Intre oglinzi pararele


Stătea pe marginea danei cu mâinile înfipte adânc în buzunarele pelerinei, rumegându-și cu stoicism gândurile negre. Privirea sfredelea cu patimă peretele cenușiu al navei. Acolo, în pântecul ei, se afla nemernicul de servomotor care-i răpise ultima luminiă de speranță. Era prea târziu, deja prea mult timp scurs ca să mai spere. Stropii de sudoare rece de pe fruntea framântată de griji se amestecau cu picăturile înghețate, smulse de furia vântului din valurile clocotitoare ce legănau frenetic vasul.

Un an trecuse, fără o zi, un an și promisese să se întoarcă în două luni. Buzele schițară un zâmbet amar, mai mult o grimasă. Drumul de la Constanta la Osaka și retur, două luni. Era prima lui cursă lungă aflat la comanda unei nave comerciale. Câte visuri și speranțe implinite! Comandant! Apoi, înainte să plece cu o lună, a apărut ea. Alte visuri și speranțe împlinite! Ea, cu ochii de culoarea mării și părul rupt din adierea vântului, cu trupul unduitor al valurilor și glasul perlat al nisipului.

“De ce trebuie să pleci?”
“Cristina, dragostea mea pentru mare s-a rupt. Ai reusit să o sfâșii… Jumătate se bucură de plecare,cealaltă plânge pentru că ne despărțim. Două luni, Cristina, 60 de zile, atât îți cer și vom fi iar împreună.”

Osaka, dană, macarale care descarcă, radiogramă. ”Ordin de la comandantul navigației, Alexandru Păun, către comandantul vasului PUTNA: încărcați la Osaka, direcția Vancouver.”

“Ordin: încărcați la Vancouver,direcția Cape Town.”

Caraibe, furtună, încrâncenare...

“Ordin: încărcați la Cape Town, direcția Oslo.”

Marea Nordului, din nou furtună,și nemernicul de servomotor care a crăpat.

“Ordin: vasul rămâne pentru reparații la Oslo împreună cu Mircea, comandantul pentru supraveghere, restul echipajului se întoarce în țară cu avionul.”

Pe măsuța de culoarea abanosului din micul bar de pe chei, aburii cafelei încâlcesc gândurile lui Mircea. Cu pelerina scurgându-se de furia furtunii alături pe un scaun, tânărul comandant privește pierdut la coala de hârtie mototolita din mână.

”Mircea, 200 de zile. Și mi-ai cerut 60! Așa va fi toată viața? Poate e prea mult pentru mine. E mai bine așa. Cristina.”

***

Constanța. Ancorată în port, PUTNA își etalează cu ostentație noua față primită după reparații. De pe chei,Mircea îi aruncă o ultimă privire gravă și se îndreptă cu pași domoli spre periferia orașului. Pierdut în agonia amintirilor se trezi în mijlocul parcului de distracții. Privi nedumerit în jur apoi, zâmbi cautând să iasă de acolo. Fără să vrea, privirea îi fu atrasă de un trup unduitor, val între valuri... Respirația se opinti, inima încerca să smulgă nasturii de la cămașă, mâna tremurând se întindea neputincioasă să atingă părul rupt de adierea vântului. Apoi...

Apoi și-a dat seama că lângă Cristina pășea un bărbat, înalt, distins, cu părul grizonat: Alexandru Păun. Cei doi râdeau ținându-se de mână. In față se dezlănțui furtuna. Capul îi vâjâia... Caraibe..., Marea Nordului..., Oslo..., nimic! Când își reveni, cei doi intrau în sala oglinzilor. Fără ca mintea să-i comande porni în direcția lor. Îi urmari pâna la intrare văzând cum se pierd în șirul de oglizi paralele. Ar fi vrut să se întoarcă, dar picioarele nu-l ascultau. Reflexia luminii din oglinzi îl orbi pentru o fracțiune de secundă și se trezi în mijlocul lor. Cristina și Alexandru nu mai erau, doar el înconjurat de el. Păși nesigur și înaintea lui se deschise un culoar de oglinzi ce își pierdea capătul îngustat, într-o lumină lăptoasă și neclară. Mai făcu un pas și oglinda din dreapta căpată culoarea cenușie a furtunii. Imaginea se transformă, apoi apăru o plajă răscolită de vânt puternic, marea învolburată de valuri furioase, cerul vălătucit de nori unsuroși, plini de mânie. Pe plajă, un copil îmbrăcat într-o pelerină, prea mare pentru el, cu o șapcă de marinar care îi cădea mereu pe ochi, privea linia nevazută a orizontului întunecat. Mircea întinse mâna către el și șopti cu vocea sugrumată: ”Mircea!”

Copilul se întoarse și dându-și șapca pe spate îl privi cu reproș: ”Ai trădat iubirea noastră. Ai trădat marea. Ai jurat să nu o împarți cu nimeni!”

Tânărul întinse măna a rugăciune către copil dar, când degetele au atins luciul oglinzii, imaginea căpată forma lor redându-i reflexia. Cu înfrigurare privi spre stânga. O clipă se linști văzându-și imaginea reflectată dar nu pentru mult timp. Oglinda își schimba forma. Tatăl său repara setca pe plaja înțesată de scoci rătacite, lângă barca scorojită: ”Ai trădat marea, Mircea!”

Vorbele bătrânului se pierdeau în vuietul surd al valurilor. Se smulse cu teamă din reflexie și înaintă spre oglinzile următoare. În dreapta apăru mama lui, cu ochii ei albaștri și senini din care izvora tristețea: ”Ai trădat marea, Mircea!.”

Privi spre stânga și se văzu tânar elev la școala de marină. Mâna elevului era întinsă amenințător către el: “Ai trădat marea, Mircea!” Îsi simțea fața șficuită de sudoare amestecată cu stropi înghețați de ploaie. Înainta: “Ai trădat marea,Mircea!.” “Ai trădat...” “Ai trădat...” Pașii erau tot mai grăbiți, oglinzile alunecau pe lângă el frenetic; ”Ai trădat marea, Mircea!”

Alerga încovoiat de greutatea reproșului pe culoarul nesfârșit de oglinzi. Într-un târziu, cu răsuflarea tăiată, transfigurat de povara imaginilor, se prăbuși pe marmura rece. Privi cu ochii împăienjeniți către capătul culoarului, dar vedea aceeași lumină albiciosă fără sfârșit. Cu greutate reuși să se ridice în genunchi. În fața lui lumina se limpezea. Cerul prindea contur, valuri mici și liniștite călătoreau mlădios spre țărmul strălucitor. Pe plajă o fată cu ochii de culoarea mării, părul frânt în adierea vântului și trupul unduios precum valurile agitate. Se întoarse către el râzând cu glasul perlat al nisipului:

- Mircea! Ai trădat marea pentru mine?
Apoi întinse brațele și îi cuprinse capul în mâini:
- Prostuțule! Nu știai ca eu sunt MAREA?