― Ai visat vreodată că zbori? a întrebat-o dr. Roger Toomey pe soÈ›ia sa.
Jane Toomey și-a ridicat privirea către el.
― BineînÈ›eles!
Degetele ei agile nu se opriseră din trebăluială, continuând să croșeteze de zor la un șervețel complicat și total lipsit de utilitate. Televizorul era deschis și mormăia înfundat în încăpere, cu toate că imaginile sale, conform unei îndelungate obișnuințe, nu erau urmărite de nimeni.
― Mai devreme sau mai târziu, toată lumea visează că zboară, a continuat Roger. E ceva universal valabil. Eu am avut, însă, visul ăsta de mai multe ori. Tocmai acesta este lucrul care mă neliniÈ™teÈ™te.
― Nu înÈ›eleg unde vrei să ajungi, iubitule, i-a replicat Jane. ÃŽmi pare rău că sunt nevoită s-o spun.
Apoi, cu voce joasă, femeia s-a apucat să numere ochiurile.
― Când te gândeÈ™ti cu adevărat la asta, începi să-È›i pui întrebări, a perorat Roger mai departe. De fapt, nu visezi chiar că zbori. Nu ai aripi; cel puÈ›in, eu n-am avut niciodată. Nu depui nici un efort. Doar pluteÈ™ti. Asta e. PluteÈ™ti.
― Eu când zbor, l-a întrerupt Jane, nu reÈ›in amănuntele. O singură dată, È›in minte că am aterizat pe acoperiÈ™ul Primăriei È™i nu eram îmbrăcată cu nimic. Nu È™tiu cum, dar se pare că, în vise, nimeni nu stă să se uite la tine È™i nici nu se arată scandalizat atunci când eÈ™ti gol. Ai observat treaba asta? Þie îți vine să intri în pământ de ruÈ™ine, dar ceilalÈ›i trec pe lângă tine È™i nici nu te bagă în seamă.
Automat, ea a tras de fir și ghemul s-a rostogolit din coș, căzând pe podea. Acest amănunt, insă, era total lipsit de importanță.
Roger a dat încet din cap. Treptat, chipul lui devenise palid și marcat de îndoieli. Cu pomeții ridicați, cu nasul lung și ascuțit și cu părul ce în fiecare an i se retrăgea tot mai mult din părțile laterale ale capului, profesorul părea alcătuit numai din colțuri. Avea treizeci și cinci de ani.
― Te-ai întrebat vreodată ce anume te face să visezi că pluteÈ™ti? È™i-a întrebat el soÈ›ia.
― Nu, n-am făcut-o.
Jane Toomey era blondă și micuță. Drăgălășenia ei avea ceva fragil și era total lipsită de ostentație; femeia reușea să te farmece fără ca măcar să-ți dai seama. Avea ochii albaștri și strălucitori și niște obraji rozalii ca ai unei păpuși de porțelan. Împlinise treizeci de ani.
― Multe vise constituie doar o interpretare a creierului, ca răspuns la un stimul imperfect recepÈ›ionat. ÃŽntr-o fracÈ›iune de secundă, stimulii sunt plasaÈ›i forÈ›at într-un context convenabil, a continuat Roger.
― La ce te referi, dragul meu?
― Uite, am visat odată că eram într-un hotel È™i participam la un congres de fizică. Eram într-o sală împreună cu mai mulÈ›i prieteni. Totul părea perfect normal. Dintr-o dată, însă, s-a iscat o debandadă, însoÈ›ită de multe È›ipete, È™i, fără nici un motiv, am intrat în panică. Am fugit până la ușă, dar aceasta nu se deschidea. Unul câte unul, prietenii mei au dispărut. Se pare că ei puteau părăsi încăperea, insă eu nu reuÈ™eam să văd cum făceau acest lucru. I-am strigat, dar ei nu mă băgau în seamă. Mi se năzărise că hotelul era în flăcări. Nu mirosea a fum, È™i, totuÈ™i, pur È™i simplu È™tiam că e un incendiu. Am dat fuga până la o fereastră È™i am văzut o scară în exteriorul clădirii. Am alergat ca nebunul de la o fereastră la alta, dar nici una nu dădea spre scara de incendiu. Rămăsesem singur în sală. M-am aplecat în afară È™i am început să strig, cuprins de disperare. Nimeni, însă, nu mă auzea. Apoi au început să sosească maÈ™inile pompierilor, mici punctuleÈ›e roÈ™ii ce se deplasau rapid pe străzi. Imaginea asta o È›in minte foarte bine. Sirenele urlau, solicitând cale liberă. Le puteam auzi din ce în ce mai tare, până ce sunetul lor a ajuns să-mi răsune în tot capul. M-am trezit È™i, fireÈ™te, am constatat că suna ceasul. Problema este că nu puteam să am un vis atât de lung È™i atât de bine ticluit încât acÈ›iunea lui să fi ajuns, în momentul când sunase deÈ™teptătorul, tocmai într-un punct în care să poată folosi din plin acest sunet. Era mult mai rezonabil să-mi închipui că visul a început chiar în clipa în care s-a declanÈ™at soneria ceasului È™i că, într-o fracÈ›iune de secundă, a reuÈ™it să-mi inducă toată acea senzaÈ›ie de durată. N-a fost decât o găselniță rapidă a creierului meu pentru a putea explica acel zgomot brusc care spărsese tăcerea.
Acum a fost rândul lui Jane să se încrunte. Și, ceea ce părea de neimaginat, mâinile ei au împins lucrul deoparte.
― Pentru numele lui Dumnezeu, Roger! Te porÈ›i tare ciudat de când te-ai întors de la colegiu! La masă n-ai mâncat aproape nimic È™i, acum, conversaÈ›ia asta ridicolă! Nu te-am auzit niciodată vorbind atât de ciudat. Cred că nu È›i-ar strica să iei niÈ™te bicarbonat.
― Am nevoie de mai mult decât atât, i-a răspuns soÈ›ul ei cu voce joasă. Deci, ce anume provoacă un vis în care pluteÈ™ti?
― Hai să schimbăm subiectul, dacă nu te superi!
Jane s-a ridicat hotărâtă din fotoliu, s-a apropiat de televizor și a dat sonorul aproape la maximum. Un tânăr cu obraji scofâlciți și cu un timbru plăcut de tenor a ridicat, dintr-o dată, glasul și a asigurat-o, suav, de dragostea sa nețărmurită.


După o vreme, Roger a micșorat sonorul și s-a așezat cu spatele la aparat.
― LevitaÈ›ia! a exclamat el. Asta e! Există o modalitate prin care fiinÈ›ele pot pluti. Oamenii sunt înzestraÈ›i de la natură pentru a face acest lucru. Doar că, atunci când se află în stare de veghe, nu È™tiu cum să folosească acest talent. Uneori, însă, când dorm, se ridică în aer doar puÈ›in, poate doar unu-doi milimetri. Acest lucru nu s-ar putea vedea nici dacă cineva ar fi cu ochii pe ei, însă ar fi îndeajuns pentru a crea senzaÈ›ia necesară începerii unui vis-plutitor.
