Iubirea femeilor bărbații nu o-nțeleg. De ce-ar face-o? Marile probleme ale omenirii se cer rezolvate de minți ascuțite și limpezi, slujite de suflete tari, neumbrite de fleacuri.
Astfel gândea Irina, mergând cu vioiciune pe Calea Victoriei, blestemând vântul care-i urca rochia-n cap și trecătorii care n-avuseseră bunul simț să rămână în ziua aceea acasă. Trecători pe care îi ghicea pariind amuzați pe culoarea chiloților săi, așteptând confirmarea la fiece pală de vânt mai puternică. „Sunt negri. Și nu vă mai holbați atâta! Mai bine nu-mi puneam, să vă fi văzut atunci! Hai, circulați!”
În realitate, nimeni n-avea timp de astfel de pariuri matinale, fiecare grăbindu-se – pe jos ori în automobil – spre o destinație sau alta.
Era frumoasă Calea Victoriei astfel, la începutul acela de vară, amestec ciudat între soare și vânt. Cam la fel cu învălmășeala de sentimente care o încercau pe Irina, când calde, când vijelioase, în funcție de locul în care imaginația îl situa pe Laurențiu, misteriosul bărbat pe care-l cunoscuse cu vreo două săptămâni în urmă, de care se-ndrăgostise încă din momentul în care l-a zărit prima dată. Fără să știe cum, de ce, pentru ce, - întrebări pe care chiar refuza să și le pună, ale căror răspunsuri oricum nu i-ar fi ajutat la nimic. De ce misterios? Tocmai pentru că singura întrebare care-o frământa, punând stăpânire pe mintea ei, refuza să-și afle dezlegarea: dar el? Îl întrebase – contrar obiceiului de-a pune întrebări, mai ales când e vorba de sentimente, preferând să le simtă, să le intuiască, să le dezlege din micile sau marile gesturi. Se simțise chiar caraghioasă atunci, dar nu prea pricepea nici ea cum ajunsese la un astfel de subiect, prin ce căi subconștientul o purtase către chestiunea în cauză. Știa că el ar fi preferat să nu vorbească despre asta, să lămurească lucrurile altfel. Poate o credea suficient de deșteaptă să priceapă fără prea multe vorbe un lucru care nu era tocmai greu de priceput, pe care i-l strecurase, de altfel, cu mici aluzii la viața de care se declara mulțumit. Și pentru că, în continuare, se încăpățâna să plutească în plasa iluziilor, el a ales – ca orice bărbat onest sau suficient de egoist pentru a nu-și da singur dureri de cap (aici iar nu prea știa cum stau lucrurile) – să-i zvârle-n obraz palma adevărului. Îi spusese că, deși o place și o dorește foarte mult, nu crede că ar putea-o iubi așa cum ea își dorește. Că se simte vinovat și un pic speriat de intensitatea sentimentelor ei. Punct.
Fizicienii își pierd vremea studiind o grămadă de nimicuri, de care omenirea e mândră foc – forța valurilor, intensitatea cutremurelor, distanța față de pământ de la care se face auzit tunetul și alte asemenea lucruri de care doar orgoliul lor are nevoie. Dar nimeni niciodată n-a studiat forța pe care câteva vorbe adunate-ntr-o frază o exercită asupra unui suflet îndrăgostit. Și nimeni n-a așezat vreodată biata entitate pe lamela unui microscop, să-i urmărească zvârcolirea, cutremurul, neputința de-a reface întregul din resturi.
O biată muscă picată în plasa păianjenului e femeia îndrăgostită. Cu cât încearcă să scape, cu-atât se încurcă mai mult în ițele țesute cu iscusință. Nu era sigură dacă citise asta undeva sau fusese ideea ei. Oricum ar fi fost, așa se simțea. Și-atunci ce căuta în moțul Bucureștiului, alergând înfiorată către el? Ce forță de autodistrugere o-mpingea către ceea ce numea fericire pierdută dinainte de-a o avea? Adevărul cu care o ghilotinase ar fi trebuit să aibă tăria necesară de a rupe arcul. Ar fi trebuit s-o aducă la realitate, s-o sperie, s-o determine s-o rupă la fugă. Nu, nu poți fugi de tine însuți. Încercase. Încercase zadarnic, c-o seară înainte, să aplice rețeta amicului S. care o dăscălise cu vreun an în urmă când, într-un anume context, vorbeau despre dragoste: „Irina, te poți îndrăgosti de oricine. Dar asta este problema ta. A ta și numai a ta – subliniase, sadic, individul. Imaginează-ți că te-ai îndrăgostit de un perete. Tu trebuie să fii conștientă că acel perete nu-ți va răspunde în veci! Și ori de câte ori simți că ai astfel de sentimente cărora, dintr-un motiv sau altul, nu le poți da curs, adu-ți aminte de perete!”

