Oamenii sunt toți diferiți. Dar se aseamănă în gandire. Majoritatea gândesc la fel, rămân cu aceleași valori morale învățate, nu încearcă să-și schimbe principiile, urăsc, se răzbună, sunt invidioși. Am fost făcuți toți de aceeași mână, fie că ne place, fie că nu. Ar trebui să învățăm să trăim laolaltă pentru că până acum, nu s-ar zice că am făcut-o. De ce atunci când ni se cere ajutorul, prindem cu mâna mâna celuilalt, în semn de ajutor, dar apoi îi dăm drumul și îl lăsăm să cadă? De ce vrem să arătăm că am putea ajuta, dar nu vrem? De ce lumea tinde să fie atât de artificială, când ar putea să nu fie? De ce lumea refuză mereu să accepte realitatea, amăgindu-se cu speranțe? Speranța e necesară. Ai vise, ai dorințe și din ele se naște speranța. Când încetezi să mai visezi, încetezi să mai speri. Devii o simplă adiere care plutește inutilă. Când speri, ești necesar. Ești necesar lumii. Dar psihologia umana nu se va schimba. Daca ești diferit, nu ești normal. Dar să definim anormal. De ce să numim o ființa umană astfel? Toți suntem în ochii cuiva, la fel, dar în ochii celorlalți, nu. Omul refuză să creadă în sentimente și valori de mult invațate si prețuite. Omul e ca o cutie a Pandorei din care nu mai iese și nu mai intră nimic la un moment dat. Schimbarea, diferența, speranța nu sunt practic nimic. Noi tot refuzăm să credem, noi tot mințim, noi tot ucidem. Nu în sensul adevărat, dar ucidem suflete. Ucidem vise, ucidem oameni, ucidem lumea. Și la un moment dat, lumea, ucisă de refuzurile noastre, de minciunile și răzbunarile noastre, va pieri. Și atunci nu vom mai avea un loc unde să sperăm, unde să mințim, unde să iubim. Lumea va pieri, trebuie să înțelegem asta. Dar depinde de noi când?!