― Roger, delirezi! a protestat Jane îngrijorată. AÈ™ vrea să te opreÈ™ti. Vorbesc serios!
Dar bărbatul pesemne că n-o auzise, fiindcă a continuat:
― Câteodată, ne lăsăm încet în jos È™i senzaÈ›ia dispare. Alteori, controlul zborului dispare brusc È™i atunci visăm că ne prăbuÈ™im. Jane, ai visat vreodată că te prăbuÈ™eÈ™ti?
― Da, bineîn...
― Stai atârnat pe marginea unei clădiri sau eÈ™ti pe colÈ›ul unui scaun È™i, dintr-o dată, te rostogoleÈ™ti. SimÈ›i groaznicul È™oc al căderii È™i te trezeÈ™ti brusc, gâfâind, cu inima bătându-È›i puternic. Ai căzut cu adevărat, nu există o altă explicaÈ›ie...
Pe neașteptate, uimirea și îngrijorarea s-au șters de pe fața lui Jane, lăsând loc unui amuzament timid.
― Roger, împieliÈ›atule, m-ai păcălit! Of, eÈ™ti îngrozitor!
― Ce vrei să spui?
― Oh, nu începe din nou! Nu te mai poÈ›i preface! Acum È™tiu exact ce faci ― pregăteÈ™ti intriga unei povestiri È™i o testezi pe mine. Ar fi trebuit să-È›i ghicesc intenÈ›iile È™i să nu plec urechea la prostiile pe care mi le-ai îndrugat.
Roger a privit-o uimit, chiar puțin dezorientat, apoi s-a apropiat de fotoliul ei și i-a vorbit pe un ton extrem de blând:
― Nu am făcut asta, Jane!
― Nu pricep de ce nu. De când te cunosc, te-am auzit mereu spunând cât de mult ai vrea să scrii ceva... Dacă ai o intrigă, mai bine È›i-ai nota-o. N-are nici o valoare dacă o foloseÈ™ti doar ca să mă sperii cu ea.
Tânăra femeie își simțea, acum, inima mai ușoară și, ca atare, mâinile ei au început din nou baletul cu firul și croșeta.
― Jane, asta nu-i o poveste!
― Dar ce altceva...
― Azi dimineață, când m-am trezit, am căzut pe saltea!
Roger o privea fără să clipească.
― Am visat că zburam, a început el să-i explice. A fost ceva clar, n-am nici un dubiu. ÃŽmi amintesc fiecare clipă a visului. Când m-am trezit, eram întins pe spate. Mă simÈ›eam liniÈ™tit È™i chiar fericit. M-am întrebat doar de ce tavanul arăta atât de ciudat. Am căscat, m-am întins È™i am atins tavanul. Pentru o clipă, m-am holbat la braÈ›ul meu întins care se lipise de tavan. Apoi m-am răsucit. N-am miÈ™cat nici un muÈ™chi, Jane. Mi-am răsucit întregul corp, pur È™i simplu, pentru că aÈ™a am vrut. Stăteam acolo, la un metru È™i jumătate deasupra patului, iar jos, în pat, erai tu, dormind. M-am speriat. Nu È™tiam cum să ajung din nou la locul meu, dar în secunda în care m-am gândit să cobor, m-am È™i prăbuÈ™it. A fost, însă, o prăbuÈ™ire lentă. ÃŽntregul proces era perfect controlat. Am rămas vreun sfert de oră nemiÈ™cat în pat, mai înainte de a îndrăzni să fac vreun gest. După aceea, m-am dat jos, m-am spălat, m-am îmbrăcat È™i m-am dus la muncă...
― Iubitule, ai face mai bine să o scrii, a încercat Jane să glumească. Dar nu te îngrijora, totul e în regulă! Ai muncit prea mult...
― Te rog! Nu te apuca să-mi înÈ™iri banalități!
― Oamenii muncesc prea mult, chiar dacă e banal să afirmi acest lucru. La urma urmelor, ai visat cu cincisprezece minute mai mult decât ai crezut...
― N-a fost un vis.
― Dar bineînÈ›eles că a fost! Nici măcar nu mai È›in minte de câte ori am visat că m-am trezit, m-am îmbrăcat È™i am pregătit micul dejun, apoi m-am trezit cu adevărat È™i am descoperit că trebuia să fac din nou totul, de la început. Uneori am visat chiar că visez, dacă înÈ›elegi ce vreau să spun. Chestia asta te poate zăpăci groaznic...
― ÃŽnÈ›elege-mă, Jane! Am venit la tine cu o problemă pentru că am simÈ›it că tu eÈ™ti singura persoană în care mă pot încrede. Te rog să mă iei în serios!
Ochii albaștri ai lui Jane s-au mărit de uimire.
― Iubitule, îmi dau întreaga silință să te iau în serios. Numai că tu eÈ™ti profesor de fizică, nu eu. Tu È™tii totul despre gravitaÈ›ie, nu eu. Tu m-ai lua în serios dacă eu È›i-aÈ™ spune că m-am trezit plutind?
― Nu. Nu! Și ăsta este lucrul cel mai îngrozitor. Nu vreau să cred, numai că sunt nevoit s-o fac. N-a fost vis, Jane! Am tot încercat să-mi spun că a fost un simplu vis. Nici n-ai idee cât de mult m-am chinuit să mă conving pe mine însumi că nu s-a întâmplat nimic. Până în clipa în care am ajuns la colegiu eram sigur că aveam dreptate. N-ai observat nici o ciudățenie la mine când am luat micul dejun?
― Ba da. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că...
― Mă rog, presupun că n-a fost ceva bătător la ochi, pentru că, dacă ar fi fost aÈ™a, mi-ai fi spus-o. Oricum, mi-am È›inut fără probleme cursul de la ora nouă. Până la unsprezece, uitasem deja întregul incident. Apoi, chiar după prânz, am avut nevoie de o carte. ÃŽmi trebuia Page È™i... De fapt, cartea în sine nu are nici o importanță; principalul era că aveam nevoie de ea. Se afla pe un raft mai de sus, dar puteam ajunge la ea. Jane...
S-a oprit brusc, ezitând.
― Haide, Roger, continuă!
― Ai încercat vreodată să apuci un lucru care se găseÈ™te la un pas depărtare? Te întinzi È™i, în mod automat, faci un pas către el, în vreme ce întinzi mâna. E o acÈ›iune în întregime involuntară. Aici intervine coordonarea întregului corp.
― ÃŽnÈ›eleg. Și ce-i cu asta?
― M-am întins spre carte È™i, în mod involuntar, am făcut un pas în sus. ÃŽn aer, Jane! Am pășit pe aer!
― Roger, o să-l chem pe Jim Sarle!
