agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1849 .



Și ieri va fi o zi... - II -
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2009-05-06  | [This text should be read in romana]    | 



Rareș Duncan avea ochii injectați de o teamă imensă. Se uită împrejur pentru a se convinge că se află tot în acel restaurant. Că nu este victima unei alegorii filozofice stârnită de imaginația lui bolnăvicioasă, care deseori îi juca feste. Îl zări iar pe George și îi făcu semn să vină la el la masă. Acesta îl rugă din priviri să-l scuze doar câteva clipe până va lua o altă comandă.
- Dacă vrei să mănânci ceva, nu mă omite! îl avertiză femeia cu un glas trist. M-ai ținut în picioare, bei de unul singur, poate vrei să și salivez când guști din pieptul de pui la grătar, preferatul tău...
- Doar nu vrei să-mi spui că vei mânca...tu...?
- Chiar dacă nu o voi face, fiindcă altele sunt preferințele mele culinare, totuși comandă-mi și mie ce vei lua tu. Aburul ăsta cald se va ridica înspre tării, acolo unde așteaptă milostenia voastră toți cei plecați pe lungul drum...
În acea clipă George se apropiase din nou de masă și lui Duncan nu i se mai păru curios faptul că mâna ospătarului trecea grațios prin zulufii cârlionțați ai femeii.
- George...spuse Duncan, dându-și acum seama că numai el era cel ce se putea învrednici de prezența P a r à n i m f e i, adu-mi două porții de piept de pui la grătar. Una pentru mine și cealaltă o pui în dreptul acelui scaun...Sunt atât de trist, fiindcă sunt singur... Vreau să-mi imaginez că măcar unul din vechii mei prieteni mai este cu mine...
- Înțeleg, spuse George. Să mănânce și cei de d i n c o l o...! Așa se cade!
Mâncară în liniște, fără să-și mai vorbească. De fapt, mânca numai Duncan, cu noduri și cu o privire speriată la rotocoalele de fum ce suiau din portțigaretul femeii din fața sa.
- Rareș, tu îl mai auzi din când în când pe fostul vostru diriginte cum strigă catalogul clasei?
- Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată...Ce vorbă este asta? Săracul, a plecat dintre noi de atâția ani...
- Ei, uite, eu îți pot spune că de atunci, de când te-ai întâlnit pentru prima dată cu foștii tăi colegi după 30 de ani, în fiecare an dirigintele vostru strigă catalogul. Cuminți și conștiincioși, foștii tăi colegi au răspuns unul câte unul prezent și au plecat d i n c o l o. Știi că a mai rămas doar un singur nume de strigat, nu?
- Da! bâlgui Duncan, gata-gata să se înece cu o bucățică de friptură.
- Ia o gură de vin! îl îndemnă femeia. Să ai curaj. Când ai de gând să răspunzi prezent?
- Depinde de mine?
- Toate depind de om. Numai că voi v-ați învățat să credeți în predestinării fataliste, când, de fapt, voi sunteți cei care puneți punctul final al frazei vieții voastre. Voiam să îți știu părerea despre mine...în general...filozofic... fiindcă mi-am adus aminte că într-unul dintre studiile tale m-ai numit „a t o t ș t i u t o a r e a”... Și asta nu îmi este de ajuns. Deși sunt flatată, fiindcă cei mai mulți m-au gratulat cu tot felul de epitete care mai de care mai neadevărate: î n t u n e c a t a...n e m i l o s t i v a...Acum tu te afli încă în existența a cărei substanță intimă o formează viața. Dar omul trebuie într-o anumită clipă să se hotărască pentru una din eticile posibile: un răspuns pozitiv sau negativ la conflictul imperios necesar care apare în derularea vieții. Și întotdeauna pentru filozofi viața a generat conflicte ireconciliabile. Și știi de ce? Fiindcă filozofia este atât de strictă și exactă în determinările ei, în judecățile ei de valoare, pe când viața este atât de labilă, de necontrolabilă, de ușuratică și înșelătoare. Acum, după ce m-ai cunoscut, vei rămâne față în față cu tine însuți, și îți vei pune întrebarea necesar filozofică: a trăi sau a muri. Sfâșiat de contradicțiile ce te înconjoară, de nimicnicia acestei lumi care ți-a răpit și ultimul prieten, etosul tău va recurge la singura soluție, încă viabilă, cel puțin în parte: sacrificarea realului existent și aflarea adevăratului sâmbure al vieții într-un plan anexistențial. Continuând să trăiești printre semeni, tu va trebui să transcenzi filozofic lumea și să realizezi ceea ce Platon al tău cerea: viața să fie o pregătire a morții.
