Era într-o luni, pe la 11 seara, când clopotul bisericii sure a început să bată. Ritmic. De câteva ori. Mai repede, mai încet. Apoi s-a oprit. Cei câțiva săteni care nu dormeau s-au gândit că o fi murit careva dintre ei. Cu ochii mijiți de somn, au stat puțin să-și treacă în memorie vecinii. Cei mai în vârstă. Apoi, zâmbind cu niște rictusuri bizare, dușmanii. “O fi lelea Mărioara. Că era bătrână. Să fi avut 100 de ani, că parcă ar fi stat aici mereu, ca vremea, de nu mai știi în ce zare i se pierde începutul. Sau poate Ion Bibanu, că-i om rău și cine știe cum o fi căzut, mort de beat, în vreun șanț.”

Și apoi, liniște. Somn. A doua zi, în sat treabă, gălăgie, muște, câini agitați și pisici leneșe. Uitaseră de clopot. Nimeni nu se pregătea de îngropare. Peste o săptămâna iar, luni seara, pe la 11, clopotul a bătut ritmic, rar, des, cu ecou. Sunetul a vuit lung în tăcerea nopții, pierzându-se apoi undeva în apele Prutului. La fel, oamenii și-au trecut în minte vecinii, dușmanii. Vreo două babe care nu aveau somn, ca niște cucuvele cu basmale negre, pierdute în noapte, și-au făcut cruce. Liniște. La fel, a doua zi, nimeni, nimic. Nici un zvon.

Când s-a întâmplat a treia oară și, din nou, marți dimineața sătenii erau toți cu suflarea pe lumea asta, câțiva dintre bătrânii satului au început să se întrebe ce și cum. Preotul (care locuia în alt sat, dar venea duminică de duminică la slujbă) nu știa nimic. Nea Ion, clopotarul, surd de-o ureche, a zis că nu știe cine se joacă noaptea în clopotniță.

Peste alte câteva zile, niște tineri moldoveni protestau plini de speranță, voind să unească cele două bucăți de pământ despărțite de Prut și de istorie. Clopotul a încetat să bată. Numai duminica puncta slujba. Ghiță Localnicu’ privea știrile, citea ziarele, vorbea cu lumea despre o Românie mai mare. România Mare. (nu-l chema, săracul, așa, doar că așa-i rămăsese numele pentru că ai lui erau printre cei care puseseră prima piatră a satului, veniți de undeva de pe tărâmul de dincolo de Prut)

Într-un târziu, când apele s-au liniștit, televizorul nu mai anunța revoltă și ziarele reveniseră la vedete, accidente minore și criza financiară, Ghiță Localnicu’ a zis că el, om tânăr dar cu suflet înțelept, va intra în istorie. A adunat oamenii satului, pe înserate, și le-a zis cum, vreme de câteva nopți, luni, pe la 11 seara, a chemat Moldova. Să vină aproape. Să treacă dincolo de Prut, simbolic vorbind. Astfel, Ghiță învățase alfabetul morse și în acele seri când lumea din sat credea că s-a mai dus unul dintre ei, el comunica cu Moldova. Prin sunetele clopotului, mai scurte, mai lungi, el încerca să glăsuiască drumul spre UNIRE.