― Nu sunt bolnav, fir-ar să fie!
― Cred că ar trebui să stea de vorbă cu tine. Doar e prietenul nostru. Nu te va vizita în calitate de medic. N-o să faceÈ›i altceva decât să discutaÈ›i.
― Și cu ce o să mă ajute asta?
De furie, chipul lui Roger se congestionase.
― O să vedem. Acum stai jos, iubitule! Te rog!
Jane s-a îndreptat spre telefon, dar el a oprit-o, înșfăcând-o de încheietura mâinii.
― Tu nu mă crezi!
― Oh, Roger!
― Nu mă crezi!
― Te cred. BineînÈ›eles că te cred. Vreau doar să...
― Vrei doar ca Jim Sarle să stea de vorbă cu mine. Asta arată cât de mult mă crezi. Eu îți spun adevărul, iar tu mă îndemni să vorbesc cu un psihiatru. Uite, nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. ÃŽÈ›i pot dovedi că nu aiurez. Pot dovedi că sunt în stare să plutesc.
― Te cred.
― Te rog, nu te prosti! Știi bine că îmi dau seama atunci când cineva vrea doar să-mi fie pe plac. Rămâi pe loc! Și acum, uită-te la mine!
Roger s-a retras către mijlocul încăperii și, fără alte preliminarii, s-a ridicat de la podea. Atârna în aer, legănându-se ușor; vârfurile pantofilor se găseau la vreo cincisprezece centimetri deasupra covorului.
Jane încremenise de uimire.
― Dă-te jos, Roger! Oh, pentru numele lui Dumnezeu, dă-te jos! a murmurat ea.
Bărbatul a început să coboare lin și, în scurtă vreme, picioarele i-au atins podeaua fără să facă nici un zgomot.
― Ai văzut?
― Vai de mine, vai de mine...
Femeia rămăsese cu ochii pironiți asupra lui, pe jumătate înspăimântată, pe jumătate abătută.
La televizor, o doamnă cu piept bogat cânta în surdină despre cât de minunată era ideea de a zbura, sus pe cer, împreună cu iubitul ei.


Învăluit în bezna nopții, Roger Toomey stătea nemișcat pe pat și privea în gol.
― Jane, a È™optit el într-un târziu.
― Ce e?
― Nu dormi?
― Nu.
― Nici eu nu pot să dorm. Mă È›in de tăblia patului ca să fiu sigur că nu... È™tii tu...
Mâna lui s-a deplasat, într-un gest febril, atingându-i ușor fața. Femeia a tresărit și s-a tras într-o parte, ca și cum acel contact i-ar fi provocat un șoc electric.
― ÃŽmi pare rău! s-a scuzat ea. Sunt puÈ›in cam nervoasă.
― E-n regulă. Oricum, intenÈ›ionez să mă scol.
― Și ce-o să faci? Trebuie să dormi.
― Deocamdată nu pot, aÈ™a că n-are nici un sens să te È›in trează È™i pe tine.
― Poate că n-o să se întâmple nimic. Nu este obligatoriu să pățeÈ™ti la fel în fiecare noapte. Până noaptea trecută n-ai avut nimic...
― EÈ™ti sigură? Poate că doar n-am mai ajuns niciodată atât de sus. Poate că nu m-am trezit niciodată în timp ce pluteam, ca să fi avut ocazia de a descoperi acest lucru. ÃŽn orice caz, acum este altfel.
Bărbatul ședea pe pat, cu picioarele îndoite, cu mâinile cuprinzându-și genunchii și cu fruntea sprijinită pe ei. După câteva clipe, a dat pătura la o parte și și-a frecat obrazul de flanela moale a pijamalei sale.
― Acum în mod sigur este altfel, a continuat el. Și numai la asta mă gândesc. De îndată ce voi adormi, de îndată ce voi înceta să mă mai menÈ›in în mod conÈ™tient în această poziÈ›ie, sunt sigur că o să mă ridic.
― Nu văd de ce ar fi aÈ™a. Pesemne că depui un efort teribil.
― Tocmai asta este problema. Nu fac nici un efort.
― par trebuie să te lupÈ›i cu forÈ›a gravitaÈ›ională, nu-i aÈ™a?
― ÃŽmi dau seama că aÈ™a ar trebui să fie, È™i totuÈ™i nu fac nici un efort. Dacă aÈ™ putea măcar să înÈ›eleg acest lucru, nu m-ar mai deranja atâta.
Și-a lăsat picioarele să-i atârne la marginea patului, apoi s-a ridicat.
― Nu vreau să mai discut despre asta! a spus el hotărât.
― Nici eu nu mai vreau, a mormăit soÈ›ia lui.
Și Jane a început să plângă, încercând să-și înăbușe hohotele, dar reușind doar să le transforme în gemete înfundate, care sunau mult mai rău.
― ÃŽmi pare rău, Jane! a încercat Roger s-o mângâie. Te-am întors pe dos cu chestia asta...
― Nu, nu mă atinge! Pur È™i simplu... pur È™i simplu... lasă-mă în pace!
Cu pași nesiguri, bărbatul s-a îndepărtat de pat.
― Unde te duci? I-a întrebat ea.
― Pe canapeaua din salon. Vrei să mă ajuÈ›i puÈ›in?
― Ce trebuie să fac?
― Vreau să mă legi.
― Să te leg de ea?
― Da, cu niÈ™te sfoară. Nu prea strâns, ca să mă pot răsuci, dacă am nevoie. Te deranjează?
Deja picioarele ei goale căutau papucii pe podea.
― E-n regulă! a oftat femeia.


Roger Toomey stătea în micuța încăpere ce-i ținea loc de birou și privea teancul de lucrări din fața sa. Pentru moment, nu știa cum o să reușească să le corecteze.
De atunci, din noaptea în care plutise pentru prima oară, și până acum, ținuse cinci cursuri despre electricitate și magnetism. Într-un fel sau altul, izbutise să le ducă la bun sfârșit, deși nu-i fusese ușor. Studenții puseseră o mulțime de întrebări prostești, așa că, în mod sigur, el nu fusese la fel de explicit și de precis ca de obicei.
Astăzi, însă, scăpase de predarea unui curs, dând o lucrare de control neprogramată. Nu-și mai bătuse capul să pregătească subiecte noi; pur și simplu, folosise niște subiecte de la un alt test, din urmă cu câțiva ani.
Acum avea lucrările în față, cu răspunsurile mai mult sau mai puțin adecvate, și trebuia să le corecteze și să pună note. De ce? Chiar conta oare ce spuneau ei? Sau oricine altcineva? Era atât de important să cunoști legile fizicii? Și, că tot venise vorba de ele, care erau aceste legi? Chiar existau, cu adevărat, niște legi? Sau totul nu era decât o harababură, fără cap și fără coadă, în care niciodată nu avea să fie găsită vreo urmă de organizare? Oare nu cumva, în pofida tuturor aparențelor, Universul rămăsese același haos inițial, așteptând în continuare Spiritul care să înceapă să se miște în adâncul său?
