agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-22 | [This text should be read in romana] |
"Tot ce faci tu este total lipsit de valoare. Pierdere de timp, nimic altceva. Nu mă impresionează pictura ta. Poezia, romanele tale desuete nu-mi spun nimic. Tu nu poți face parte din viața mea", răsuna o voce în noaptea grea ce mă strângea în spatele gratiilor de la fereastră. Cu chipul nespălat, neîngrijit, zile trăite cu disperarea fiarei lovite, închisă în cușca timpului în căutarea răspunsurilor despre adevărul existenței mele. Pe cine puteam învinui? Trăisem în realitate aceste reproșuri? Nu încerc să-mi amintesc! Golul sfâșietor din stomac mi-a tăiat respirația. Tu! Tu!… Dumnezeule! Dacă exiști, cum poți îngădui atâta tristețe!? Pentru ce nu m-ai lăsat să mor, acolo, departe, uitată de cei dragi în care am crezut și am sperat că nu mă vor uita? Trebuie să mă liniștesc. Încă nu voi încheia socoteala cu viața. Îmi este datoare și mai sunt multe de spus, chiar dacă tot ce fac pare desuet și lipsit de valoare. Există conștiințe care mă vor auzi. Simțind că-mi ies din minți, intru pe internet în căutarea unui dialog civilizat, deși știam că nu prea sunt șanse. M-a salutat un bărbat, Minim era porecla, nick-name-ul pe care-l purta. Locuia în Brașov și avea o mică afacere pe care încerca s-o dezvolte. Am discutat de mai multe ori cu el și chiar mă bucura apariția lui. Nu i-am dezvăluit adevărata mea identitate. Preferam să rămân necunoscuta din lumea virtuală. Ne confesam și, pentru a nu mai lăsa gândurile să-mi zboare aiurea, am acceptat să ne vedem la București, într-o cafenea. Un bărbat cu semnalmentele stabilite la telefon m-a așteptat cu o floare, într-un separeu, aproape de ferestrele, mari, ale cafenelei. S-a ridicat în picioare, privindu-mă, atent. Văzându-mă, o tresărire îi întunecă albastrul ochilor. Credeam că întâlnirea l-a emoționat, firesc, ca și pe mine. În sălbăticia mea, uitasem cum e să trăiești bucuria unei întâlniri.
- Emma, exiști! Nu-mi vine să cred! Eram sigur că și în realitate ești cum mi te-am imaginat, spune Minim strângându-mi mâna cu multă afecțiune, aproape șocat. - Încântată și eu să te întâlnesc. Încă nu știu numele tău real, poate nu trebuie să-l aflu, dar, sincer, mă bucur și eu că am reușit să trec peste toate barierele și, iată-mă, acum, aici, în fața ta. Exist! Ce întrebare este aceasta? Ha, ha, ha! Scurtele dialoguri avute cu tine m-au sensibilizat, stârnindu-mi dorința de a te cunoaște. - Cunoaștere!? Emma! Nu-ți dori asta. Uneori, e mai bine doar atât: simpla vedere, lipsită de complicații ce ar genera, poate, alte tristeți. - Poate eu m-am născut tristă...orice altă tristețe nu ar mai avea loc în sufletul meu, tristă nativ. Un zâmbet abia schițat însenină, o clipă, trăsăturile armonioase ale bărbatului din fața mea. Nu-mi vedea să cred că ne aflam la aceeași masă. - Cine ești tu, Minim? Voi afla vreodată? - Blestemul, asta sunt! Pur și simplu, blestemul… - Tu, un blestem? Al cui? - Blestemul celui născut să iubească o singură dată și pentru totdeauna, al celui care a murit odată cu iubirea neîmplinită, condamnat la singurătate, un mort printre cei vii. Începe să-mi povestească drama vieții sale. Obligat să plece din București, după revoluția din România, se stabilise în provincie, luptând să-și recapete echilibrul, într-o lume nouă, în care libertatea era greșit înțeleasă. Retrăiam, alături de el, întâmplări care marcaseră și existența mea, trăiri paralele, atât de cunoscute, încât, ascultându-l, aveam senzația că fusese ascuns în sufletul meu, martor al nefericirilor mele. Mă liniștea glasul calm, mă atrăgeau privirile albastre, părul grizonat.. Visam cu ochii deschiși în timp ce Minim depăna amintiri, bucuros că are cui își spune durerea. Sărutam, cu ochii închiși, buzele frumos conturate, îmbrățișam trupul încremenit, ca și al meu, în neiubire. - Am vrut să mă sinucid, Emma. Atât de mult am iubit-o pe Andra. Nu concepeam viața fără ea. Dar nenorocul nu a vrut să renunțe la mine. M-a oprit în viața asta