Dacă vremea ar mai putea sta pe loc pentru mine, probabil că amintirile care mă macină ar putea îmbrăca măcar haina ponosită a unui biet jurnal, păstrând timid în paginile lui ecuația aceea extraordinară, care a fost iubirea dintre mine și Fabiola. Dar, cum rumegușul orelor a acoperit cu o pulbere fină de uitare totul, mai încerc doar seară de seară să plutesc spre foișorul cu vise, acolo unde doi copii, Fabiola și Darius, eu, cel de altădată, ne-am întâlnit pentru prima oară.
Mă gândesc acum la toate aceste lucruri și poate că magia acelei clipe nu aș mai fi retrăit-o atât de intens dacă ieri seară Paul, bunul meu prieten din copilărie, nu m-ar fi sunat aproape de miezul nopții și nu mi-ar fi spus cu un glas deznădăjduit:
- Darius, prietene, am o veste tristă pentru tine!
- La ora asta, Paulică? Dar ce arde atât de tare?
- Se demolează casele din Rahova...locurile copilăriei noastre vor dispărea, ca și cum n-ar fi existat niciodată. M-am gândit că poate vrei să mai cutreieri pentru ultima oară strada copilăriei noastre...să mai vezi o dată foișorul...foișorul cu vise...
- Doamne, vestea asta nu mă va lăsa să dorm toată noaptea! i-am spus, cutremurându-mă la gândul că o parte din noi, din ceea ce am însemnat pentru viață odată, se va preface în praf și uitare.
- Trebuie să te duci singur, Darius! Eu nu pot rezista emoției, mi-a spus Paul cu tristețe. La vârsta mea inima nu mai este în stare să primească lovituri mortale ca aceasta. Tu poate ești mai în formă...și, chiar dacă nu ne-am văzut de vreo doi ani, tot mai cred că pășești prin viață cu hotărârea cu care o făceai atunci, demult, tare demult...
- Sunt cârpit și eu cu petice de boală și de neputință, Paule, dar nu pot, oricât mi-ar fi de greu, nu pot să nu mai văd pentru ultima dată foișorul...să simt ceea ce simțeam atunci. Și, dacă Fabiola ar mai fi cu noi, sunt sigur că ar face același lucru...
Sigur, dacă ființa ce mi-a modelat copilăria cu prezența ei caldă și duioasă ar mai fi fost printre noi, poate că impactul revederii cartierului, unde întâmplări pline de farmec m-au învățat să cresc și să mă înalț deasupra nevoilor acelor vremi tulburi, l-aș fi trecut mai ușor.
Dar așa, fără ea, mă temeam că avalanșa de lumini și umbre, ce s-ar estompa peste sufletul meu, m-ar face să mă prăbușesc într-o tristețe iremediabilă.
Simt acum, cu cât mă apropii de strada mea, că inima începe să nu mă mai asculte. Că mă părăsește într-un avânt ce nu este propriu vârstei mele venerabile și că încearcă să mi-o ia înainte pentru a ajunge la porțile mari, prinse în plasa reginei nopții ca într-un năvod magic, dincolo de care se întindea curtea cu lalele galbene, în mijlocul cărora trona foișorul cu iederă.
Purtăm cu noi în spate toată viața o raniță plină cu întâmplări din care ne-am țesut destinul. Uneori, la ceas de popas, scoatem din ranița veche câte o bucată de vis sau un regret ascuns cu grijă și încercăm să ne hrănim cu el. Uneori vrem să le arătăm și altora ca pe niște trofee cucerite cu greu, cu sacrificii și renunțări. Dar nu ne dăm seama că atingerea lor, mirosul clipei lor trecute, foșnetul pașilor unei ființe dragi, frânturi de voci plimbându-se pe sub teii în floare, ne pot răni clipa prezentă. Dar o facem, conștienți că numai așa vom putea retrăi un sentiment pe care-l credeam demult pierdut.
Așa mi se întâmplă acum, când pășesc spre porțile mari, adormite între zorele și regina nopții. Toate casele de pe strada copilăriei deveniseră văduve, părăsite rând pe rând, generație după generație de cei care le dăduseră viață și sens. Oamenii plecaseră spre civilizație și confort. Peste câteva zile aici se va întinde un gol primordial. Pustiul va înșfăca totul ca un animal de pradă, fără scrupule și semne de întrebare. Peste frânturi de timp, aici se va ridica un mall. Uitarea va lua cu ea toate acele umbre care au însemnat trăirile noastre pe acele locuri. Mă întreb cum de pot trece pe lângă curtea în care am copilărit ca și pe lângă un teren viran. Nu mă interesează însă decât să intru din nou în curtea aceea de bucurii și patimi și să mă așez pe banca din foișor. Doar pentru câteva clipe, dar care să mi se pară o veșnicie...
Deschid cu timiditate de adolescent îmbătrânit poarta de fier masiv, care mie întotdeauna mi s-a părut a fi o poartă de cetate inexpugnabilă. Pășesc nesigur spre foișor. Îl cuprind cu brațele larg deschise, așa cum îți îmbrățișezi un prieten drag după ce avalanșa timpului te-a troienit cu amintiri și vise. Dacă aș putea, aș îmbrățișa întreaga curte, părăsită acum ca o bătrână la răspântii, întinzând mâna ca să cerșească lumii indiferente o clipă de amintire.
Închid ochii pentru o clipă. „Voi putea să mă mai scufund în pârâul acelor zile năvalnice ca și copilăria mea? Voi mai putea chema amintirile și ele să se așeze docil între paginile unei iubiri care m-a marcat pentru toată viața?”.