În plus, insomnia nu-l ajuta defel. Chiar legat de canapea, dormise pe sponci, și, ce era mai rău, tot visase.
S-a auzit un ciocănit în ușă.
― Cine-i acolo? a strigat el furios.
A urmat o pauză, apoi o voce nesigură a răzbătut până la el:
― Sunt domniÈ™oara Harroway, domnule profesor. Am adus scrisorile pe care le-aÈ›i dictat.
― Bine, intră, intră!
Secretara departamentului abia întredeschise ușa, strecurându-și trupul slab și lipsit de grație în birou. În mână ținea un teanc de hârtii. De fiecare dintre ele era prins câte un indigo și câte un plic timbrat, cu adresa deja scrisă.
Roger era nerăbdător să scape de ea. Aceasta a fost greșeala lui. S-a întins către secretară, ca să ia mai repede scrisorile, și a simțit cum se ridică de pe scaun.
Mai înainte de a se putea concentra asupra gândului coborârii, a mai înaintat puțin, înțepenit în aceeași poziție, iar când a încercat să se redreseze și-a pierdut echilibrul și s-a rostogolit.
Era mult prea târziu. Domnișoara Harroway a dat bezmetică din mâini, împrăștiind scrisorile pe podea. Apoi a țipat scurt și s-a năpustit de-a-ndăratelea spre ieșire, lovind ușa cu umărul, ricoșând dintr-un perete în altul și, în cele din urmă, luând-o la fugă de-a lungul culoarului, însoțită de țăcănitul tocurilor sale înalte.
Roger s-a adunat de pe jos, frecându-și șoldul care-l durea cumplit.
― La naiba! a mârâit el.
Dar, de fapt, înțelegea comportarea bietei femei. Își imagina tabloul pe care aceasta trebuie să-l fi avut în fața ochilor: un bărbat în toată firea ridicându-se ușurel din scaunul său și plutind cu mâna întinsă în direcția ei.
A strâns scrisorile de pe jos și a închis ușa biroului. Se făcuse destul de târziu; în mod sigur, culoarele aproape se goliseră, iar secretara se manifestase incoerent. Totuși... Aștepta cu neliniște să vadă dacă nu cumva lumea avea să se strângă ca la urs.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Poate că femeia zăcea leșinată, pe undeva. La început, Roger a simțit că era datoria lui s-o caute și s-o ajute, dar apoi și-a revizuit părerile, considerând că propria sa conștiință o luase razna. Până când nu avea să afle exact ce era în neregulă cu el, până când nu avea să înțeleagă clar ce reprezenta acest coșmar dement care-l chinuia în permanență, nu trebuia să facă nimic care să-l dea de gol.
Numai că el tocmai fusese la un pas de a compromite totul.
A trecut în revistă scrisorile ― era câte una pentru fiecare fizician important din È›ară. "SavanÈ›ii" locali nu erau indicaÈ›i pentru acest gen de lucruri. S-a întrebat, totuÈ™i, dacă nu cumva domniÈ™oara Harroway înÈ›elesese cele relatate în cuprinsul lor. Spera să nu fi fost aÈ™a. Folosise în mod deliberat un limbaj tehnic, poate chiar mai mult decât era nevoie. Făcuse acest lucru îndemnat de două motivaÈ›ii: pe de o parte, pentru că trebuia să fie discret; pe de altă parte, pentru a-È™i impresiona corespondenÈ›ii cu faptul că el, Toomey, era pe drept cuvânt un capabil om de È™tiință.
Rând pe rând, Roger a pus scrisorile în plicurile potrivite. Cele mai strălucite creiere din țară, și-a zis în sinea lui. Oare aveau să reușească să-l ajute în vreun fel?
Nu știa.


Biblioteca era învăluită în tăcere. Roger Toomey a închis Revista de Fizică Teoretică, a așezat-o din nou pe raft, la locul ei, și a privit-o încruntat. Revista de Fizică Teoretică! La urma urmelor, exista oare vreun colaborator în stare să rețină ceva din acest amalgam de absurdități? Gândul respectiv i-a provocat un șoc puternic. Până de curând, aceștia fuseseră pentru el cei mai grozavi oameni din lume.
ÃŽncă se mai străduia, pe cât îi era posibil, să-È™i trăiască viaÈ›a ÃŽn conformitate cu morala È™i filozofia lor. Cu ajutorul lui Jane, care devenea pe zi ce trecea din ce în ce mai necooperantă, făcuse niÈ™te măsurători. ÃŽncercase să investigheze fenomenul, să-i pună în evidență relaÈ›iile, să-l evalueze. Pe scurt, încercase să-l înfrângă în singurul mod pe care-l cunoÈ™tea ― să-l reducă la o simplă expresie a legilor comportamentale eterne, cărora trebuie să li se supună întregul Univers.
(Trebuie să li se supună. Cele mai sclipitoare minți susțin acest lucru.)
Numai că nu avusese ce să măsoare. LevitaÈ›ia sa nu era însoÈ›ită de nici o senzaÈ›ie de efort. ÃŽn casă ― cum era È™i firesc, nu îndrăznea să facă teste afară ―, putea la fel de uÈ™or să atingă tavanul pe cât de uÈ™or ii era să se ridice doar un centimetru de la podea, singura diferență fiind că prima acÈ›iune dura mai mult. SimÈ›ea că, dacă ar fi dispus de suficient timp, ar fi putut să se înalÈ›e oricât; ar fi fost capabil să se ducă până È™i pe Lună, dacă ar fi fost cazul.
Pe durata levitației, putea ridica și greutăți. Fenomenul în sine se producea cu o viteză mai redusă, dar nu exista o creștere a efortului.
În urmă cu o zi, o abordase pe Jane pe neașteptate, ținând într-o mână un cronometru.
― Ce greutate ai? o întrebase el.
― Cincizeci de kilograme, replicase ea scurt.
Femeia se uita la el fără să înțeleagă care-i erau intențiile.
Roger o apucase de după mijloc cu un braț. Ea încercase să se elibereze din strânsoare, dar el se făcuse c-o ignoră. Împreună, începuseră să se ridice foarte încet. Jane se agățase de el cu disperare, albă la față de groază.
― Douăzeci de minute È™i treisprezece secunde, spusese el, atunci când atinsese tavanul cu creÈ™tetul capului.
Când ajunseseră din nou pe podea, Jane se smulsese din brațele lui și ieșise rapid din cameră.
Cu câteva zile mai înainte, trecuse pe lângă un cântar medical, ce stătea stingher la un colț de stradă. În jur, nu era nici țipenie de om, așa că se urcase pe el și băgase în fantă o monedă. Cu toate că bănuise ceva de genul acesta, totuși rămăsese șocat văzând că nu mai cântărea decât vreo paisprezece kilograme.