interminabilă, mort, fără puterea de a mai iubi vreodată. Acum ai reapărut tu! Sunt șocat! - Am reapărut? Ce vrei să spui? Am reapărut, eludând poverile existenței, obligată să mă accepte, incapabilă să-mi curm zilele. Mă doare timpul sincopat, trist. Simt că inima, uneori, își dorește să mai iubească dar …mă tem. Povesteam, povesteam și nu ne mai săturam, împărțindu-ne singurătatea. Ora închiderii cafenelei ne-a trezit la realitate. Hotărâm să plecăm în alt loc, conștienți că altă ocazie de revedere nu va fi prea curând. Pe bulevardul plin de lumini colorate, la brațul lui Minim, râdeam, povesteam, căutând o altă cafenea, la ora târzie a nopții. La Piața Unirii, un fast-food, cu ușile larg deschise, în plină toamnă, ne îmbie să luăm loc la o masă. Comandăm cafea, sucuri și, plini de vervă, reluăm povestea destinului ce ne adusese față în față. Îmi era jenă de gândurile mele, îmi era teamă de dorința de a-l cuprinde în sufletul meu pe acest om străin dar cunoscut, parcă, de când lumea. Era incredibil. Completa fraze pe care le începeam, ca și când îmi citea gândurile, știind ce doream să spun. Zorii dimineții ne-au prins tot împreună la micuța masă, cu scrumiera plină de mucuri de țigară. - Minim, mă bucur că exiști. Nu voi uita niciodată această întâlnire și-ți mulțumesc că ai dorit să ne vedem. Tu, mort… eu… moartă între cei vii. - Și eu mă bucur, Emma… A fost, într-adevăr, o noapte fascinantă. M-am destăinuit cum nu am făcut-o, poate, niciodată. O revedere, sigur, trebuie să existe. Limbajul morților nu-i accesibil oricui. Plus că ne leagă mulțime de amintiri. - Da, prietene… și eu îmi doresc revederea. Amintiri? Noi doi avem amintiri? Ha, ha, ha! Dialogurile pe internet, da! Pot fi o amintire. Ai dreptate! - Toate la timpul lor, Emma. Vom avea timp să depănăm și amintirile, care, acum, văd că nu-ți spun nimic. Poate n-a venit încă momentul, dar eu îl aștept. - Fie cum spui tu, Minim! Acum, ne luăm rămas bun deși cu greu mă despart de tine. În afară de blestem, cine ești tu? Mi-ar plăcea să-ți spun pe nume, dar nu-l cunosc. - Theodor Brad, mă numesc sau, mai simplu, Tedi. Nici acest nume nu ți-l amintești? Întoarce-te în timp, au trecut mai bine de douăzeci de ani de atunci. - Nu se poate! - Ba se poate. Emma ce-i cu tine? Te simți rău? Te-ai schimbat la față. Vrei un pahar cu apă? - Nu se poate!?…cum e posibil să mi se întâmple așa ceva? - Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? - Dumnezeu!? E orb, surd, se amuză pe seama dorințelor noastre. Dumnezeu nu există! - Emma, nu înțeleg nimic. Am greșit cu ceva? Speram ca numele meu să-ți amintească de seara în care ne-am întâlnit, chiar dacă au trecut atâția ani. Am făcut vreun rău fără să știu? Sunt ateu, nu cred în miracole. - Ha, ha, ha…Glumești? Unde ne-am întâlnit noi în urmă cu douăzeci de ani? Ești o farsă a vieții, o răzbunare a unui blestem. Tu ești blestemul, eu sunt blestemata. Ne-a fost dat să ne-ntâlnim pentru a-mi aminti de el, pentru a-i mulțumi că blestemul lui mă urmărește de ani și ani. Pleacă din fața mea! Dispari!…strig, ca o nebună, fugind de lângă Tedi, căutând în geantă, cu privirile disperate, telefonul mobil. - Emma… ce ai, Emma, explica-mi, striga Tedi în urma mea, alergând să mă ajungă. Ca nebună, mă opresc și formez un număr de telefon. - Alo!?….Vernisux ? Ce faci, băiete? - Emma, ce-i cu tine, ce pot să fac la ora asta? Dorm, e ora șase dimineața. Unde ești? - Dormi? Cum poți dormi când nu există Dumnezeu? Trezește-te și plângi cu mine. - Emma… revino-ți, ce se întâmplă cu tine? spune Tedi, ajuns lângă mine, încercând să mă liniștească. - De ce să fii mort, Tedi? De ce nu mă poți iubi, strig, disperată, privind-l cu lacrimi în ochi pe bărbatul care-mi răscolise întreaga viață. - Cine e mort, soro? Eu sunt viu și iubesc, ai uitat că îmi vei fi nașă, curând?