Deschid ochii cu teamă și mi se pare dintr-odată că totul s-ar putea repeta ca într-o peliculă de alb-negru, cu zgomotul specific al aparatului de proiecție ce-l port în inimă și care este gata să aștearnă aici, lângă foișorul de vise, întrega mea zbatere lăuntrică de atunci...
În curtea al cărui gard este azi camuflat de jungla unei iedere deasă, neîngrijită de atâta amar de vreme, locuise venerabila doamnă Bachner. Venise cu părinții de când era de-o șchioapă de prin părțile Brașovului și rămăsese aici pentru totdeauna. Avea rude în Germania, rude care an de an trimeteau pachete din țara aceea, care nouă ni se părea miraculos de îndepărtată, dar pe care o visam adesea, motivul principal fiind dărnicia - rară - este drept, cu care doamna Bachner ne împărțea nouă, băieților de pe stradă, pătrățelele acelea de ciocolată cu lapte, adevărate regale de miresme olfactive și gustative, ce răspândeau prin curțile noastre savoarea unei țări la fel de îndepărtată pentru noi ca și planeta soare. Eram favoritul ei, mai ales atunci când mingea de fotbal ateriza pe straturile de flori din curtea ei, și asta fiindcă fusesem singurul care dorisem să învăț de la ea formula în germană, prin care o rugam să ne-o dea înapoi. Þin minte că biata mama, Dumnezeu să o păzească în ceruri, îmi spunea mereu cu obidă în glas: „Un Tatăl nostru nu ai fi învățat, dar cuvintele alea în nemțește le știi ca pe o rugăciune de seară!”.
Într-o după-amiază de început de septembrie, doamna Bachner nu a mai răspuns insistențelor noastre de a ne recupera mingea. La poartă a apărut în schimb o fată de vârsta noastră. Blondă, cu pistrui pe față și cu niște ochi albaștri, cum nu mai văzusem până atunci. Ca și cum călimara cerului s-ar fi vărsat pe sub genele ei, aripi tremurânde de fluture.
- Eu sunt Fabiola! Bunica nu se simte prea bine... Așa, că de azi va trebui să mă rugați pe mine să vă dau mingea înapoi, ne-a spus ea, studiindu-ne cu atenție pe fiecare.
Eram copii săraci, de muncitori, cu genunchii juliți de plonjoanele după sfera peticită, cu tricourile ce nu prea făceau casă bună cu curățenia, atribut care pentru ea se vedea că este unul de căpătâi, după felul cum era îmbrăcată.
Când a ajuns cu privirea în dreptul meu, marea din ochii ei s-a revărsat peste mine, amenințând să mă târască în adâncuri necunoscute până atunci.
- Tu trebuie să fii Darius, mi-a spus ea, prinzându-se de una dintre cozile date pe spate și jucându-se cu funda de mătase ce șerpuia prin cuibul părului copt ca un spic îmbobocit.
- Da! Eu sunt Darius! Da’, de unde ți-ai dat seama? am întrebat-o eu, încercând să ocup cu alura mea de sportiv tot cadrul porții, ca și când aș fi vrut să o acaparez doar eu cu prezența mea.
- Bunica mi-a spus că ești singurul care știe să-i ceară în germană mingea care zi de zi îi strivește minunatele dălii...și trandafirii... și lalelele...
- Da’, bine, n-am pronunțat încă niciun cuvânt în germană...Cum ți-ai dat seama?
- O fată își dă imediat seama ce fel de băiat are în fața ochilor ei...
- Cum? Aveți vreun radar special?
În acea clipă, tovarășii mei de joacă, Miron, Paulică și Dan au izbucnit în râs, lucru care se pare că a deranjat-o. A vrut să-mi închidă poarta în nas, dar cu o îndrăzneală ce nu-mi fusese niciodată caracteristică, am blocat cu piciorul canatul uriaș al porții și am privit-o drept în ochi, aproape obraznic.
- Bunica nu mi-a spus că ești și bădăran...! m-a apostrofat ea, apăsându-se apoi cu toată forța trupului, ce părea firav, pe piciorul meu, ce acum era prins ca în menghină între poartă și talpa pantofiorului ei de joacă.
Deși mă durea, am socotit că m-aș fi înjosit dacă m-aș fi văitat. Apoi erau și băieții de față, care ar fi glumit o săptămână întreagă pe seama asta. Așa că am suportat cu stoicism durerea ce devenea tot mai agresivă, ba am rânjit într-un fel care a făcut-o să-și muște buza de ciudă. Ar fi vrut parcă să mă vadă înfrânt. Să mă facă să o rog, măcar din priviri, să mă elibereze din strânsoare, căci știa că superbia băiețească mi-ar fi interzis să articulez cele câteva cuvinte izbăvitoare. Am stat așa, înfruntându-ne din priviri, apoi am simțit cum o căldură binefăcătoare se coboară din țărmul acela de mare din ochii ei și am auzit-o spunând:
- Vino, vino să-ți iei singur mingea! Voi, a spus ea apoi cu emfază în glas, voi nu aveți ce căuta aici, în curtea bunicii!
Când poarta de fier masiv s-a închis în urma noastră, din acea clipă am simțit că eu și Fabiola vom fi pentru totdeauna undeva în afara realității umile ce ne înconjura, că nimeni și nimic nu ne va putea despărți. Că acea poartă a pecetluit prin închiderea ei o taină al cărei nume nu-l cunoșteam încă. Fiindcă aveam doar șaispresprezece ani și nu știam că așa începe întotdeauna iubirea...