Începuse să umble cu buzunarele pîine de mărunțiș și să se cântărească ori de câte ori avea ocazia. În zilele în care sufla un vânt mai puternic, era mai dificil; se simțea ca și cum ar fi avut nevoie să i se agațe de picioare o greutate mai mare, pentru a nu fi luat de curenții de aer.
Reglarea înălțimii și a vitezei se făcea în mod automat. Oricare ar fi fost cauza care îl împingea să leviteze, acel ceva păstra un echilibru între confort și siguranță. În același timp, însă, putea să exercite și el un control conștient asupra plutirii, la fel cum putea să-și controleze și respirația. Suindu-se pe un cântar, putea face acul să urce aproape până la greutatea lui normală sau să coboare până la zero.
În cele din urmă, își cumpărase un cântar și încercase să măsoare viteza cu care reușea să-și schimbe greutatea. Dar aceasta nu-l ajutase deloc. Viteza se dovedise a fi mai mare decât posibilitatea de deplasare a acului indicator. Nu izbutise decât să culeagă date despre coeficienții de compresibilitate și despre momentele de inerție.
Dar, de fapt, ce însemnau toate acestea?
A pornit spre. ușă, gârbovit și târându-și picioarele. În drumul lui, atingea când și când mesele și scaunele, iar odată ajuns la perete, s-a sprijinit discret de el. Simțea că avea nevoie stringentă să facă acest lucru. Atingerea materiei îi oferea informații în legătură cu poziția sa în raport cu solul. Dacă mâna nu mai atingea o masă sau dacă începea să-i alunece în susul zidului, însemna că avea din nou probleme.
Ca de obicei, coridorul era împânzit de studenți. Roger și-a propus să nu-i bage în seamă. În ultimele zile, tinerii se obișnuiseră treptat cu ideea că era inutil să-l mai salute. Profesorul își închipuia că unii îl vor considera bizar, iar alții de-a dreptul antipatic. A trecut pe lângă lift fără să se oprească. Nu-l mai folosea, mai ales la coborâre. Când liftul pornea în jos, îi era imposibil să nu se ridice în aer pentru o clipă. Nu avea nici o importanță ce măsuri își lua: tot s-ar fi desprins de podea, iar ceilalți s-ar fi holbat la el ca la urs.
Roger a întins o mână spre balustrada ce începea în capul scărilor și, chiar înainte de a o atinge, s-a împiedicat de propriul său picior. Cu greu îți puteai imagina o mișcare mai neîndemânatică. Cu trei săptămâni în urmă, s-ar fi rostogolit de-a berbeleacul până la etajul inferior.
De data aceasta, însă, sistemul său autonom a preluat controlul situației. Aplecat înainte, cu brațele desfăcute ca aripile unui vultur, cu degetele rășchirate, cu picioarele pe jumătate îndoite, profesorul a plutit în josul scării asemenea unui planor. Cineva neavizat ar fi putut crede că aluneca pe o sârmă.
Roger era prea zăpăcit de cursul evenimentelor pentru a se putea controla, prea paralizat de groază pentru a mai schița vreun gest. S-a oprit automat, cam la vreo jumătate de metru de fereastra situată în partea de jos a scării, și a rămas acolo, planând deasupra ei.
La etajul de unde coborâse erau doi studenÈ›i, amândoi lipiÈ›i acum de perete; încă trei se aflau în capătul de sus al scărilor, doi ― la etajul de dedesubt, iar un altul se găsea chiar lângă el, la cotitura pe care o făceau scările, atât de aproape încât se puteau atinge.
Se lăsase o liniște de mormânt. Toți se uitau buimaci la el.
Roger și-a recăpătat echilibrul, a coborât încet pe podea și apoi s-a repezit în josul scărilor, împingând cu brutalitate un student ce i se ivise în cale.
În spatele său a izbucnit un șuvoi de exclamații.


― Doctorul Morton vrea să mă vadă?
Roger s-a răsucit în fotoliul său, ținându-se strâns de unul dintre brațele acestuia.
― Da, dr. Toomey! i-a confirmat noua secretară a departamentului.
Apoi tânăra s-a grăbit să iasă din încăpere. Deja aflase, în scurtul răstimp de când domnișoara Harroway demisionase, că era ceva "în neregulă" cu dr. Toomey. Studenții îl ocoleau. În ziua aceea, de pildă, în sala de curs, locurile din spate fuseseră pline de tot soiul de gură-cască, ce șușotiseră în permanență, în vreme ce locurile din față rămăseseră goale.
Roger s-a uitat în mica oglindă prinsă pe perete, lângă ușă. Și-a aranjat haina și a scuturat câteva fire de praf de pe ea, dar aceste gesturi de cochetărie nu-i îmbunătățeau cu nimic înfățișarea. Pielea lui devenise treptat străvezie. De când începuse întregul șir de neplăceri, slăbise cel puțin cinci kilograme, cu toate că, în realitate, nu avea posibilitatea de a afla exact cât pierduse în greutate. În general, avea o înfățișare bolnăvicioasă, ca și cum sistemul său digestiv s-ar fi sfădit în permanență cu el, de fiecare dată reușind să iasă învingător.
Nu-i era câtuși de puțin teamă de discuția pe care urma s-o aibă cu președintele departamentului. În ultima vreme, se pricopsise cu un cinism pronunțat în privința incidentelor legate de levitație. După toate aparențele, martorii recentei sale aventuri păstraseră tăcerea. Doar domnișoara Harroway vorbise.
Aranjându-și pentru ultima dată cravata, Roger a ieșit din birou. Până la cabinetul lui Philip Morton nu era prea mult de mers pe coridor, ceea ce îi convenea de minune. Acum, toate eforturile lui se îndreptau spre dobândirea deprinderii de a se deplasa cu o încetineală sistematică. A ridicat un picior și l-a pus înaintea celuilalt, urmărind cu atenție întregul proces. Apoi, extrem de concentrat, l-a ridicat pe celălalt și l-a pus mai în față. Înainta pe culoar de-a dreptul cocoșat, supraveghindu-și propriile picioare.
Atunci când Roger și-a făcut apariția în biroul doctorului Morton, acesta din urmă, văzându-l, s-a încruntat. Președintele avea ochi mici, o mustață căruntă neglijent aranjată și un costum șifonat. În cercurile științifice, reputația lui nu era nemaipomenită, bătrânul fiind recunoscut pentru tendința sa de a lăsa predarea cursurilor în seama altor profesori din cadrul catedrei.
― Știi, Toomey, am primit o scrisoare tare ciudată de la Linus Deering, a rostit el agale. I-ai scris cumva pe... ― s-a uitat peste o hârtie de pe birou ― douăzeci È™i doi, luna trecută? Asta este semnătura ta?
Roger și-a aruncat privirea peste ea și a încuviințat. Brusc, a simțit cum îl cuprinde o neliniște rea, și a încercat să descifreze scrisoarea lui Deering, deși era pusă invers. Era ceva neașteptat. Dintre toate scrisorile pe care le expediase în ziua incidentului cu domnișoara Harroway, nu primise răspuns decât la patru.