…Tu, care m-ai ajutat să -L întâlnesc pe Dumnezeu, acum te lepezi de El? Ha, ha, ha… Ai înnebunit de tot! urlă Vernisux, trezit din somn de-a binelea. - Nu pe tine te întreb asta, Vernisux. Pe Tedi îl întreb. De ce dorința mea de iubire, mereu, este pedepsită ca păcat? Pe tine te-am sunat să-ți spun că nu există Dumnezeu. Dumnezeu nu poate perpetua un blestem la infinit. Dacă ar exista…ar ierta, ar iubi, naivule! - Emma, cărui Tedi vorbești tu acum? Cu cine ești acolo? - Sunt cu un blestem venit să-mi amintească de suferințe de-o viață, blestemul Tedi. Lângă el sunt acum, dar voi rezolva problema, vei vedea. Am înțeles de ce a apărut, de ce nu mă lasă să mă bucur de viață. Am să mă sinucid! Nu mai rezist. E prea mult, mult prea mult să mai pot îndura. Vernisux, scuză-mă că te-am trezit din somn. Închid discuția, privindu-l pe Tedi cu multă tristețe. - Emma, dă-mi voie sa te conduc acasă. Nu te pot lăsa să pleci așa. În plus, chiar nu înțeleg ce se întâmplă cu tine. De ce să te sinucizi? - Vei înțelege într-o zi, Tedi. Promit, vei înțelege…spun urcându-mă în primul taxi apărut lângă mine. Rămas în urmă, Tedi privea mașina care mă transporta, mai mult moartă decât vie, spre gara de unde aveam să iau maxi taxi spre casă. Zile în șir, am refuzat orice contact, închisă între cei patru pereți, departe de tot și de toate. Fără un sunet, fără cel mai mic zgomot, zăceam în neștire, fără mâncare, fără bani, fără să-mi pese de cineva. Doream să mor mai repede. Nu mai eram nimănui de folos. Căutam forța de a-mi pune capăt zilelor, decepționată de anii lungi de singurătate și suferințe, greu de îndurat, în care am supraviețuit crezând într-o himeră. Într-o zi, butonam telecomanda în fața televizorului. Am rămas pironită, urmărind canalele Discovery, în amintirea amicilor din spitalul 1, nebunii uitați de lume și familiile lor, așa cum eu ajunsesem, femeia fără nimeni, femeia fără nimic. Noile descoperiri științifice pe care le urmăream zile și nopți, documentarele de știință și istorie, m-au determinat să mă trezesc în fața unor adevăruri neștiute până atunci, nebănuite. Doar ele îmi puteau explica situația în care ajunsesem. Trăisem în beznă o viață întreagă, punând în seama unui Creator inexistent prăbușirea la care ajunsesem. Trei luni mai târziu, ajunul Crăciunului 2005 era, ca de fiecare dată în ultimii ani, sărbătoarea petrecută în mijlocul bătrânilor din azilul numărul 7 din București. Alături de artiști și oameni de suflet, singuri ca și mine, împărțeam daruri și pachete primite prin ajutoare, bătrânilor adunați în jurul pomului de iarnă care pentru mine nu mai însemna decât o poveste cu moș crăciun de ciocolată. Râdeam în sinea mea, singură, fără familie, fără divinitatea căreia mă rugasem întreaga viață. Bătrânii uitați în azil mulțumeau Dumnezeului lor pentru gestul pe care eu îl făceam din dorința de a trăi noua mea viață, atât cât îmi rămăsese. Nu mai așteptam nicio divinitate să-mi dea viața înapoi. - Hei, Emma, pe unde plutești? mă trezește la realitate Oltea, buna mea prietenă, jurnalist renumit, obișnuită să mă însoțească la astfel de evenimente. - Mă grăbesc să trăiesc, Oltea, undeva, departe de lume, dincolo de aparențe! - Lasă gândurile negre. Hai mai bine la mine acasă. Bem o cafea, depănăm amintiri. - Bine, Oltea, voi merge. Am o dispoziție ciudată, simt să mă confesez cuiva, și, cine mai mult ca tine mă poate înțelege? O oră mai târziu, instalată în fotoliul adânc din garsoniera prietenei mele, gustam cafeaua caldă, ascultând relatările jurnalistice ale Olgăi. Sunetul soneriei o opri din povestire, mirată, neștiind cine ar putea fi la ușa ei, la ora aceea târzie. Ajunsă în dreptul ușii deschise, constată că nu era nimeni pe holul slab luminat. Întoarsă în încăpere, reluăm poveștile, întrerupte iar de sunetul soneriei. - Cine naiba are chef de joacă la ora asta, se întreabă cu glas tare, Olga, uitându-se, nedumerită, pe holul gol. Ce se întâmplă în casa asta, Emma? Frigiderul a luat-o razna, se scutură singur, la ușă sună cineva si nu se vede nimeni. Ce miracol îmi bântuie casa? Dumnezeu glumește cu noi. - Crezi în miracole? Am devenit atee, m-ai pierdut la faza asta cu Dumnezeu. - Uite, vezi? Þi-am spus eu că nu sunt la curent cu toate noutățile tale. Atee? De când