- Știu asta de mult, încă de când străbăteam cu Klaus potecile castelului din Heidelberg. Și mai știu că a cunoaște lumea, ontologia, și a acționa în ea, etica, au ajuns în ceea ce mă privește la un numitor comun: nu există nimic de cunoscut mai presus de propriul eu, propria existență, Dasein-ul heideggerian.
- Atunci va trebui să te gândești cum te vei dezlega de teluric și devenire. Unde vei căuta libertatea absolută. Pe ce plan... Fie te vei da rob izolării egocentrice...
- Am stat toată viața într-un turn de fildeș, din care m-a scos doar vestea acestei reîntâlniri după 30 de ani…
- Fie îți vei alege un act de ființare, care transcende umanul...
- Care? Visul, ataraxia...șopti neîncrezător Duncan.
- Sinuciderea...spuse P a r à n i m f a, privindu-l insinuant. Căci cea de a treia cale, arta, nu ți-a fost nicicând la îndemână, așa cum a fost prietenilor tăi...
- Vezi, pentru asta ar trebui să mă scol de pe scaun și să te dau de gol în fața acestor oameni care se bucură de clipa înserării. De ce m-ai ales pe mine ultimul? Când printre noi existau oameni ca Fântâneanu, chirurgul renumit, Manoliade, actorul, scriitorii...
- E plină lumea de doctori, de la baba Saveta din vârful muntelui cu buruienile ei de leac și până la fostul tău coleg, Sebastian, renumitul chirurg...Și, mai lasă-mă cu scriitorii tăi, cu actorii... Vânzători de iluzii ieftine, zarafi pricepuți de cuvinte și gesturi patetice, mânuite dintr-o cușcă de sufleur, din culise de un regizor dornic de glorie...sau de un editor lacom după câștiguri facile...
- Omul de asta are nevoie ca să spere în viață, răspunse însuflețit Duncan. De iluzii, de cuvinte care să îi înfrumusețeze visele, speranțele...Iar tu, tu i-ai luat atât de repede dintre noi...!
- Am făcut-o pentru ca tu să fii ultimul dintre ei...
- Și, mă rog, de ce? se răsti Duncan, atrăgând din nou atenția grupului de bărbați, nu departe de masa sa, care-l priveau nedumeriți. De ce?
- Am fost lângă tine și lângă ceilalți...acolo...pe autostrada de la Stuttgart spre Heidelberg…
- Când am avut acel accident? Când ne întorceam de la sesiunea de comunicări de la Stuttgart?
- Da, de acolo...
- Locul unde am avut un succes eclatant cu teza mea, “Trăirea morții sau tentația neantului”, spuse melancolic Duncan la amintirea unor ani trecuți atât de repede prin văile uitării.
- Da. Puteai fi unul din cei pe care i-am ales atunci...cei trei colegi ai tăi, cu care am plecat atunci de mână... Dar m-am gândit la tinerețea ta...la faptul că lumea mai are nevoie de filozofi, oameni practici, raționali. Că s-a săturat vulgul de romantici și visători...Atunci am mirosit pentru prima dată parfumul ăsta indicibil, pe care de atunci îl port în suflet mereu...Floarea de nu-mă-uita...
- Nu puteai să mă alegi doar pentru asta!
- Ai dreptate! Dar vezi, tu, așa cum viața are favoriții ei, și eu am favoriții mei...de aceea am hotărât ca tu să fii ultimul strigat la catalogul clasei voastre...
- Mulțumesc de compliment, dar mă lipsesc de un asemenea favor...
P a r à n i m f a râse și-l privi cu ochii ei lucind tainic sub rotocoalele de fum ce se înălțau ca niște gheizere din portțigaretul fin.
- Te-am ales mai demult, Rareș, să știi! De atunci, când stăteam între tine și mama ta, acolo, în spitalul de copii. Aveai numai 5 ani și făcusei o complicație la plămâni. Pe vremea aceea medicina nu era capabilă mereu să lupte cu boala asta. M-au durut vorbele pe care doctorul i le-a spus mamei tale: “Doamnă, noi nu mai putem face nimic. Mergeți acasă, spălați grâul în trei ape și, când va veni vremea, faceți ce este cerut după datină”. Erai ca o pasăre speriată, ți-am simțit tremurul imperceptibil al mânuței cu care o țineai pe mama ta de braț... și pe mine... Și aveai acel miros cald al puiului de lapte crud. Așa, ca cel al puilor de ciută, al puilor neînțărcați de lupoaică...