Trei dintre ele cuprinseseră doar câteva vorbe goale, lipsite de căldură, ceva în genul: "Prezenta indică primirea scrisorii dumneavoastră din data de 22. Nu cred că vă pot ajuta în privința problemei de care aminteați". Cel de-al patrulea răspuns, de la Ballantine of Northwestern Tech, făcuse aluzie într-un mod stupid la un institut de cercetări psihice. Roger nu putea spune cu siguranță dacă indivizii respectivi doreau să-l ajute în vreun fel sau intenționau să-l insulte.
Scrisoarea lui Deering ar fi fost a cincea. În ea își pusese toate speranțele.


Dr. Morton a tușit cu putere pentru a-și drege glasul, apoi și-a pus pe nas o pereche de ochelari.
― Vreau să-È›i citesc ce scrie. Ia loc, Toomey, ia loc! Zice: "Dragă Phil..." ― PreÈ™edintele i-a aruncat o privire rapidă, însoÈ›ită de un zâmbet prostesc. ― Linus È™i cu mine ne-am întâlnit anul trecut, la convenÈ›ia FederaÈ›iei. Am băut ceva împreună. Un tip tare drăguÈ›...
Și-a potrivit din nou ochelarii și a revenit la scrisoare:
― "Dragă Phil, există un oarecare Roger Toomey în departamentul tău? Cu o zi în urmă, am primit o scrisoare tare ciudată de la el. Nu prea È™tiu exact ce trebuie să înÈ›eleg din ea. Mai întâi, mi-am propus s-o ignor, ca pe atâtea alte scrisori trimise de diverÈ™i aiuriÈ›i. Apoi mi-am zis că, de vreme ce scrisoarea are antetul departamentului condus de tine, tu ar trebui să È™tii ceva despre asta. N-ar fi exclus să fie un escroc ce încearcă în acest fel să obÈ›ină un gir favorabil. Includ aici È™i scrisoarea primită de la numitul Toomey, pentru ca tu să poÈ›i verifica efectiv care este situaÈ›ia. Sper să trec cât de curând prin zonă...". Mai departe sunt doar probleme personale.
Morton a împăturit scrisoarea, și-a scos ochelarii, i-a pus într-un toc de piele pe care l-a băgat apoi în buzunarul de la piept, după care și-a încrucișat degetele și s-a aplecat înainte.
― Acum, a rânjit el, nu cred că trebuie să-È›i citesc propria-È›i scrisoare. A fost o glumă? O mistificare?
― Doctore Morton, a răspuns Roger cu greutate, am fost cât se poate de serios. Nu văd nimic în neregulă cu scrisoarea mea. Am trimis-o mai multor fizicieni. Cred că acest fapt vorbeÈ™te de la sine. Am făcut observaÈ›ii asupra unui caz de... de levitaÈ›ie È™i voiam informaÈ›ii despre posibilele explicaÈ›ii teoretice ale unui asemenea fenomen.
― LevitaÈ›ie? Chiar aÈ™a?
― E un caz real, domnule preÈ™edinte.
― Ai făcut observaÈ›iile personal?
― BineînÈ›eles.
― Fără fire ascunse? Fără oglinzi? Ascultă-mă pe mine, Toomey, tu nu te pricepi la soiul ăsta de păcăleli...
― Au fost serii de observaÈ›ii făcute într-un cadru È™tiinÈ›ific. Posibilitatea unei escrocherii este exclusă.
― Ai fi putut să mă consulÈ›i È™i pe mine, Toomey, mai înainte de a trimite aceste scrisori.
― Poate că ar fi trebuit s-o fac, domnule preÈ™edinte, dar, sincer să fiu, am crezut că... nu veÈ›i privi cu ochi buni toată această afacere.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc pentru apreciere. E bine că îți dai seama de acest lucru. Și totuÈ™i, să foloseÈ™ti hârtii cu antetul departamentului... Drept să-È›i spun, Toomey, sunt cu adevărat surprins. FireÈ™te, în particular, te priveÈ™te ce faci cu viaÈ›a ta. Dacă doreÈ™ti să crezi în levitaÈ›ie, dă-i drumul È™i fă-o, dar asta numai în timpul tău liber! Pentru binele departamentului È™i al colegiului, ar trebui să-È›i fie foarte clar că nu trebuie să amesteci genul ăsta de lucruri cu activitatea ta didactică. De fapt, ai cam slăbit în ultima vreme, nu-i aÈ™a? Da, da, nu arăți deloc bine... ÃŽn locul tău, m-aÈ™ duce să consult un doctor. Poate chiar un specialist în boli nervoase...
― Nu credeÈ›i că un psihiatru ar fi o idee mai bună? i-a sugerat Roger cu amărăciune.
― Ei, asta este problema ta personală! ÃŽn orice caz, puÈ›ină odihnă...
Chiar în acea clipă, telefonul a început să sune. Apelul a fost preluat de secretară, dar imediat butonul roșu al derivației a clipit de două ori. Dr. Morton a ridicat receptorul aparatului de pe biroul său.
― Alo... Oh, dr. Smithers, da... ÃŽhîm... Da... ÃŽn legătură cu cine?... Bine, de fapt, e cu mine chiar în acest moment... Da... Da, imediat.
Șeful departamentului a așezat receptorul în furcă și s-a uitat gânditor la Roger.
― Decanul vrea să ne vadă, pe amândoi.
― ÃŽn legătură cu ce, domnule?
― N-a spus.
Bătrânul profesor s-a sculat din fotoliu și s-a îndreptat spre ușă.
― Nu vii, Toomey?
― Ba da, domnule.
Roger s-a ridicat anevoie, vârându-și cu multă grijă vârful unui pantof sub biroul lui Morton.
Decanul Smithers era un bărbat uscățiv, cu o față lungă, ascetică. O mare parte din dantura sa era falsă și nu toți dinții ii veneau chiar la fix, ceea ce făcea ca unele cuvinte pe care le rostea să sune șuierat.
― ÃŽnchide uÈ™a, domniÈ™oară Bryce, i-a spus el secretarei. Pentru câtva timp, nu vreau să fiu întrerupt de nici un telefon. LuaÈ›i loc, domnilor!
Apoi, privindu-i cu un aer rău prevestitor, a adăugat:
― Cred că e mai bine să trec direct la subiect. Nu È™tiu exact ce face dr. Toomey, dar ar trebui să înceteze imediat...
Uluit, Morton s-a răsucit către Roger.
― Ce ai făcut?
Roger a ridicat descumpănit din umeri.
― Faptele mele nu au fost în concordanță cu intenÈ›iile mele...
La urma urmelor, se pare că subestimase mâncărimea de limbă a studenților.