Să-l ia naiba pe S. cu peretele lui cu tot! Un perete nu te privește cu ochi verzi atât de fermecători, calzi, cu lumini care vorbesc de iubire, un perete nu-ți anticipează dorințele, nu te atinge tandru și, mai ales, nu te face să simți că n-ai aer în absența lui. Un perete nu-ți spune că parcă te știa de mult mai multă vreme dinainte de-a te cunoaște, nu-ți oferă un piept pe care să plângi, nu aleargă prin traficul infernal dintr-un loc în altul să te găsească, chit că tu i-ai indicat greșit locul de întâlnire, nu râde cu atâta vădită bucurie alături de tine, nu
se-ntristează atunci când te simte plângând fără lacrimi.
Aici Irina se încurca mai tare ca oricând. Își impusese analogia cu peretele. Dar ceva nu se prea lega. Nu se lega deloc. Și nici nu voia să accepte că un bărbat, care nu mai e un mic derbedeu, un bărbat așezat, cu convingeri, cu experiență, poate face toate astea numai de dragul de a avea o femeie și-atât. Fără pic de sentiment, fără iubire. Și iar nenorocita de întrebare, repetându-se halucinant, mereu și mereu fără răspuns. Speranța își iți capul, șoptindu-i viclean: „Poate el se teme să-și recunoască sieși sentimentele pe care le nutrește, poate e mai mult speriat de ce simte”. Pe de altă parte, săgeata realității: „Amintește-ți ce ți-a spus! Și nu părea deloc să fi glumit.” Tâmpita de speranță iar: „Dar poate te-a mințit, poate n-a vrut decât să te testeze...” Și iar adevărul: „Nu, e prea direct, prea conștient că trebuie să-ți răspundă cu aceeași monedă la sinceritate...”
Chinuită de întrebări, se așeză pe o bancă, lângă obelisc. Soarele cădea oblic pe paginile cărții pe care și-o luase tovarăș, în așteptarea lui – „Plecat fără adresă”. Ce-ar fi să plece? Ce-ar fi?
Mintea e liberă să-și pună întrebări oricâte, picioarele sunt mai grele ca plumbul. Cum îi era inima după prima și a doua lor despărțire. Nu pleacă nicăieri. Aici încremenește, de-ar fi
să-l aștepte o mie de ani. Căci Dumnezeu a sădit în unii dintre noi necruțătoarea sămânță a iubirii.

Laurențiu își privea ceasul un pic iritat, gândind la momentul în care avea s-o întâlnească.
Cum, Doamne, m-am pricopsit cu pacostea asta, năvălită pe nepusă masă pe capul meu? Tocmai acum când credeam că mi-am aflat liniștea! Ce vrea și femeia asta de la mine? Chiar nu pricepe că am viața mea, care-mi place (i-am și spus-o), planurile mele de viitor, visurile mele, în care ea n-are loc? De ce n-o fi putând să accepte că-i doar jucăria pe care, după ce i-ai învârtit cheița s-o faci să danseze pentru tine, o pui la loc, să stea cuminte în raft până la următoarea dată când ai iar chef să te distrezi? Îmi tot vorbește de iubire, de absolut și de alte nimicuri fără rost! Cine are nevoie de iubire? Și ce caut eu în trafic la ora asta, fugit de la datorie, riscând mai mult decât își poate ea imagina, mai mult chiar decât o merită? O gâsculiță ca oricare alta, e drept nițel mai răsărită, dar numai din punct de vedere estetic.
I-am spus ce pot să-i ofer, să priceapă odată pentru totdeauna. Data trecută m-am abținut (cu greu) să fac dragoste cu ea, tocmai ca s-o menajez, gândindu-mă că după, i-ar fi și mai dificil. Acum vine și mi se oferă pe tavă, numai ca să aibă apoi motiv de smiorcăială. Dracu’ să le mai priceapă pe femei! Ar trebui exterminată specia asta – cu excepția a două categorii: prostituatele - care sunt cinstite în felul lor, cerându-ți doar bani în schimbul a ceea ce oferă, fără să-ți întindă nervii la maximum – și gospodinele, de care avem nevoie pentru echilibru, pentru liniștea sufletească și ca să ne crească copiii, dar pentru care nu riscăm nimic, le găsim de fiecare dată așteptându-ne, după oricâte plecări, urmate de tot atâtea reveniri.
Specimenele astea cu mofturi ar face mai bine să stea acolo unde le este locul – între paginile îngălbenite ale cărților. Ca eroine de roman, nu spun că n-ar avea haz, dar în viața de toate zilele nu fac decât să ne încurce, insinuându-se în viața noastră, agățându-se ca niște iedere de suflet, făcându-ne să stagnăm în drumul pe care ni l-am propus. Singurul lucru bun pe care
ni-l aduc e măgulirea orgoliului căci, orice s-ar spune, doar un tâmpit nu s-ar umfla în pene știindu-se iubit de-o astfel de femeie, frumoasă, cuminte și pasională în același timp. Am să-i spun asta. Am să-i spun că orgoliul meu – singur – are nevoie de ea. Măcar așa poate va pricepe ce se înverșunează să nu înțeleagă, deși i-am spus-o pe șleau.
Frână.
Uite-o! Hai, gâză mică, treci strada, așază-mi-te alături, apoi supune-te ritualului de secole al tuturor femeilor îndrăgostite de cine nu trebuie! Nu spun că nu mi-ești dragă! Dar ai face bine să te așezi singurică în raft, înainte ca eu să mă hotărăsc să-ți fac asta.

Irina traversează în fugă Calea Victoriei prin loc nepermis. Nu mai vede clădiri, mașini, oameni... Nu-i pasă de marile drame ale omenirii, care se petrec chiar în clipa aceea. Cum nu-i pasă nici de marile împliniri.
Așezată pe locul din dreapta, întoarce ușor capul și își amintește: „Dintotdeauna fericirea m-a chemat de departe cu ochii aceștia verzi.”

Calea Victoriei...Sunt drumuri, ca și acesta, pe care se circulă în sens unic. Odată ce te-ai înscris, nu poți decât să mergi înainte, mereu înainte, chiar de-ar fi să te avertizeze insistent indicatorul „Atenție, cad suflete!”