- Și pe ei...tot tu...? întrebă timid Duncan.
- Tot eu, tot eu, Rareș...doar câte morți crezi că există pe lume? Doar eu...numai eu...De aceea te-am cruțat atunci... A fost prima oară când am făcut-o...Apoi a urmat autostrada din Germania... și apoi salonul de la reanimare...criza de pancreas... Fiindcă ai fost un om echilibrat întreaga ta viață. Puteai fi foarte bine un epicureic desăvârșit. Aveai în familie și în jurul tău atâtea exemple. Oameni care nu văd ca ideal în viață decât istovirea clipei prezente, clipă la care fiecare visează zi de zi. Cea pe care o pot strivi între degete, ușor de atins. Cât de puțini tind către orizontul îndepărtat și greu de luat în palme! Dar tu ți-ai însușit ad litteram acel dicton strict, dar atât de înțelept: est rebus in rerum...M-am atașat mai mult de tine atunci, când după moartea soției tale ai îmbrăcat haina negării nietzscheene. Te-ai socotit un supraom și datorită acelei voințe de putere, pe care ai împrumutat-o de la filozof, ai crezut pentru o clipă, făcându-mă să cred și eu în asta, că poți sfida cerul și m-am bucurat de acel curaj nebun când ai desființat dumnezeirea într-un studiu de al tău.
- Atunci am crezut că acel “werde wer du bist” al filozofului îmi poate deveni călăuză în viață, că pot să epuizez, doar să vreau, toate posibilitățile datului meu ontologic, că pot să devin ceea ce vreau să devin, nu doar ceea ce mi-a fost dat de la naștere...
- Când însă ai fost internat pentru prima criză majoră de pancreas, atunci, la reanimare, m-ai dezamăgit. Te-ai umilit iar și ai redevenit o trestie gânditoare, cu rugăciuni și smerenie pe buze...
- M-am simțit părăsit și atât de singur. Și aproape de...tine...!
- Nu înțeleg de ce există atâta reticență față de persoana mea, din moment ce niciunul dintre voi nu știe ce se află dincolo de mine?
- Se mai poate afla și altceva decât nimicul...uitarea...?
- Nu mă așteptam ca un om care a învățat din filozofia veacurilor să moară puțin câte puțin să vorbească atât de prozaic. Uitarea... Nu privești în ochii vieții pe care o venerați atât? Nu vezi cum strălucesc de ipocrizie. Uitarea... De ce nu vezi că cel ce pleacă spre mine va fi purtat etern în gândurile celor rămași? De ce nu vezi că, ființând, oameni apropiați, legați prin sânge și rudenie, se comportă unele cu altele ca și când celălalt nu ar exista? Voi uitați de semenul vostru trăind, respirând lângă el...Nimicul, neantul...
- Crezi că cineva ar dori să-și însușească neantul?
- De ce nu? Infinitul este un punct spre care toți năzuiți, indiferent despre ce vorbim: carieră, dragoste, ură, minciună, disperare, tandrețe, prietenie...
- Deci, de aceea m-ai ales?
- Nu numai. Nu am putut uita acel parfum care te înnobila când erai student acolo, la Heidelberg. Acel parfum care se împrăștia printre urmele de fum și sânge ale accidentului de pe autostradă... Același parfum pe care îl folosești și azi, semn al distincției pe care o porți în suflet. Flori de nu-mă-uita!
- Parfum pe naiba!
- De ce ești cinic? Îmi plac parfumurile mai mult decât orice pe lume! Și știi de ce? Fiindcă ele sunt atuuri doar ale vieții. Numai ale Ei. Împart cu Ea de la Creație totul pe lume, doar parfumurile nu. Cu ele, cu parfumul femeilor frumoase, al florilor și copacilor înmuguriți, Ea, viața, cu așa ceva își atrage pământenii pe talerul Ei. Pe când eu...eu port pe umeri atâta tristețe și lacrimi... Uite, a sosit și nelipsita de fiecare seară florăreasă cu lalelele ei minunate...!
- Crezi că acum, după atâtea complimente pe care mi le-ai făcut, îți voi cumpăra poate și flori...?
- O lalea...o lalea mov... Atât... Te rog! Întotdeauna mi-a plăcut această culoare regală, serenă...
