Mă bucur de apusul de soare și mă bucur când văd culorile din răsărit; iubesc ploaia, arșița, ninsoarea, pe toate le îndrăgesc când toate la timpul lor revin. Sunt un mic bulgăre de pământ. Mă bucură tot ce îmi dă falnica GEEA, iar trecerea timpului o simt. Clipe fiind când mă întreb, ce-i moartea, iar după, unde ne ducem? Sunt sigur că nu voi rupe aceste rânduri, sunt sigur că le voi reciti. Nu pot să spun nici când, nici cum. Nu pot spune de va fi un mâine, eu sunt un mic grăunte de țărână, nu un prooroc. Nu sunt morbid, îmi place să trăiesc, iar ziua câștigată-i o încântare, nu îmi doresc să strâng avere pe pământ, îmi plac și zilele cu ploaie, de-i cald îi bine, de-i frig e bine, iar nu pot cârti când totu-i bine. Nu am creat nici o secundă din timpul planetar, gândesc și nu pot trăi ca o legumă. Ascult cum ploaia îmi bate-n geam, cum vântul cânta, aud un tunet din cer aruncat pe un pământ ce-i gata să se ducă. Îmi plac toate și îmi doresc mulți ani de acum încolo; sunt om și vreau să trăiesc; de azi, mă bucur! O nouă zi încep, fac asta la fel oricărui muritor de pe această planetă, o fac cu bucuria cîștigului unei noi zile și cu durerea zilei de ieri trecute. Cu fiecare ceas încerc să mai adaug câte ceva învățând ori acumulând material, dar nu știu de ce, am impresia că sărăcesc, că pierd ceva din acea parte numită suflet. Oi fi poate prea conservator, dar prefer o carte în locul “tembelizorului”, pe Enescu în loc de “Paraziții”, o șuetă la o cană de ceai în locul internetului, mersul pe jos în locul mașinii [pe distanțe sub 3 km] și mai doresc să pot iubi, nu să urăsc.
Îmi place răsăritul și nu urăsc apusul, fiind sigur că tot ce se naște și moare, având certitudinea pe care o păstrez cu sfințenie-n suflet căci moartea nu-i un punct de finiș ci doar un nou început, viața ne este dată doar ca un dar, un dar divin. Mă bucuriile de bucuriile celorlalți, mă dor nefericirile lor. Iubesc zborul păsărilor și nu-mi plac coliviile. Sunt totuși o mică fărâmă de lut, iar din pământ îmi vine seva, nu construiesc castele de nisip, când pe mare este furtună. Îndrăgostit sunt de brazda tăiată de coasă, în fân proaspat dori-mi-aș să mai dorm. Dar nu mai pot, că-n centru am o casă, am devenit monden, dar nu uit că sunt om. Îmi plac sunetele astrale, iar simfonia stelelor o ascult oricând. Vântului i-aș face un imn de slavă, în cântul molcom de prin păduri și vii, în vuietul de izvoare plăcerea mi-o găsesc, din clipocitul valurilor bătrânii doina au cules. La fel ca pescărușul ce-n apă pescuiește, așa-mi găsesc astâmpăr și odihnă la izvorul ce-mi cântă doina sa. Ascult cum crește iarba, iar bobul din țărână, povești îmi spune despre ai mei stămoși. Aud trecând anotimpuri iar bobul se trasformă, crește, în spic se preface, cocându-se, cu pâine ne hrănește. Nu am văzut de aproape un vulcan dar rolul lui îl știu. Îmi plac ale lui năvalnice zvâcniri, admir căldura lui și cum transformă totul în jur. Într-un cuvânt iubesc. Nu știu să conjug verbul “a iubi” la trecut, nici să mă prefac că nimic nu a fost sau nu va fi. Din viața acestui pământ primit-am și noi viața. De aceea îl iubesc, îl știu că trăiește... sau ați văzut vreun mort să dăruiască viață ?Eu asta nu înțeleg, da ce mai contează ? Și totuși știu încotro ne ducem, îți vrea să știți?
Rupând spirala ciclică a vieții și neînțelegând rostul celor patru elemente, haotic folosindu-le, nu voi putea să văd prea multe răsărituri de soare cred, și nici prea multe apusuri, iar dragoste nu voi mai avea pentru a dărui. Nici vânt să ascult, nici apă, nici pământ, doar foc!!! Nu fac pe salvatorul Terrei dar nici indiferent nu pot să fiu. Sunt gânduri din visele mele și îmi doresc să vi le pot împărtăși. Să pot să-mi strig of-ul la stele și de la ele răspuns voi primi. Mă doare durerea mea, iar durerea acestei lumi mai tare mă doare. Ziua sunt biciuit cu bice de foc, care noaptea se transformă în flori mari de aur. Mă simt ca un copac de ape, rupt din rădăcini, nu îmi pot trage seva din pământul drag mie și asta mă doare. Sunt un bulgăre de pământ din această planetă, sunt o frunză luată de vânt, anonim mă simt, dar totuși la fel cu toți sunt eu. Îmi plac și pantera și mâța comună. Pentru că amândouă zburdă, una-i în junglă iar alta în curte, libere sunt, de asta le plac. Nu cred în răul total, cred că nu putem fi mai buni și cred că în visele noastre nu suntem nebuni.