― Oh, haide, haide! ― Decanul părea nerăbdător. ― Sincer să fiu, nu È™tiu cât să cred È™i cât să nu cred din această poveste, dar se pare că te-ai ocupat de niÈ™te scamatorii de salon. NiÈ™te trucuri idioate, de-a dreptul nepotrivite cu spiritul È™i demnitatea acestei instituÈ›ii...
― Nu mai înÈ›eleg nimic, a intervenit Morton.
Decanul s-a încruntat.
― Atunci se pare că nu eÈ™ti la curent cu cele întâmplate. Sunt de-a dreptul uluit cum cadrele didactice pot ignora niÈ™te lucruri cunoscute È™i arhicunoscute de toÈ›i studenÈ›ii. Până acum nu mi-am dat seama de acest lucru. Eu însumi am auzit de incident cu totul întâmplător; de fapt, printr-un foarte fericit complex de împrejurări, de vreme ce am fost în măsură să interceptez un reporter de la un ziar, care sosise aici de dimineață, căutând o persoană pe care o numea "Dr. Toomey, profesorul zburător".
― Cum? a strigat oripilat Morton.
Roger asculta cu un aer pierdut.
― AÈ™a s-a exprimat reporterul. N-am făcut decât să-l citez. Se pare că unul dintre studenÈ›ii noÈ™tri a sunat la ziar. L-am dat afară pe reporter È™i am cerut ca studentul să se prezinte în biroul meu. După afirmaÈ›iile sale, profesorul Toomey a zburat ― am folosit acest termen, "zburat", pentru că studentul a insistat să-l utilizeze ― în josul scării È™i apoi s-a întors sus în acelaÈ™i mod. A mai adăugat că există vreo doisprezece martori care-i pot confirma spusele.
― M-am dus doar în josul scărilor, a mormăit Roger.
Decanul Smithers începuse să se învârtă agitat prin biroul său. Se ambala singur, iar vorbele i se revărsau din gură în cascadă.
― Uite ce-i, Toomey, n-am nimic împotriva teatrului de amatori. Câtă vreme am fost în Consiliul de Conducere, am luptat din răsputeri împotriva rigidității È™i a falsei demnități. Am încurajat relaÈ›iile de prietenie între diferitele grade sociale din cadrul facultății, È™i nu am obiectat nici măcar față de o fraternizare rezonabilă cu studenÈ›ii. Prin urmare, nu am nimic împotrivă să pui în scenă un spectacol în beneficiul studenÈ›ilor în propria ta casă. Nu mă îndoiesc că înÈ›elegi ce s-ar putea întâmpla cu colegiul dacă ar intra pe fir niÈ™te ziariÈ™ti iresponsabili. Vom avea o modă a profesorului zburător, urmată de o modă a farfuriilor zburătoare? Dacă reporterii vor lua legătura cu dumneata, vreau să negi categoric toate aceste lucruri.
― ÃŽnÈ›eleg, domnule decan Smithers.
― Am certitudinea că vom scăpa de acest incident fără probleme de lungă durată. Trebuie să-È›i cer, însă, cu toată fermitatea de care sunt capabil, în numele autorității de care dispun, să nu mai repeÈ›i niciodată... ăăă... performanÈ›a. Dacă o mai faci, voi cere. să fii demis... M-ai înÈ›eles, dr. Toomey?
― Da, i-a răspuns spășit Roger.
― ÃŽn cazul acesta, bună ziua, domnilor!


Dr. Morton l-a condus pe Roger înapoi în biroul său. De data aceasta, și-a concediat secretara și a zăvorât ușa în urma ei.
― Sfinte Sisoe, a È™optit el, nebunia asta are vreo legătură cu scrisoarea ta, Toomey?
Pe Roger începeau să-l lase nervii.
― Oare nu este evident? ÃŽn acele scrisori făceam referire chiar la mine.
― PoÈ›i să zbori? Vreau să spun, să levitezi?
― Oricare dintre cei doi termeni este potrivit.
― N-am auzit niciodată o asemenea... La dracu', Toomey, domniÈ™oara Harroway te-a văzut vreodată levitând?
― O singură dată. A fost un acei...
― BineînÈ›eles, acum totul este clar. Sărmana femeie, era într-o stare de isterie de nedescris ― nici măcar nu era clar ce voia să spună. Suna de parcă te-ar fi acuzat de... de...
Morton părea extrem de stânjenit.
― Oricum, n-am crezut o iotă! a continuat el. Era o secretară bună, într-adevăr, dar în mod evident nu făcea parte din categoria celor capabile să atragă atenÈ›ia unui bărbat. M-am simÈ›it de-a dreptul uÈ™urat atunci când ne-a părăsit. M-am gândit că data viitoare va avea un revolver, sau mă va acuza pe mine... Ai... ai levitat, în faÈ›a ei, nu-i aÈ™a?
― Da.
― Cum faci chestia asta?
Roger a clătinat abătut din cap.
― Tocmai asta este problema. Nu È™tiu.
― Nu anulezi cumva legea gravitaÈ›iei? È™i-a permis Morton să zâmbească.
― Cred că tocmai aÈ™a ceva se întâmplă. ÃŽntr-un fel sau altul, trebuie să fie implicată È™i antigravitaÈ›ia.
― Uite ce-i, Toomey, nu-i nimic de râs în asta! l-a mustrat È™eful departamentului, supărat din cauză că o glumă de-a sa fusese luată în serios.
― De râs?! Pentru numele lui Dumnezeu, domnule preÈ™edinte, las cumva impresia unui tip care are chef să râdă?
― Ei bine... în mod clar, ai nevoie de odihnă. Nu încape nici o îndoială. PuÈ›in repaus, È™i aiureala ta o să treacă. Sunt sigur de asta.
― Nu e o aiureală!
Roger și-a lăsat pentru o clipă capul în jos, apoi, pe un ton mai liniștit, a continuat:
― HaideÈ›i să vă propun ceva, dr. Morton! Ce-aÈ›i zice să fiÈ›i alături de mine în afacerea asta? ÃŽntr-un fel, acest fenomen va deschide orizonturi noi în fizică. Nu È™tiu cum... funcÈ›ionează; pur È™i simplu, nu reuÈ™esc să-mi imaginez nici o modalitate. Amândoi însă, împreună, am putea...
Între timp, privirea îngrozită a celuilalt devenise ceva aproape tangibil.
― Știu că totul sună ciudat, a perorat mai departe Roger. Dar vă voi demonstra. Totul este perfect real. AÈ™ fi vrut să nu fie...
― Stai, stai! ― Morton a sărit din fotoliu ca un arc. ― Nu te epuiza! Ai mare nevoie de odihnă! Nu cred că ar trebui să aÈ™tepÈ›i vacanÈ›a de vară. Du-te acasă chiar acum! Voi aranja să-È›i primeÈ™ti salariul È™i voi avea grijă È™i de cursurile tale. Știi, le-am predat È™i eu, mai demult...
