Ca de fiecare dată, înaintea orei de contabilitate, colegele se adunau roi în jurul Luminiței rugând-o să spună ceva, sau să facă ceva pentru a trece ora mai repede.
Odată cu intrarea bătrânului profesor în clasă, toată suflarea intra într-o tăcere deplină. Cu vocea-i baritonală întreba:
-Este cineva care dorește să răspundă benevol?
Luminița cu ambele mâini ridicate sus, deși era tufă de Veneția, în ciuda faptului că-i rămăseseră doar pe ici pe colo câțiva termeni uitați prin hățișurile memoriei, de dragul colegelor, manifesta o dorință arzătoare să răspundă. Nu de alta, dar caracteristica de bufon al clasei o propulsa în centrul atenției ceea ce-i convenea de minune.
-Eu vreau să răspund tovarășe profesor, vă rog, vreau să-mi corectez treiul primit data trecută!
- Biiiine! Ce-am avut de învățat pentru astăzi?
- Pentru astăzi, am avut de învățat despre creanțe!
- Foarte bine! Spune, ce sunt creanțele?
- Creanțele sunt constituite din totalitatea provizioanelor înregistrate în contabilitate împreună cu patrimoniul!
- Cuuuum ai spuuus?
- Ce-i provizionul?
- Provizionul este cel care face provizii în unitate, adică gestionarul care întocmește nota de comandă și vine ăla de fură și aduce tot ce trebuie.
- Ce fură elevă Luminița? Cine fură?
- Nizorul tovarășe profesor!
- Ce nizor? Ce tot îndrugi tu acolo Luminița?
- Nu știu... tovarășe profesor că și eu vreau să vă întreb de ce se zice fur-nizor?
Clasa izbucnea în hohote de râs. Profesorul alb de nervi începea să re-explice fiecare noțiune în parte după care spunea:
-Stai jos Luminița, ne vedem la toamnă. Ai un trei și pentru astăzi!
În acest fel timpul dedicat ascultării se epuiza, spre disperarea profesorului, triumful Luminiței și bucuria clasei. Că în rest toate erau frumoase... îi plăcea Luminiței viața de liceană. Mai ales că își făcuse o prieteană bună, bună, de care era aproape nedespărțită. Buxy o porecleau colegele prescurtându-i numele de Bucsbaum. Era o fată înaltă, finuță, cu plete blonde ieșite răzleț de sub cordeluță.
-Îți dai seama Buxy, că noi două fiind născute în aceeași zi, ar trebui să avem aceeași soartă.
-Da, măi Luminița, așa este, confirma aceasta timid.
-Da, dar tu nu ai probleme la nici o materie, pe când eu...
-Eu nu pot face ceea ce faci tu, deși aș vrea! Eu sunt altfel. Dar tot fac ceva. Chiulim de la ora de mate? Vii cu mine?
-Unde?
-În parc... în spatele Consiliului pe mal.
-Vin!
Odată ajunse acolo, numai ce scoate Buxy din geantă un pachet de Kent, din care, fără nici o urmă din timiditatea ce o caracteriza, extrase o țigară aprinzând-o.
-Vrei?
În acel moment, Luminița s-a simțit invadată de toate emoțiile posibile.
- În fond, de ce nu? răspunse aceasta luând la rându-i o țigară din pachetul întins. O aprise, trase un fum zdravăn și pe loc simți cum se-nvârte pământul. Nu conta. Important era că se simțea mare și putea face ce vrea.

Ziua sortită încasării burselor bătea la ușă. Înainte de plecarea la școală o atenționase Lucica, spunându-i:
-Vezi, dacă primești banii, nu-i cheltui. Vino cu ei întregi acasă că vezi bine cât de greu o ducem. Numai bine că ne mai ajung vreo săptămână de mâncare.
-Da mamă! Așa am să fac!
Ei, dar de la vorbă, pân’ la faptă... cale lungă! Odată ajunsă Luminița la școală, odată ce s-a întâlnit cu Buxy, aceasta o întrebă:
-Lumy, vii cu mine după ore să ne luăm ceva?
-Vin numai că nu pot să-mi iau nimic! Trebuie să duc banii acasă.
- Păi nu trebuie să-ți iei tu. Eu vreau să-mi iau un costum de baie. Că am văzut unul... fain, fain de tot. Vreau să merg duminecă la „Bidi!”
-Mie mi-e frică să mai merg acolo...
-De ce?
-Păi numai necazuri mi s-au întâmplat. Odată, am fost îmbrăcată în ie. Una cusută de mine, și mi s-a rupt șnurul de la gât. Să mă fi văzut cum am înșirat-o la loc... cu ace de gămălie pe care mi le-a dat doamna de la poartă... altădată era să mă înec... că stăteam pe marginea bazinului, și numai ce mă simt luată în brațe și azvârlită în centrul bazinului mare. Noroc că a văzut cineva și m-a ajutat să ies. Sau... poate persoana care m-a aruncat mi-a venit în ajutor.
-Mie îmi place acolo. Plus de asta, locuiesc în apropiere și cum am ceva timp liber, hop și eu la baie.
-Nu prea se vede, pe pilea ta albă...
-Păi nu stau mult la soare... că mă fac ca racul!
Văzându-se Luminița cu cei 200 de lei în mână, așa zisa semibursă, de fapt un mic ajutor social acordat celor în dificultate financiară, nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Pe loc a uitat de rugămintea mamei! În compania prietenei, mergând așa hai–hui prin oraș, promisiunea făcută s-a risipit. Mai o înghețată la cofetărie, mai un costum de baie de la magazinul de copii, mai o carte, și jumătate din bani s-au prăpădit.
-Ai început să semeni din ce în ce mai mult cu tac’tu, i-a spus Lucica dându-i câteva scatoalce. Păi așa ne-a fost vorba? Acu’ să te văd! O să rozi o săptămână costumul de baie. Că eu nu mă mai descurc cu banii!
-Am greșit mami, altă dată nu mai fac!
-Of, că m-am săturat până peste cap de acest „am greșit nu mai fac”... zicea ea dând a lehamite din mână.

- va urma -