- Nu ai parte la fiecare înmormântare de atâtea flori? o ironiză Duncan.
- Flori putrede, peste inimi putrede...șopti tristă P a r à n i m f a. Știam, știam că ai să-mi strecori această deziluzie în suflet în seara aceasta...
- Mă scuzi, spuse precipitat Duncan. Toată această discuție m-a tulburat profund. Fiindcă am realizat că ea este reală...cel puțin în ceea ce mă privește...Trebuie să merg să iau puțin aer pe terasă...
Duncan simțea că se sufocă, ca și cum timpul cu toate amintirile lui, cu oameni și locuri dragi sufletului său s-ar fi prăbușit peste el ca o apă grea și neagră, târându-l spre un afund pe care îl intuia că este dezolant de trist.
- Știu, știu că nu poți suporta adevărul în față! îi spuse cu regret în glas P a r à n i m f a. Du-te, du-te, eu o să admir perechile de pe ring și o să mă bucur în taină de seara aceasta pe care am petrecut-o alături de tine...
Ieșind pe terasă, Duncan își scoase cravata și lăsă ca aerul tare al înserării să-i cuprindă trupul cu un fior necunoscut până atunci. Se gândea la prietenii lui, care-l părăsiseră și care acum parcă îl chemau din spatele perdelei de bură ușoară ce cădea din cer pe creștetul său, ca o abluțiune purificatoare, finală...Sau poate era doar glasul stins al dirigintelui lor, care striga pentru ultima oară catalogul clasei...Trebuia să răspundă? Își îndeplinise oare deja rolul pe care-l primise la naștere? Filozofia trăirii lui fusese una autentică sau se strecurase cameleonic prin labirintul vieții, labirint ridicat din indiferența și egoismul său față de tot ceea ce îl înconjura? Era hotărât să se întoarcă și să afle adevărul de la acea alcătuire de aer și fum. Să pună capăt acelei seri de coșmar. Dar la masa sa nu mai era nimeni. P a r à n i m f a plecase...
În dreptul tacâmului său, Duncan zări o lalea neagră. El știa că florăreasa restaurantului nu avusese niciodată lalele negre. Cine ar fi făcut cadou cuiva, într-un restaurant, o lalea neagră? Doar ea, P a r à n i m f a, putea să ofere unui biet muritor ca el o atenție atât de specială, de plină de simboluri...

*********************************************************
P a r à n i m f a ieșise în seara ce-și întindea aripile blând peste oraș. Privea spre focurile tainice ale nopții și nu știa de ce, dar era pentru prima dată tristă. Poate fiindcă știa că odată cu Rareș Duncan se închidea cercul. Nu va mai putea asculta la întâlnirile acelea anuale atâtea povești de viață, planuri pe care fiecare și le făcea cu zâmbetul pe buze și cu speranța împlinirii lor în suflet: avocatul Calomfirescu, care se străduia să ajungă președintele Baroului, Spirache Valentin, inginerul chimist, care visa la noua mașină pe care și-o va cumpăra sau profesoara Olguța Vasilescu, care abia aștepta excursia plănuită cu nepoțeii la mânăstirile din Moldova. Dar P a r à n i m f a știa de fiecare dată că aceste planuri nu vor mai apuca să răsară sub soarele unei alte dimineți.
Acum cutreiera străzile și se închisese în ea ca o taină cu zece peceți. Uneori, ca și acum, îi plăcea să străbată orașul în carne și oase. Printre oameni. Să le simtă atingerea, respirația.
“Poate că așa ar fi trebuit să mă înfățișez și lui Duncan în această seară. Așa poate că mi-ar fi cumpărat un buchet de lalele mov...poate m-ar fi invitat la dans”, își reproșa ea cu ochii adumbriți de negura ce i se strecura din suflet peste caldarâmul din care aburii ploii iuți, de vară târzie, se ridicau ca șoapte muribunde, sfâșietor de tragice.
Ajunse în dreptul bisericii Sf. Vineri. Același cerșetor care înjunghia cu litania glasului său înfiorarea serii. Văzând-o, acesta se târî spre ea, implorând-o:
- Ajutați un sărman...o milostenie cât de mică...!
Încercă să îl evite, dar cerșetorul aproape că o apucă de rochia de seară țesută cu stele argintii. Ea îi aruncă doar câteva vorbe, ce se pierdură în aerul răcoros și dens:
- Dacă ai ști cine sunt, nu mi-ai cere nimic!
