate în toate extremitățile haotic, stupid și umilitor .

Așteptă cele câteva ore fără să facă nimic. Stătu pur și simplu cu mâinile între genunchi încercând să-și construiască un mod de a se manifesta firesc, gândindu-se cum s-ar comporta alta în locul ei, anticipând ce avea să spună, cum va pleca și-l va lăsa să rezolve acea problemă ridicolă...

Se auzi soneria și ieși pe balcon. Apăruse. Toate planurile ei s-au risipit inutil în cele câteva clipe cât a coborât să-i deschidă. Și în felul în care mergea pe vârfuri, desculță, i se părea că aleargă să le prindă să și le potrivească înapoi pe chip și-n suflet.

Inutil. Își simți tremurul mâinilor, nodul din gât care o făcu să se înnece în timp ce-i răspunse la salut, se simți în așa hal vulnerabilă încât se gândi că

dacă ar fi atins-o probabil ar fi căzut aiurea sau cine știe ce prostie ar mai fi făcut.

Reuși să-l conducă la toaletă și să bâlbâie cele câteva cuvinte explicative.

Părea totuși că el nu observă tulburarea ei. Ușor încruntat deschise debaraua și luă de acolo un fel de rangă cu care-i spuse că desfunda de obicei canalul care se mai înfunda din când în când. Nu era o tragedie, va rezolva repede și-apoi va fi bine.

Ana fugi în balcon să-l vadă ce face.

Mirko dăduse deja capacul canalului la o parte și se aplecase deasupra lui. După câteva clipe sări înjurând. Ridică ochii spre balcon și Ana pufni în râs. Þeava prea înfundată cedase cu presiune stropindu-l din belșug pe haine, pe față. În casă ei îi era imposibil să se stăpânească, râdea isteric simțind cum acea stare se risipea ruptă parcă în fâșii de hohotele ei înfundate.

Auzi din nou soneria și-și aminti că ușa se închide automat iar el probabil n-o mai putea deschide. N-a îndrăznit să mai coboare, i-a deschis de sus.

Apoi a fugit în dormitor.

- Ana!

O strigase într-un fel anume, undeva între rugăminte și poruncă.

- Îmi pare rău, încercă ea să se scuze.

- Trebuie să mă spăl.

- Sigur, te ajut dacă vrei, se oferi ea grăbindu-se spre baie. Însă se opri brusc și se întoarse pe călcâie.

Cum să-l ajute?

În casă mirosul se împrăștiase și fără să vrea-și duse o mână să-și acopere nasul.

El începu să râdă.

- Stai liniștită, mă descurc singur, o să te strig să-ți dau hainele, trebuie să le bagi la spălat.

Dispăru în spatele ușii iar Ana se așeză înapoi pe scaun, păzind parcă ieșirea din baie.

„Și dacă-mi dă mie hainele el cu ce rămâne...

Și cât o să dureze până se usucă, el ce va face..."

Din baie-l auzi fluierând și se simți ciudat știindu-l acolo. Văzu apoi clanța mișcându-se și fugi în dormitor.

„ce proastă sunt!" își zise străduindu-se să nu-și trădeze pașii.

Se așeză și -și trase goblenul pe brațe. El întârzia însă să apară și își dădu seama după zgomot că-și băgase deja hainele în mașina de spălat.

Apoi apăru zâmbind în cadrul ușii. Înfășurat în prosopul Anei, înaintă. Ana nu ridica ochii, își văzu însă iar mâinile tremurând și puse goblenul pe pat.

- Ce faci aici?

Nu-i răspunse, îi întinse doar tabloul.

-E superb!

-Da știu că e...o modalitate de a-mi ocupa timpul.

Ca să scape de tensiune îi arătă și celelalte goblene pe care le luase cu ea de acasă și-l întrebă mai mult pentru conversație dacă nu știe pe cineva amator.

Bineînțeles că știa, era chiar patronul la care ea lucra, Picioare lungi.

Conversația se desfășura greu, Ana descoperi că vocabularul ei era sărac deodată în cuvinte, iar cele câteva care-i veneau în minte nu știa să le traducă.

Îl întrebă dacă nu-i e foame, căută apoi în șifonier o pereche de pantaloni scurți de-ai ei și-i propuse să se îmbrace.

L-a surprins din nou zâmbindu-i în acel mod în care-i zâmbise atunci pe plajă și plecă la bucătărie.

Și-a găsit de lucru apoi să curețe baia și bucătăria, să șteargă gresia dar când se pregătea să se întoarcă dădu față în față cu el.

Era prea aproape.

Simți că în următoarele clipe se va prelinge și se va topi. Nu găsi timp să se redreseze iar el o simți derutată.

Îi dădu la o parte o șuviță de păr de pe frunte și-i cuprinse ceafa în palmă.

Nu mai avea nici un rost.

„N-am făcut în tot acest timp decât să mă trădez"...își zise Ana.

Se așeză jos ducându-și mâna la piept, acolo unde inima amenința să-i expodeze.

-Lasă-mă puțin te rog, simt că mă sufoc.

Îi veni să plângă, își simți lacrimile izvorând aiurea, traversând rapid peste obrajii fierbinți...

- Ana?

- Da? Știu ce vrei să-mi spui, că sunt a naibii de disperată...

- No, voiam să-ți spun că s-a oprit mașina și cred că stai prea aproape de ușă, nu pot scoate rufele.

Au râs amândoi, el a ridicat-o în brațe și-a așezat-o în scaun.

- Vrei să-ți arăt ceva?

I-a răspuns dând din cap și-a luat-o de mână. Au coborât scările în vestibul iar el a împins un fel de nișă dintr-un perete descoperind o debara plină cu sticle, butelcuțe, conserve și borcane.

- Aici au fost mereu proviziile, vrei să-ți gătesc?

Ce conta ce mai voia ea, lumea era desul de departe, era singură cu el...

Și vorbea într-una, Ana se gândea că nici măcar nu știa câți ani are deși bănuia că nu e tocmai tânăr, părul îi era ușor grizonat în jurul tâmplelor și-n general nuanțele se amestecau.

Au mâncat un fel de paste umplute cu carne și fructe de mare.

Vinul avea un gust dulce și-o ameți după primele guri băute. Încercă să-și aprindă o țigară dar el o opri și-o trase cu tot cu scaun spre el.

Ea începu să râdă, se ridică și fugi.

Se opri în salon și dădu drumul la muzică. Era un CD rămas înăuntru, pe care-l ascultase deja de câteva ori înainte.

Au dansat. Apoi au făcut dragoste încet, rupți de realitate, privindu-se în ochi, pierzându-se unul în celălalt, ignorând zgomotul de afară care creștea în intensitate odată cu trecerea ceasului amiezii, ignorând fluieratul mierlei sau soneria telefoanelor lăsate cine mai știa pe unde...