asta? - Nici nu vreau să-mi amintesc. Nu pot ierta nimănui atâta durere. Am trăit degeaba! Nu am nici un rost, sunt obosită, plictisită de viață. Așa mă simt gândind la Dumnezeu și dacă aș ști sigur că există, m-aș sinucide pentru câte am îndurat, Iubindu-L și am avut parte numai de suferințe, o viață cât o lacrimă continuă. Cu cât am încercat să mă ridic la linia de plutire, mai rău m-a prăbușit. Nu pot crede să existe un Dumnezeu atât de indiferent! Prefer să gândesc liber, să nu am pe cine acuza decât pe mine pentru nebunia de a crede că toate sacrificiile, toate suferințele sunt controlate de Dumnezeu și va avea grijă, nu mă va lăsa. Dar suntem singuri, ne naștem, trăim, murim singuri. Numai această libertate mă mai ține în viață. În plus, un blestem mă urmărește, ca o umbră. Dacă aș crede în acest blestem, aș înnebuni. Prefer să cred în întâmplări mai mult sau mai puțin nefericite. Vreau să cred numai în puterea mea de a fi. Numai acest curaj mă mai ține în viață și mă incită să fac dovada a ceea ce mai pot face în timpul care mi-a mai rămas. - Emma, mă cutremură ce spui? Ce s-a întâmplat cu tine? Încep să depăn amintirile, întâmplarea cu Tedi, cocoșatul de la miezul nopții, blestemul lui, disperarea în care am trăit până în pragul bătrâneții. Târziu, spre zorii zilei, cu lacrimi pe obraz, închei povestea, epuizată, ca după o naștere. - Te înțeleg, draga mea. Dureros să-ți vezi copiii pentru care ai încercat să faci tot ce ți-a stat în putere detașați de existența ta. Timpul, viața, le va ajuta să-și reconsidere atitudinea și sunt convinsă că vor aprecia altfel sacrificiile tale. Dar și mai mult mă șochează subiectul cărții tale Anunț matrimonial. Să știi că Tedi te-a iubit foarte mult. - Concluzia aceasta ai tras-o din cele povestite. Realitatea poate fi alta, Oltea! - Draga mea, tocmai, realitatea a confirmat asta. - Despre care realitate vorbești? Doar nu l-ai cunoscut pe Tedi. Nu ai de unde să știi mai multe ca mine! - Emma, viața e rotundă, așa cum ai spus chiar tu în cartea Anunț matrimonial. Nu numai că l-am cunoscut pe Tedi, dar am fost chiar buni prieteni. Știam că iubea cu disperare o femeie, dar nu mi-a trecut prin gând că despre tine ar fi vorba. - Oltea, tu îl cunoști pe Tedi? Unde este, vreau să merg chiar acum la el. Vreau să-i cer iertare pentru cele întâmplate, vreau să-l rog să rămână lângă mine. Oltea, îl caut de peste opt ani de zile. Are telefon? - E târziu, Emma…la ora asta nu cred că Tedi te poate asculta. - Glumești? Dacă m-a iubit cu adevărat, va fi fericit să mă audă, cum eu sunt fericită că l-am regăsit. Olga, nu mă fierbe, jur că vreau să-l văd. - Tedi nu mai există! - Cum adică, Tedi nu mai există? A reușit să găsească pe cineva și are obligații? - Tedi a reușit să treacă dincolo de el. S-a sinucis, la un an după ce tu ai revenit din Israel. - Nu se poate, spune-mi că nu este adevărat. Ce s-a întâmplat, cum a putut face așa ceva? - După venirea ta din Orient, ți-amintești, mai multe televiziuni au făcut emisiuni speciale despre tine. Întâmplarea a făcut să vadă prin ce chinuri ai trecut în urma accidentului suferit la două zile după despărțirea voastră. Conștient că te-a blestemat, nu a rezistat ideii și pur și simplu s-a sinucis. A fost un om de o rară frumusețe morală, spirituală, absolvent al facultății de istorie universală, cercetător foarte apreciat. Genul de bărbat care iubea o singură dată. Fără tine era condamnat la o moarte lentă. A devenit ateu după plecarea ta. Am găsit printre hârtiile lui o scrisoare pentru tine. Nu a mai avut puterea să ți-o dea personal. A găsit o cale mai ușoară. Așteaptă o clipă, caut acum scrisoarea și ți-o dau. E cutremurător ce se întâmplă. Ridicându-se din fotoliu, se îndreaptă spre bibliotecă, scoate dintr-o carte un plic alb și cu un oftat prelung îl așează pe măsuță. Nu știu cum am reușit să citesc ultimele cuvinte scrise de Tedi pentru mine. Emma, despletește-ți gândurile, femeie cuibărită în pântecele măștii, să curgă peste brațele clipei. Omul din tine cere să se nască. Pământul