- O milostenie...cât de mică, ajutați un om sărman! încercă să se agațe de vorbele ei creatura în zdrențe.
P a r à n i m f a se apropie de el și îl mângâie ușor pe creștet.
- Atât, atât îți pot da, acum, din păcate! spuse ea cu o voce grea și plină de înțelesuri întunecate.
Cerșetorul simți atingerea palmei ei ca pe o lamă dureroasă, ce-i pătrunse întreaga ființă. Ochii i se măriră de spaimă la gândul ce-i furnica mintea și înhățându-și proteza ce-i ascundea măiestrit falsa infirmitate o rupse la fugă.
- Nebunule și înșelătorule! tună glasul P a r à n i m f e i în spatele lui. De ce îți înșeli semenii prin boli închipuite? Dacă toți vă înșelați zi de zi unul pe altul, trebuie și tu să faci același lucru? Viața voastră nu este decât o partidă de cărți, în care fiecare vă ascundeți un as în mânecă, ca să trișați mai bine. Dacă te voi mai vedea cerșind aici, să știi că am să te iau...! Pentru totdeauna! Acum ți-am dăruit doar mângâierea mea dulce...
Și P a r à n i m f a izbucni într-un hohot de râs, ce se sparse ca un clopot greu de sticlă de fruntariile cerului, speriind primele stele ce se ascunseră pentru câteva clipe în spatele unor nori pribegiți. Se îndepărtă de acel loc și ajunse într-o stație de autobuz. Câteva persoane zgribulite încercau să reziste în fața asaltului înserării care se apropia amenințător de rece. Între ele un bărbat îmbrăcat într-un balonzaid elegant, cu o umbrelă sub braț, vorbea la mobil. Zâmbea și se vedea că era fericit sub spuza acelei clipe. P a r à n i m f a se apropie să-l privească mai bine. Acum știa că îl mai văzuse undeva. Avea o voce puternică, dar melodioasă, și cuvintele lui o făcură să fie din ce în ce mai atentă.
“Cum, măi, Zoli, ai reușit să dai de toți? Chiar de toți? Și de Valerian, de la Tg Mureș? De Pia Rădulescu, de la Constanța? De Calomfirescu...tocmai în America? Că ne-a împrăștiat meseria asta de doctor pe toți, pe unde nu gândești! Îți dai seama, au trecut zece ani de la terminarea facultății. Îmbătrânim și nu realizăm asta decât atunci când ne amintim de acei ani, tot mai îndepărtați. Stai liniștit, organizez eu totul la un restaurant din centru. Cunosc șeful de local. Problema este cu cei din provincie, dar dacă și-au dat acceptul, vor veni cu siguranță”.
P a r à n i m f a zâmbi cu subînțeles. Știa acum că locul lui Rareș Duncan, filozoful, va fi luat de Paul Medelniceru, chirurgul de la Spitalul Militar. Îl cunoștea de mult și pe acesta, nu de acum. Ori de câte ori el intra în sala de operații, acolo, într-un colț, stătea și ea. Și aștepta...
“Voi cunoaște alte destine, noi povești de viață, voi sta de vorbă cu gândurile altor oameni”, se învioră ea la adierea acelui gând. “Doctorii...Îi voi descoase ca să văd ce cred ei despre viață și despre mine. Și îi voi alege pe fiecare... La momentul potrivit... Oricum, ei, doctorii, prin nonșalanța cu care mulți din ei dau iau viața altora sub aripa aparent nevinovată a malpraxisului, vor fi aliații mei neștiuți, tăcuți. Paul Medelniceru ar trebui să fie de două ori fericit în seara aceasta. A primit vestea unei revederi dorite, iar eu l-am ales ca să fie ultimul din promoția lor, care va închide în urma sa ușa amfiteatrului vieții”.
Pe crugul cerului zăbovise o seceră strălucitoare și un biet muritor nu ar fi putut spune dacă era luna sau lama coasei uriașe pe care P a r à n i m f a o purta pe umerii ei brusc îmbătrâniți și cu care secera snopul des al stelelor.
Ea știa de acum că acel ieri, când îl întâlnise pentru prima dată pe filozoful Rareș Duncan, va fi un mâine, când îl va însoți clipă de clipă pe doctorul Paul Medelniceru.
Fiindcă nimeni pe lumea aceasta nu știe mai bine decât P a r à n i m f a că și ieri va fi o zi...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!