― Domnule preÈ™edinte, e vorba despre ceva foarte important.
― Știu... Știu... ― Dr. Morton îl bătu părinteÈ™te pe umăr. -TotuÈ™i, băiete, nu pari a fi deloc în apele tale. Ca să fiu cinstit, arăți ca dracu'. Ai nevoie de multă odihnă.
― Pot să levitez.
Roger a ridicat din nou vocea.
― ÃŽncercaÈ›i, doar, să scăpaÈ›i de mine pentru că nu mă credeÈ›i, nu-i aÈ™a? a adăugat el. CredeÈ›i că vă mint? Care ar fi motivul?
― Te agiÈ›i fără rost, băiete! Stai să dau un telefon. O să chem pe cineva să te ducă acasă.
― Vă repet, pot să levitez! a È›ipat Roger.
Dr. Morton s-a făcut stacojiu la față.
― Știi ce, Toomey, hai să nu discutăm despre asta! Nu mi-ar păsa nici dacă È›i-ai lua zborul chiar în clipa asta.
― VreÈ›i să spuneÈ›i că, dacă aÈ›i vedea, tot n-aÈ›i crede în ea?
― ÃŽn levitaÈ›ie? BineînÈ›eles că nu.
Șeful departamentului ajunsese și el la limita răbdării.
― Dacă te-aÈ™ vedea că zbori, a început el să zbiere, m-aÈ™ duce la un oculist sau la un psihiatru. Mai degrabă m-aÈ™ considera eu nebun decât să cred că legile fizicii...
Dându-și seama de ceea ce spunea, s-a oprit brusc și a tușit, pentru a-și drege vocea.
― Deci, aÈ™a cum am stabilit, hai să nu mai discutăm despre asta. O să dau doar un telefon...
― Nu-i nevoie, domnule! i-a răspuns Roger, dezamăgit. Plec. Mă duc să mă odihnesc. La revedere.
Și profesorul a ieșit din încăpere, mișcându-se mult mai repede decât o făcuse în ultimele zile. În picioare, cu mâinile sprijinite de birou, Morton l-a privit cum se îndepărta și s-a simțit extrem de ușurat.


Ajungând acasă, Roger l-a găsit pe James Sarle în sufragerie. Când profesorul a intrat pe ușă, medicul tocmai își aprindea pipa, ținând-o bine în căușul mâinii noduroase; apoi a stins chibritul, fluturându-i prin aer, iar chipul său roșu și sănătos s-a destins într-un zâmbet.
― Bună, Roger! Văd că ai renunÈ›at la prieteni. N-am mai primit nici un semn de la tine de mai bine de o lună.
Sprâncenele negre ale doctorului s-au unit deasupra nasului, conferindu-i acea expresie amenințătoare care, într-un anume fel, îl ajuta să stabilească atmosfera potrivită în relațiile cu pacienții săi.
Roger s-a răsucit spre Jane, care era tolănită într-un fotoliu. Chipul femeii trăda o oboseală profundă, ceea ce devenise un lucru obișnuit în ultima vreme.
― De ce l-ai adus aici? a întrebat-o el.
― Stai! OpreÈ™te-te, omule! a intervenit Sarle. Nimeni nu m-a adus. Eu sunt mai mare decât ea, aÈ™a încât nu m-a putut împiedica să intru.
― Bănuiesc că v-aÈ›i întâlnit întâmplător, nu-i aÈ™a? Faci programări pentru toate întâlnirile tale întâmplătoare?
― Hai să spunem altfel, a râs Sarle. Mi-a povestit o parte din ceea ce s-a întâmplat.
― ÃŽmi pare rău dacă nu eÈ™ti de acord cu acest lucru, Roger, dar a fost prima ocazie pe care am avut-o ca să vorbesc cu cineva care putea să mă înÈ›eleagă, a murmurat Jane pe un ton stins.
― De unde È›i-a venit ideea că el poate să înÈ›eleagă? Spune-mi, Jim, tu ai crezut ce È›i-a relatat?
― Nu este un lucru uÈ™or de crezut, trebuie să recunoÈ™ti asta, i-a răspuns Sarle. Dar măcar încerc...
― E-n regulă, să presupunem că am zburat. Să ne închipuim că mă ridic chiar acum È™i plutesc. Ce-ai face?
― Poate aÈ™ leÈ™ina... Poate aÈ™ spune "Sfinte Sisoe"... Poate aÈ™ izbucni în râs. De ce nu încerci mai întâi s-o faci? Vom vedea după aceea pe ce picior dansăm...
Roger rămase cu privirea ațintită asupra lui.
― Chiar vrei să vezi?
― De ce nu?
― Cei care au asistat la "spectacol" fie au urlat, fie au fugit, fie au înÈ›epenit de frică. ReziÈ™ti la aÈ™a ceva, Jim?
― Cred că da.
― O.K.
Roger s-a înălÈ›at la vreo jumătate de metru de la podea È™i, ajuns acolo, a executat un entrechat lent. Apoi a rămas în aer, ridicat parcă în poante, cu picioarele apropiate È™i braÈ›ele întinse graÈ›ios, într-o poză de veritabilă parodie.
― Mai grozav decât Nijinski, nu-i aÈ™a, Jim?
Reacția lui Sarle a fost cu totul diferită față de cum anticipase. Doctorul n-a făcut altceva decât să se aplece, pentru a-și culege de pe jos pipa ce-i scăpase din mână.
Jane și-a închis ochii, iar de sub pleoapele coborâte au prins să i se prelingă, în tăcere, lacrimi.
― Coboară, Roger, i-a cerut Sarle.
Profesorul a planat încet în jos, până a atins din nou podeaua.
― Am scris unor fizicieni, savanÈ›i de renume, a început el să povestească, aÈ™ezându-se pe un scaun. Am încercat să le explic situaÈ›ia într-un mod cât mai obiectiv, cât mai detaÈ™at, susÈ›inând totodată că acest fenomen ar trebui investigat. Cei mai mulÈ›i dintre ei nici nu m-au băgat în seamă. Unul singur i-a trimis o scrisoare bătrânului Morton ca să-l întrebe dacă nu cumva sunt un escroc sau un nebun.
― Ooo, Roger! a È™optit Jane.
― Crezi că ăsta este cel mai rău lucru? AÈ™teaptă numai: decanul m-a chemat acum o oră în biroul său, poruncindu-mi să încetez cu scamatoriile de salon. ÃŽntâmplător, deunăzi mă împiedicasem pe scări È™i, în mod automat, m-am ridicat, pentru a fi în siguranță. Morton, în schimb, zice că nu m-ar crede că pot să zbor chiar dacă m-ar vedea cu proprii săi ochi. ÃŽn această situaÈ›ie, pretinde el, să vezi nu înseamnă să È™i crezi. De aceea, mi-a ordonat să-mi iau o vacanță prelungită, ca să mă odihnesc. Nu mă mai întorc acolo.