scâncește sub pielea transparentă să-și scrie cuvintele cu foșnet de cerneală, pânză de păianjen care acoperă timpul. Ești insuportabil de singură. Se aude în tine plânsul. Dezbracă-te de vremea tragediilor. Ridică-te printre file deschise în așteptare cu inspirație râu de speranțe departe de regrete, bulversate amăgiri. Aruncă veșmântul de mătase. Te vei trezi dimineață, în așternut cu Anul abia sosit. Flori de piatră-ți împiedică răsăritul, surprins de soarele din lumina ta, femeie cuibărită în pântecele măștii, viața nu poate fi un carnaval fără sfârșit. Cu toată dragostea mea. Tedi” - Unde este înmormântat? Aș vrea să merg la mormântul lui. E mult prea mult ce mi se întâmplă. Doamne, de ce nu exiști? Tu nu ai fi lăsat să existe atâta durere, atâtea nenorociri pe Pământ. Incapabilă să poată rosti cuvinte, Olga scrie pe o hârtie adresa cimitirului. Zorii zilei m-au găsit singură, pe străzile înzăpezite, printre trecătorii grăbiți în întâmpinarea Crăciunului. Iau din geantă telefonul mobil și îl sun pe Minim. - Buna dimineața, prietene. Deranjez? - Emma, buna dimineața. Tu nu mă poți deranja, niciodată. Unde ești? Ce mai faci? Te-am căutat mereu. Nu ai vrut să-mi răspunzi la mesaje, nu ai vrut să răspunzi invitațiilor mele. Ce se întâmplă cu tine? Mi-ai lipsit. - Cândva ți-am promis o explicație! Știu, e sărbătoare, dar, tu, ca și mine, ești un mort care nu se mai poate bucura de viață. Poți veni în București? Vreau să-ți prezint un prieten, să petrecem câteva clipe împreună. - Emma, voi veni. La ora 12 sunt în Piața Unirii, locul în care timpul a rămas nedumerit între noi. - Bine, Minim! Te aștept. - Numele meu este Tedi. Ai uitat? - Nu am uitat, nu voi uita niciodată, dar nu îl pot rosti acum. Vei înțelege de ce se întâmplă așa. Aveam la mine cartea Anunț matrimonial. Obosită, nedormită după o noapte de amintiri, la 12 fix urcam alături de Minim într-un taxi și după douăzeci de minute de mers coborâm în fața cimitirului. Cumpăr flori, lumânări, sub privirile uimite ale prietenului meu. - Ce se întâmplă, Emma. Unde mergem? - Vreau să te prezint cuiva drag. Pe aleea înzăpezită din mijlocul cimitirului, locul numărul 10 indica mormântul căutat. Fără cuvinte, m-am aplecat așezând lumânările aprinse și buchetul de flori peste crucea, rece, ca sufletul meu, în fața numelui purtat de cel care m-a urmărit, ca o nălucă, mai bine de 15 ani și va continua să mă bântuie până la sfârșitul vieții. Îi rămăsese amintirea, împietrită pe marmora albă. - Emma, cine este acest Tedi, ce te leagă de el? - Eu nu cunosc blestemul tău. Te-am adus aici să te prezint blestemului meu despre care am scris în cartea Anunț matrimonial pe care ți-o dăruiesc convinsă de rotundul vieții. L-am lăsat, singur, lângă mormântul înghețat, șoptindu-i numele…Tedi Brad. Au urmat săptămâni în șir de drastică marginalizare, incapabilă să pot face ceva. Urmărind cu înfrigurare documentarele produse de canalele Tv. Discovery. mâncam pe apucate, vorbeam singură, râdeam de viața mea, speriată de noul orizont în care mă trezisem atât de târziu. Gândul la Tedi nu-mi da pace. Parcă-l vedeam scriindu-mi ultimele cuvinte, pregătit să-și încheie socoteala cu viața, deloc generoasă cu el. Trebuia să-mi revin. Trecuse mai bine de trei luni de izolare în care am refuzat să răspund apelurilor telefonice date, cu disperare, de Minim și puținele cunoștințe pe care le aveam. Scrisesem poezii, pictasem, ca o nebună, îngropată între tablouri, în mirosul de uleiuri și mii de cuvinte adunate în calculatorul prieten, care neobosit, ca și mine, mi-a suportat sudalmele, lacrimile, disperarea. Într-o zi, uitându-mă în oglindă, chipul răvășit, părul nepieptănat, nespălat, ochii încercănați, ridurile din jurul ochilor m-au îngrozit. Cine era femeia îmbătrânită, călugărița albă, femeia fără nimeni, femeia fără nimic? “Aruncă-ți veșmântul de mătase”, răsunau în inima mea cuvintele lui Tedi. Privindu-mă, atent, m-am trezit dintr-un vis în care strămoșii australopiteci îmi făceau reproșuri pentru ignoranța în care trăiam, înșelându-le