De cum începu sirena să urle, Leiba își lăsă mătura udă în gangul plin de hârtii, fugind să se ascundă. Cuprins de o spaimă nebună, se-aruncă prin ușa de tablă, cu găurele, în locul unde-și ținea alteori măturoiul, pe scaunul vremilor liniștite odată.
Și în curând, gangul se umplu de mulțimea îngrozită. Câțiva din cei din fața ușii, cerură omului de pe scaun să le dea și lor drumu-năuntru, dar Leiba nu le răspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de avioane se făcea auzit și în curând, primele bombe căzură la periferia orașului. De undeva, tunurile începură să latre a moarte. Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul orașului, spărgeau liniștea adâncă din subsol. Toți își țineau răsuflarea. Bombele cădeau tot mai aproape. În pasajul înțesat, venea miros de sulf și de ars. Praf de moloz și de cenușă cădea ca o ploaie cernită peste cei ce stăteau la intrare. O bombă căzu pe magazinul de la intrarea din dreapta pasajului.
Fiare și pietre căzură peste mulțime. O altă bombă căzu în același loc, desfăcându-l. De la etajul al cincilea și până la parter, clădirea crăpă ca un harbuz, acoperind pe de-a-ntregul intrarea-n pasaj. Și-atunci Leiba auzi primele răcnete. Un miros de carne prăjită și de latrină umplu văzduhul înțesat de-njurături și de țipete. Câțiva borfași buzunăreau pe cei ce-și pierduseră cunoștința o vreme sau definitiv pe străzile orașului.
Bombele cădeau în continuare peste centrul orașului, în timp ce Leiba-și proptea ușa mai bine. Ochii de copil priveau speriați prin deschizăturile tăiate în tabla ușii, anume pentru aerisire.
O bombă căzu peste-o cisternă de pompieri. Altele cădeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodată un suflu năpraznic lipi copilul atât de tare de ușă, încât sângele țâșni cu putere din pielea presată prin găuri, iar ochiul țâșni în umărul lui Leiba.
O altă bombă în centrul pasajului, sfârtecându-l. O groapă enormă de-asfalt și de carne rămase pentru o clipă deschisă, pentru ca mai apoi să se umple cu resturi de oameni și moloz hăcuit.
Leiba-și pierdu cunoștința, izbit de suflu în peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tăcu și ultima parte din magazin se prăbuși, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai zvârcolea încă, aidoma piciorului de păianjen. Și-atunci, sirena începu să urle din nou. Val, după val, vântul venea curățind în rafale strada și cerul.
Nici un geamăt nu se mai auzea din maldărul al ruinelor fumegânde. Pe o bară înroșită sfârâia o bucată de carne-mbibată cu sânge. Și vântul sufla, dezgolind, dezastrul din fum.
Unul câte unul, oamenii ieșeau de prin adăposturile caselor, gesticulând. Câți or fi murit oare? Și-n vremea aceea, din cer începu să cadă o ploaie înroșită de sânge. Cele câteva salvări venite în grabă, plecară fără a ști niciodată la câți ar fi fost necesară intervenția lor.
Un curcubeu strepezit se-arată pe cerul plumburiu. Și-atunci sirena încetă.

* * *

Când se trezi, Leiba-și simți capul o cloacă și-o durere cumplită-i ardea ceafa. Își duse mâna la țeastă tremurător, crezând-o ciuruită, dar se bucură când găsi doar un cucui mare cât o nucă ivit acolo pe neașteptate.
Își șterse cu grijă umărul de ochiul scurs. O picătură de sânge-nchegat îi stânjenea mișcarea pleoapei. O îndepărtă cu degetul și se mai liniști. Se miră de liniștea adâncă, ce-l înconjura.
Privi spre ușă. Pielea copilului strivită prin găurelele de la aerisire, lăsa să se scurgă o zeamă cleioasă și roză. Leiba dădu propteaua groasă de-o parte și trase de ușă.
Când puse mâna pe tabla curbată de presiune, aceasta cedă. O fetiță strivită, în ușa deschisă, se prăbuși, în vreme ce din burta plesnită mațele sparte țâșniră. Cu ochii ieșiți din orbite, un bătrân cu barba lipită de gâtul fără cămasă, părea că dorește să între-n lăuntru. Înfricoșat Leiba dădu să-nchidă ușa. Dar, nu mai putu. Trupurile căzute-l împiedicau. Și atunci, din mișcarea aceea, căzură și alte bucăți din trupuri vecine. Și-o duhoare nebună răzbătu odată cu ele.
Cu o furie oarbă, începu să tragă din maldăr trup după trup, bucată după bucată și să strge. Strigătul sună înecat, fără spațiu, ca urletul hienei sub apă. Lumea cadavrelor îl umpluse de groază.
Trase cu sete de-o mână smulgând-o din umărul al unei femei. Pielea și zgârciul se-ntinseră cedând într-un plesnet surd. Un pârâit de oase-n mișcare-l făcu să se retragă spre fundul gheretei. O rostogolire se prăbuși, mustind, gata să-l strivească.
Bucăți de moloz și nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se află o ieșire. De-aceea-și opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cușetei și-apoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetiței, îl târâ pe lângă scaun până-n celălalt capăt. Apoi, bucată cu bucată, dezgoli pragul cușetei reușind să-nchidă și ușa. Se așeză apoi pe scaun, ștergându-și sudoarea de pe frunte. Simți cum setea-și făcea loc în trupul chinuit de neliniște. După ce se odihni puțin, începu să tragă din nou de cadavre, înghesuindu-le. Un aer stătut îi îngreuna respirația.
Plin de scârbă, vomă peste prag, amețit.
De sus cădeau alte sfărâmături de-asfalt și de pietre. O bârnă de fier înfipse de-a curmezișul un trup de soldat străbătându-l. Când trase de el, aceeași rostogolire lichidă-l făcu să sară peste pragul cușetei.
Și-o nouă grămadă de carne căzu, astupându-i lucrarea. Când se uită în fundul cușetei, se-ngrozi. Pe stiva de carne și moloz era prea puțin loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într-un hohot prăbușindu-se. De sus dintre trupuri, o zeamă roșcată-vânătă, curgea băltind pe podea. Din când în când, ceva umflat se spărgea ca un balon cu un fâșâit de ușurare, în valuri, duhnind.
Și-atunci Leiba-ncepu să-și smulgă părul din cap. Poate aceasta-i pedeapsa lui Dumnezeu , gândi disperat, urlând printre sughițuri. Apoi răgușit și istovit se-ntinse pe jos, în băltoaca aceea de carne presată, fără nici-o speranță. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri răzbăteau din morman, sufocându-l.
București, 1974