așteptările. Eram maimuța, hominidul, trezit din hibernare. “Aruncă-ți veșmântul de mătase” repeta din abis Tedi. Așa voi face, îi răspund salutând lumina nou apărută în neliniștea mea. Dornică să revin la viață, așa cum m-a îndemnat Tedi prin cuvintele lui, îl sun pe Minim. O atracție irezistibilă mă frământa, zile și nopți. Parcă mă chema cu gândul. Privirile lui, căutaseră în adâncul sufletului meu, urme necunoscute. Ce aștepta de la mine? Prin discuțiile avute în zilele în care ne-am întâlnit, simțisem resemnarea, dar felul în care aborda discuțiile mă provoca. Nu îndrăzneam să gândesc că și el ar putea nutri pentru mine același aceeași chemare. Îmi era dor de glasul lui și mă simțeam vinovată că nu răspunsesem mesajelor nenumărate prin care încercase să ia legătura cu mine. Dar nu avea de unde să știe din ce motiv alesesem tăcerea. L-am sunat. Aveam subiecte pe care numai noi le puteam discuta. Deveniți atei, neînțeleși, căutam căi de comunicare regăsindu-ne echilibrul în noua concepție despre viață. Îl ascultam, sorbindu-i cuvintele, fără curajul de a-i mărturisi dragostea lăuntrică ce o simțeam pentru el. - Mesajul e destul de simplu, aprioric, religia creștină este mult prea drastică. Ajunge să ucidă. Exista religii gen Taoism sau chiar Buddhism, care nu prea fac asta nici mintal, nici fizic, ci chiar ajută la evoluția psihică a acestora. Am citit destule și mie mi-au ajutat adevărurile științifice, încerca să mă convingă Minim. - Tot ce ai citit este scris de oameni, prietene. - Nu contează, Emma! Sunt altfel de oameni, și nu contează cine a scris, ci mesajul contează, ceea ce tu percepi și ce păstrezi din ceea ce ți se expune. - Dacă va mai exista omenire peste 1000 de ani, dacă…între timp, nu ne va lovi vreun meteorit, ca în urmă cu 10.000 ani, omenirea ...va scrie alte minuni, va trăi în orașe spațiale, pe altă planetă, poate Marte, lăsând în urmă Terra, înghețată, în întuneric, cu scrierile unei alte omeniri apuse demult. - Nu ai înțeles ce vreau să zic. Nu vorbesc despre zei sau altele, vorbesc despre concepte iluminatoare și mai vreau să vorbesc despre ceva, despre Nietzsche. - Eu spun despre oamenii viitorului, care vor scrie ca și alții, cu mii de ani în urmă. Tot datorită scrierilor unor oameni au apărut Biblia, Thora, Coranul și alte 3000 religii. Dacă ar fi existat, Dumnezeu nu cred că le-ar fi recomandat să-și limiteze viața la reguli impuse, concepute, determinate de cine știe ce stări depresive, cataclisme, modificări climaterice, fenomene inexplicabile în acele vremuri. - Oamenii pot să scrie dar să scrie bine și realist, să înlăturăm falsa moralitate si etica impusa. - Și pe ce te bazezi când spui …" bine și realist"? - Să ne gândim la relativism, Emma! Să ne gândim la persoană…dar să ne gândim și la nevoia de social. - Cu ce unitate de măsură...poți aprecia, Minim? - Eu sunt propria-mi unitate de măsură, așa cum tu ești propria ta unitate de măsură De asta vorbesc despre relativism, de asta nu suport morala impusa, etica impusa si a comunului. Cred că a venit momentul să realizăm ușor, ușor…cine suntem și de unde venim, și să începem să respectăm mai mult natura si mai puțin persoane invizibile. - Eu sunt o maimuță de mătase, mă vezi? Te invit să împărțim o banană și nu mi-ar displăcea un culcuș între crengi de mătase, sub cerul liber, să adorm în îmbrățișarea ta. Ha, ha, ha! Glumesc, prietene! Fac haz în singurătatea mea. - Apropos! Îți închipui câți copaci s-ar putea planta pe suprafața totală ocupată de biserici, temple, moschei? Poate îți pare amuzant, dar e corect ce zic. Suntem animale dar avem și o componentă rațională însă problema e că mereu ducem această luptă între rațional și animal. În loc să încercăm să armonizăm cele două componente, să le îmbinam pentru o mai bună autocunoaștere. M-am săturat de oamenii care vorbesc despre democrație. NU EXISTÃ! Există 1% dintre oameni care controlează 98,9% dintre oameni, dar e prea mult fotbal la TV. ca să poată oamenii de rând să realizeze asta. Și nici nu vor realiza vreodată. - Există și Discovery Tv...numai că oamenilor le place să trăiască în ignoranță. - Nu există, oricum, interesul ca mulțimea să gândească, altfel ar începe oamenii să-și pună întrebări...și asta nu e bine. Eu sunt, în schimb, liber pentru că accept lucrurile așa cum sunt, și nu încerc să visez la cu totul altele. - Cum te simți ca ateu? - Mă simt foarte bine, de ani de zile mă simt bine pentru că am prieteni care mă iubesc și eu pe ei. Am calități pe care am fost norocos să le primesc de la mama natură și am reușit, prin ajutor dar și voință proprie, să le dezvolt. - Minim, tu iubești pe cineva? Consideri că iubirea este un păcat? - Am reconsiderat întreaga mea existență. Iubesc o femeie pentru care aș face orice și trăiesc cu convingerea că și ea ar face la fel pentru mine. Acea femeie ești tu, Emma. „Păcat” este un cuvânt inventat de oamenii care au vrut să mai găsească o metodă de a ne controla. Aș păcătui doar dacă nu aș trai așa cum simt eu, așa cum gândesc eu. Există păcate doar față de tine, nu față de cine știe ce ființă invizibilă - Ai grijă de iubire...și cuvântul acesta este tot un cuvânt inventat de oameni, spun uimită de simplitatea cu care Minim își dezvăluia sentimentele, într-un mod atât de neașteptat. - Dar dorința? Ce-mi poți spune despre dorință, Emma? - Același lucru. - Asta nu mai e o invenție. E un hormon și un mic nervișor, care-l ajută să-și facă treaba. Pentru că tot vorbim de adevăr, trebuie să știi, Emma! O parte foarte importantă a unui adevăr despre care doresc demult să-ți vorbesc, din păcate, stă încă în partea întunecată a memoriei tale. Te iubesc! Nu de acum. Acest sentiment, unic, îl am pentru tine din 1990 când te-am întâlnit într-o vizită. Nu-ți mai amintești, m-ai convins de acest lucru. Chiar dacă te va șoca ce vei afla, te asigur de bunele mele intenții, curate, nevinovate, în decizia pe care am luat-o de a rămâne lângă tine pentru totdeauna. - Mă uimește ce-mi spui. Nu-mi amintesc de tine. Unde, cum ne-am văzut într-o vizită în 1990? Eu nu te cunosc. Credeam că numai întâmplări petrecute după 1991, în urma accidentului, rămân sub semnul întrebării. Dar, constat, cu tristețe, că memoria, în întregime, suferă consecințe. Ajută-mă să-mi reamintesc ceva, cât de puțin. - În 1990 aveam o relație cu femeia care, ulterior, mi-a devenit soție. Te-am întâlnit în vizită la Marcela, producătoarea unei emisiuni renumite a televiziunii centrale. Era prietena noastră de familie dar și prietena ta. Nu știam că te voi întâlni acolo. Să nu te surprindă ce vei afla. Am lucrat în securitate și eu sunt cel care răspundea de dosarul tău. Eu sunt cel care a luptat pentru a-ți obține viza de ieșire din țară. În urma reclamațiilor pe care fostul tău soț le făcea la serviciul Pașapoarte, în vremea lui Ceaușescu, știi bine, viza ta pentru statele occidentale și pentru Orient îți fusese anulată. Nu mai aveai voie să ieși în afara granițelor României. M-a impresionat drama prin care treceai, umilită și chinuită de acel monstru și înțelegându-ți suferințele, am riscat pentru tine. Þi-am acordat toată încrederea mea. Þi-am dat girul de plecare, știind cât îți iubeai copiii, convins că nu vei rămâne în străinătate, ca să-mi faci probleme și să fiu tras la răspundere. Iar tu nu mi-ai înșelat așteptările. Eram mereu în preajma ta, nevăzut, necunoscut ție, obligat să-ți supraveghez fiecare mișcare. Îți verificam fiecare pas. Te iubeam în tăcere, admirându-ți eforturile de a răzbate din mocirla în care te aruncase acel nemernic. Te-am ajutat, fără să știi, atât cât am putut. Nu-mi ești necunoscută. Nimeni mai bine ca mine, nu-ți cunoaște viața. Să nu crezi că m-a impresionat numai ce ai scris în cartea Anunț matrimonial pe care mi-ai lăsat-o, atunci, la căpătâiul lui Tedi. Am rămas mult timp în cimitir, citind primele pagini ale cărții până în liniștea serii. Când te-am văzut, la cafenea, credeam că-ți vei aminti de mine, bărbatul care te-a invitat la dans la prima noastră întâlnire din 1990. - Extraordinar! Ce mică este lumea! Nu te-am recunoscut, chiar nu-mi amintesc…nici acum. Să mă ierți, te rog! Mă trec fiorii, nu știu cum să-ți mulțumesc pentru încrederea ta. Ce crudă este viața. Tocmai când aveam viza, unica mea șansă de a-mi reface viața alături de fiicele mele, am fost accidentată. - Accidentul pe care l-ai suferit în Orient, m-a bulversat. Am regretat că ți-am dat viza. Poate, dacă nu ai mai fi plecat, nu ai mai fi avut acele contracte, ani la rând, și nici accidentul care te-a scos din circuitul normal al vieții nu ar mai fi existat. Dar, iubindu-te, am vrut să te ajut. Mă simțeam vinovat de toată suferința ta, dar eram neputincios. Cum aș fi putut veni la tine? Ce aveam să-ți fi spus? Te vedeam în emisiunile de televiziune, citeam despre tine articole de presa și niciodată nu aș fi crezut să te regăsesc, așa cum întâmplarea mi te-a scos, acum, în cale. - Sunt șocată! Nu pot rosti niciun cuvânt. Soția ta este femeia pentru care ai vrut să te sinucizi? - Da, Emma! Am iubit-o foarte mult. M-a părăsit, fără nicio remușcare. Am rămas cu fiul meu, azi, în vârstă de 14 ani. De la vârsta de 4 ani, l-am crescut singur, urând viața, urând femeile, hotărât să nu mai iubesc niciodată. Din discuțiile purtate pe internet, nespunându-mi cine ești în realitate, am rămas, realmente, șocat să te regăsesc, după douăzeci și cinci de ani. Nu am îndrăznit să-ți spun, la prima întâlnire de la Piața Unirii, cine eram. Nu știam cum vei reacționa. Mă temeam să nu te pierd pentru a doua oară. Am așteptat să simt și din partea ta dorința de a iubi și sunt fericit că m-ai ales. Știu că și tu, în adâncul sufletului tău, mă iubești. Mi-au confirmat-o lacrimile tale, disperarea ta, convinsă că eu nu mai pot iubi vreodată. Te deranjează că am un copil? - Ce întrebare este aceasta? Cum să mă deranjeze? Dimpotrivă, mă face fericită să știu că fiul tău, va fi ca și al meu. Mi-am dorit foarte mult să am un băiețel, dar soarta mi-a fost potrivnică. Mă bucur că existați și aștept cu nerăbdare să-l cunosc. Nimic nu poate fi mai frumos. Sunt atât de emoționată, abia mai respir. Nici nu știu ce voi face în noaptea aceasta, singură, aici, atât de departe de tine, de voi doi, bărbații fatali din viața mea. - Emma, am senzația că ai fost plecată într-un turneu lung, lung, și acum ai revenit acasă. Vreau să-ți fiu sprijin, umbră, bărbat, iubit, prieten, toate la un loc. Nimeni și nimic să nu ne mai despartă. Știu ce simți pentru mine. Îți cunosc sufletul chinuit. Þi-am spus toate acestea, convins că mă vei înțelege. Numai un spirit, încercat, ca al tău, o poate face. Primește-mă lângă tine. Ești binevenită în viața mea. În week-end, voi veni la tine. Sunt atât de multe de spus. - Te-am primit demult în sufletul meu. Te aștept, Tedi Brad! Soarele va răsări pentru amândoi în același timp. Noapte bună! Tremuram de emoție. Mă iubea, așa cum simțeam nevoia, așa cum inima mea tânjise fără speranță. La miez de noapte, deschid calculatorul și încep să ordonez poeziile, capitole scrise din noua carte, hotărâtă să public tot ce strânsesem în cuvinte, în nebunia mea. Prizoniera garsonierei cu gratii la fereastră, avea drum deschis spre răsăritul cu mai mulți sori, în căutarea căruia alergase o viață. Zorii m-au prins corectând, făcând un tabel cu organizarea primului eveniment conceput, eliberată de toate canoanele de până atunci. Pentru prima oară, nu voi mai fi singură la vernisarea picturilor dedicate iubirii ascunse în lacrima mea. Aleg viitorul! Întâmpinând orice risc, zilele următoare, fac împrumut la bancă pentru a-mi plăti editarea cărților scrise, ca o furie. Trebuia să înving! Eram pregătită să iau viața de la zero. Un zero absolut, care, îndrăgostit de mine, incapabil să mă părăsească, m-a urmărit o viață întreagă. ’’ Maimuța de mătase ’’ și ’’ Întâlniri cu efect nociv ’’ cărți scrise, ca ultimă speranță, purtau în paginile lor recunoștința dăruită celor care m-au ajutat să regăsesc drumul spre lumină. Curcubeul din sufletul meu aștepta să se înalțe pe orizontul abia născut. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy