agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-05 | [This text should be read in romana] |
MOTTO: Între o clipă și cealaltă, sălășluiește un univers. Ce-ar fi să-l găsim pe fiecare și-apoi să-l trăim?
Dacă cititorul ar putea fi o muscă și aceasta ar intra pe ușa deschisă a încăperii, destul de umbroase, răcoroase și vetuste, din colțul străzii Napo, n-ar reuși decât să observe o fată, dincolo de tejgheaua magazinului ei, îndreptându-se către un fel de cârpă ciudată, luând-o în mâini și întinzând-o împreună cu o cutiuță simpatică, spre vânzare, omului de dincoace de tejgea. Orologiul din lemn sculptat ar arăta 6 minute după ora 19. Și cum, presupunem că cititorul nostru a și împrumutat din obiceiurile muștelor, fără ca el să se simtă în vreun fel ofensat de postura în care vom colabora, cu o curiozitate firească, cititorul nostru s-ar îndrepta spre cutiuța cea colorată, cu cine știe ce secrete printr-însa, unde, mai întâi de toate, va găsi un bilet, pe care va începe, neapărat să-l citească. Acum zăcea fără să-și simtă trupul, deși în cele dintâi zile îl duruseră puțin oasele spatelui. Dus și încovoiat, zăcea! Ușoara legănare în dreapta și-n stânga îl liniști până aproape de ațipire. Întunericul devenise o senzație obișnuită, chiar benevolă. Mai era doar izul ciudat care apărea din când în când și coastele lui înțepenite ce îl jenau, în tot mai rarele momente din trezie spre somn. Și nesfârșitul gust de lapte dulce. Până când începea, numai el știe cum, să-și lase tot trupul moale, greu și leneș, într-un soi de uitare a simțurilor, fără a mai întâmpina vreo piedică în drum. Era deja un timp pe care nu-l mai putea estima. Mai precis, un timp al acestei călătorii, de când se obișnuise cu pânza sacului în care se lăsa mulat și cuprins, un hamac de urzeală bogată și doar uneori ca într-un marsupiu atașat unei cionturioase spinări. Se obișnuise apoi, cu mersul ușor săltat și legănat al omului care-l căra după el, cu temperatura interiorului de pânză, cea a spatelui cărăuș și cu vorbele lipsite de înțeles, ale tovarășului misterios, de drum. Numai că, zanc, capacul cutiei se închide brusc chiar acum! Nu foarte ermetic, ci atât cât spațiul din interiorul cutiuței să primească puțină lumină pe la balamale, dar suficient pentru a deveni prizonier, aici. Cititorul nostru trebuie să fi înțeles deja că autorul acestui text este o persoană pașnică, și în consecință nu-i va face vreun rău pe parcursul acestei călătorii pe care o vom face împreună. Adică, așa trebuie să știe cel care se apropie de această povestire că autorul ei nu ar face vreodată rău, nici unei muște. Teama va trebui lăsată la o parte. Și cum ochiul se adaptează mai greu cu firișorul de lumină din cutie, cititorul va începe să caute altceva decât biletul pe care tocmai îl răsfoise, dar un fel clei moale îi va cuprinde picioarele sau nu, cititorul nostru pare că și-ar fi înmuiat benevol picioarele într-o substanță moale aproape gelatinoasă, călduță, plăcută, în care, simte că se adâncește tot mai tare, fără a se teme de vreun pericol, e un fel de clei care îi ajunge mai departe pe trup, până la bărbie, îi pătrunde pe față, îl cuprinde în el, dulce, îl cuprinde de tot, un clei prin care se poate înota, respira, simți, auzi, iar cititorul simte acum cum alunecă printr-un canal, ca printr-o cochilie de melc, într-o ureche de fată, al cărei clei nu e altceva decât o miere dulce de salcâm. Acum, se plimbă printre neuroni între emisferele cerebrale, unde la un moment dat găsește o amintire. * — Nataliiin, mă numesc! Mai întâi Natalin, pentru că sunt băiat și nu fată. Natalin! Adică, Na-ta-lin. Și... să nu mă mai puneți să repet, ați auzit?! Și să nu-mi mai stâlciți numele! Heeei, s-a înțeles? Așa se necăjea bietul băiat crescut cu joaca doar prin curtea semi-interioară a clădirilor și ele semi-bastion, undeva pe la umbra de sud-vest a fostului zid medieval, ce-i înconjura odinioară, orașul natal. Discret și cuminte, doar atât cât îi șade bine unui copil a fi lipsit de năstrușnicii, Natalin replica de fiecare dată energic, atunci când colegii de joacă îl necăjeau cu porecle și fel de fel de istorioare ciudate, inventate, mai mereu și având cine știe ce legături cu numele său. Orașul nu era mai frumos atunci decât e acum, poate ceva mai puțin îngrijit, ceva mai auster, cu drumuri, poate, mai puțin asfaltate, însă clădirile, spațiile verzi și zidurile se păstraseră neclintite în ultimele decenii, de parcă cineva ar fi vrut să înghețe orașul, cu oamenii lui cu tot. Însă, cum putem măsura mai dibace timpul decât privind copiii ce se înalță precum primăverile la rând, ce vin și își umplu copacii în prețioasele lor creșteri verzui? În fața clădirilor se intersectează și acum străzile mari într-o piațetă. Sudul urcă pe un covor de case și grădini spre cartierul cel mai aproape de cer, undeva, pe un deal și în Nord freamătă parcurile, parcă mai înalte, dar tot atât de umbrii ca altă dată. Iar zidul a rămas în secole același edificiu al adăposturilor de vrăbii, ornat cu iederi, lilieci, buruieni, copăcei și chiar cu flori de câmpii. — Ilie-Nataliiie, Că-lin-Natalin. Călie-Ilie. Cătă-Natalin! Așa îngăimau copiii un cântec de înfuriat băiatul cu onduleuri în păr de cenușă a cărui tristețe se citea de la o vreme, din ce în ce mai reținută în ochii-i căprii și rotunzi. Până când acesta se obișnui să nu mai iasă atât de des în curte și mai ales să-i ocolească pe toți acei năzdrăvani care îi poceau numele primit de la mamă și de la tată. * Întors în cutiuța în care a fost închis, cititorul nostru, obișnuit cu lumina interioarelor între care apucă să se plimbe până acum, reia lectura biletului. De la o vreme, lumina, nici măcar nu părea a fi o necesitate. Mâinile și picioarele îi erau din ce în ce mai moi, ca și cum oasele deveniseră a-i fi de gumă. Copilul începea a se împili. Părea a se micșora, în loc să se înalțe. Trecuse deja vremea în care băiatul își ținuse ochii larg deschiși, de spaima întunericului adânc și dorința răstălmăcirii vreunui punct mic de lumină. Acum, era ceva vreme de când purta pleoapele lipite, așteptând să se întâmple ceva, fără să doarmă în orice moment, cu adevărat. Vorbele răsunau chiar și prin tăcere a stranie bolboroseală și din răstimp se îmbinau cu niște sunete icnite din ceva-ul acela care îl mișca ușor sacadat, între opriri, șederi și cuvinte. Aproape că dinlăuntrul acela, nici nu mai simțea sau uitase din cauza ațipirilor dese, că cineva îl poartă în spate. Era doar un fel de legănat care mai degrabă se întâmpla în afara lui. Apoi pașii sacadați. Și uneori el. În înturericul chircit, așteptând, resemnat, poate, ceea ce ar fi putut însemna a fi: ieșirea. Și iarăși privind într-o amintire, cititorul se va așeza pe una dintre curburile unei circumvoluțiuni și cu privirea spre ecranul minții în care se plimbă, urmărește firul amintirii ei. În dimineața de 7 aprilie a anului ’80, când, după săptămâni în care nimeni nu-l mai văzuse pe-afară, Natalin ieși în sfârșit la joacă, mai mult pentru a se asigura că ceea ce aștepta să se întâmple are să fie o închipuire de-a lui și nu o certitudine. Împrejurările ar fi putut să nu dezbare de mister acesă zi și gândul acesta trebuie că se adânci în sinele copilului. — Spune-mi Natalin, de ce ești supărat, se auzi vocea subțirică, aproape șoptită a Mirelei, „fetița cu o sută de păpuși” cum i se spunea și ei, în timp ce băiatul își spăla bicicleta, în curte. Mirela avea un chip senin și rotund, niște ochi sfioși și purta întotdeauna părul împletit în două codițe lungi și mătăsoase, pe spate. — Nu pot să-ți spun, că n-ai să mă crezi. — A fost vreodată să nu te cred? Putem vorbi! Uite, nu e nimeni în curte, doar noi doi. — Nu m-au supărat copiii, dacă asta vrei să știi! — Dar cine? — Am să-ți spun, poate altă dată. — Natalin, vreau să-ți spun un secret. După care, poți să-mi spui și tu despre supărarea ta! Vrei? — Să zicem că, da! Numai că supărarea mea nici nu e chiar așa un mare secret. Și nu o spun nimănui pentru că niciodată, nimeni, nu o să mă creadă. Nici tu nu m-ai crede! Și... dacă-ți spun, apoi, parcă nu mai e așa o mare taină a mea. Sau poate, o să mi se întâmple din nou ceva. Dar tu, Mirela, s-ar putea să mă crezi, într-o zi... de-aceea, poate că am să-ți spun într-una din zile, povestea mea. — Uite, să știi că numele tău e destul de frumos! Ce zici de numele meu? Cu ce seamănă și cum mi-ai spune, Natalin? Hai, zi-mi, că nu mă supăr. Să râdem puțin... Mirela, adică, Mireasă...? — Poate, Miere! Sau Mierlă! Sau Mirată! — Da, da, da, îmi place, Mirată... — Mirela, Mierla Mirată! — Îmi placeee! Uite, Natalin, secretul meu e că... Dar rămâne între noi, da? — Sută la sută, Mirela! — Știu ce se vorbește de departe, chiar dacă nu aud. Așa că, am câștigat toate pariurile și jocurile de-a mima. Întotdeauna mi-am dorit asta! Și într-o zi s-a întâmplat. Dacă vrei, îți spun mai departe... — Dacă vrei tu să-mi spui, spune-mi! Dacă nu... nu! — E simplu, Natalin! Când am fost micuță, m-am îmbolnăvit și mulți ani n-am mai auzit aproape deloc. Până într-o zi, când mi-am recăpătat auzul. Era o dimineață de primăvară. Afară ploua și într-o clipă cerul s-a făcut exagerat de albastru. Veneam spre casă de la tutungeria din colț. Mă trimisese mama să cumpăr, nici nu mai știu ce... Nu știu de ce, când am ajutat un om cu pălărie neagră să treacă un drum, am început să simt un gust dulce. Parcă un fel de aromă de miere de salcâm îmi umpluse toată gura. În clipa următoare l-am auzit pe acel domn mulțumindu-mi. N-am să uit niciodată! Credeam că mi s-a părut doar că aud, dar aceea a fost clipa când mi-am recăpătat auzul. — Poate că a fost un miracol pentru ca mierlele să nu se mai mire. Nu? o întrebă Natalin pe fetiță, cu un ton pe de o parte jucăuș, pe de alta, plin de înțelesuri, parcă dorind să-i strămute umbra care i se așezase pe chip ori să-i limpezească ochii, care începuseră a-i scapara, puternic. — În lumea aceea a zgomotelor mute în care mă jucasem atâția ani surzi am învățat să citesc pe buze! Doar că, la început, eram tristă, așa ca tine. Parcă îmi venea să mă retrag și mai tare în muțenia și surzenia mea. Dar a trecut ceva timp de-atunci! continuă Mirela pe un ton ceva mai optimist. Acum, aud și în plus, pot citi pe buze. — Bravo, Mierluță! Adică, mă bucur că auzi din nou. Și că poți să citești pe buze. Vroiam să-ți spun și eu despre ceva asemănător. Acum cred că ai să înțelegi mai bine. Vezi, dacă am lua timpul acela în care nu ai auzit tu și l-am pune într-o cutiuță, cu ce-ai rămâne în afara lui? — Cu mine când eram mică și auzeam. Și cu mine, când sunt mai mare și aud, din nou. — Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Dar ai fi putut acum să citești pe buze fără acel timp? — N-aș fi putut, niciodată! — Ai fi știut să scrii și să citești? — Nici asta! Și altele, multe, n-aș fi știut să fac. Așa că, am pus numai pentru alții, timpul acela în cutiuță. În realitate, timpul acela a existat. Te-am înțeles, Natalin... — Dar dacă te-ar pune cineva pe tine într-o cutie? Așa cum ești acum de mare. Sau într-un sac?... — Păi, nu știu dacă mi-ar fi prea bine. — Așa e! Nu ți-ar fi bine, stai liniștită! — Natalin! Nimeni nu știe câți ani ai. Mie nu vrei să-mi spui? — Am paisprăzece ani! — Vezi cum ești!... Eu ți-am spus secretul meu și tu mă minți. Măcar dacă-mi spuneai că nu vrei să aflu, nu mă supăram. Dar nu să mă minți. Că nu-mi place... — Nu te mint, Mirela! Pe tine nu pot să te mint! De fapt, n-am mințit pe nimeni, niciodată! Numai că pe mine nu mă crede nimeni. E greu de explicat. De fapt, e mai greu de crezut. Dacă vrei, am să-ți spun, numai că n-ai să mă crezi. Sunt sigur! — Treaba ta! Nici nu mai vreau să știu secretele tale! — Mirela, tu ai auzit de Omul Negru? — Sigur c-am auzit. O prostie! Este și un joc cu orele și cu Omul Negru... — Mirela, nu de joc ziceam. De Omul Negru, cel care poartă un sac mare pe spate, vine de departe, din orașe străine și ia pe câte cineva... de cele mai multe ori un copil. — Prostii pentru copii! — De ce nu mă crezi, Mirela? Au spus și la știri despre el. Vine și iși ia câte un copil. A mai fost acum șapte ani, când m-a luat pe mine. Dacă mă mai ia o dată, va fi bine sau rău de mine! Mirela, știu că va veni, dar nu sunt foarte speriat... — Bine! Să zicem că există Omul Negru. Dar de ce te-a luat fix pe tine? — Cred că am să aflu peste câțiva ani. Bănuiesc de ce, dar nu știu sigur. — Dar tu areți ca un copil de 7 ani, Natalin. — Am 14, ți-am spus! — Mi-ar părea rău să mă minți, dar te cred, dacă tu spui asta... O voce aspră și ascuțită, mai precis cea a mamei Mirelei lui Natalin, o chemă pe copilă în casă. Băiatul rămase singur cu bicicleta lui, privind chipul uimit al fetiței, mereu întors spre el, mereu gândindu-se la ce povestiseră, dar urcând scările și intrând pe ușa trântită iute, de mama ei. Va trebui să spunem că cititorul, știind că nu se apropie sfârșitul povestirii, nu caută să iese de unde se simte prins, ci încearcă doar să-și dezmorțească oasele gâtului, așa că face o rotire de 180 grade, cu fața spre retină privind direct prin ochii acestei fete în capul căreia se plimbă, biletul rămas necitit în întregime. La început îl frapaseră toate zgomotele exterioare. Mai întâi poarta care se auzi la închidere, pașii sacadați, vocile a doi trecători auzindu-se mai slab, mai puternic și iar mai slab. Apoi la intersecție, drumul mergea spre stânga. Apoi, se curbă, perpendicular. Apoi, iar la stânga, fiindcă auzea mașinile depășindu-i într-o viteză care-i părea distorsionat-mare, tot pe partea stângă. Fluierul polițistului de lângâ Primărie se auzi din ce în ce mai slab, când simți o nouă cotitură. Apoi drumul pietruit pe care-l știa și sunetul frunzelor de tei. Apoi mirosul de ierburi și plante subacvatice de lângă canal. Apoi, drumul o coti din nou spre stânga, în amonte. Teii se îndesau, copacii acopereau sunetul canalului cu freamătul și miasma de scoarță umezită. Se auzeau, parcă, rațe sălbatice și pescăruși și atunci copilul încetă să se mai gândească la lumea de afară începând să o construiască pe a lui, înlăuntrul sacului sau. Jucându-se doar cu mintea și obișnuinu-si trupul si mintea, fără obositoarele simțuri. Poate că fata trebuia să mănânce, să-și termine temele pentru acasă, să meargă după cumpărături sau poate chiar nu trebuia în acele clipe să stea de vorbă cu Natalin, acest ciudat copil orfan. Și toate astea, poate, pentru că părinții copiilor din curte nu prea agreau prezența băiatului "mincinos și fantezist", după cum îi mersese vestea, printre odraslele lor sau poate, pentru că în clipele următoare discuției pe care băiatul o avusese cu Mirela, ar fi trebuit ca el să rămână singur, în curtea cu pomi abia înverziți și câteva flori mici de primăvară. Așa se face că fetița cu o sută de păpuși fusese ultima persoană care îl văzuse pe băiat și care povestise cu el în acea zi de șapte aprilie, când Natalin ar fi trebuit să-și aniverseze, însuși, ziua de naștere. Cam așa își aminti vânzătoarea de antichități, cu lux de amănunte aceste câteva fragmente din copilăria ei, privind prin fereastra magazinului și răstălmăcind de la distanță, fără a voi neapărat, bârfele vecinelor de la etajul clădirii din față. Doar că nu-i mai păsa de ele. Acum avea 21 de ani, deși arăta ca un copil puber, fapt cu care se obișnuise și de care nici asa nu-i mai păsa. Þinea în mână o cutiuță veche, de lemn, pe care o primi ceva mai devreme spre vânzare și de care nu se mai dezlipi din clipa în care rămase singură cu ea în magazin. Aproape că o putea deschide cu ochii sau aproape că nu voia să o deschidă și desigur, din clipa în care o primise, nu-și mai putu dezlipi mâinile, sufletul și ochii, de pe cutie. Obiectul vechi îi aminti subit de Natalin, cel pe care îl lăsase în curtea copilăriei lor, puțin speriat, curățindu-și bicicleta. Își aminti că de atunci ar fi trebuit să treacă 14 ani și că nimeni nu mai știa nimic de bietul copil, care trebuie că purta și el o cutiuță cu povești, după cum se lăuda, în momentele acelea. Și nimeni nu mai primise vreo veste dinspre băiat, nici măcar ea, Mirela, fata cu o sută de păpuși, care nu știe de ce, îl îndrăgise pe-acel băiat, dintotdeauna. Își luă dintr-odată curaj, oprindu-și emoțiile undeva în gât și deschise cutia în care zăcea un săculeț de miere și câteva hârtii din care tânăra fată nu reușea să-și mai mute privirea decât pentru o clipă, când un om cu siluetă întunecată și pălărie neagră trecu în pas sacadat prin fața ferestrei. În momentul imediat următor, un copil intră în magazin și fără să o privească îi lăsă ceva, probabil, spre vânzare. Nu apucă să spună nimic, că băiatul dispăru din magazin. Daca nu i-ar fi ramas nimic de la el, ar fi crezut ca poate, fantasmele copilariei o facusera sa-si imagineze prezenta grabita a unui copil, in magazinul ei. Pe tejghea rămăsese o bucată de material din pânză groasă, brodat frumos, însă vechi. Fata nici nu apucă să clipeasca ori să-l întrebe ceva pe băiat, dar parcă nici nu fusese momentul potrivit pentru a se opri de la cititul biletului din cutiuță, așa că renunță instantaneu să-l mai strige pe acel băiat. Din când în când mersul acestui om care îl purta, se oprea. Dar el nu mai voia să să miște de acolo. Nu mai aștepta de multă vreme ieșirea. Sacul se lipise de pielea lui, în tot acest timp, de carnea în care-și purta oase și gânduri, trecea până dincoace de vasele sanguine, dincolo de organe sau de oricare simț pe care l-ar mai fi avut atunci. Fata se opri pentru o clipă din citit, turnându-și câteva picături groase de miere pe limbă. Singura ființă la care se gândea în aceste clipe era băiatul acela, prietenul copilăriei ei, pe nume Natalin. Continuă, aproape fără să respire, să-și citească biletul din cutiuță: Sacul eram eu sau din mine crescuse sacul, așa simțeam adeseori, când opririle se întâmplau pe malul lacului din mijlocul parcului sau sub platanii uriași ori la marginea râului sau chiar la umbra zidului de cetate. E senzația pe care o ai atunci când te înrădăcinezi într-un loc sau la un obicei străvechi. M-am gândit mult în acest timp, la toate. Mi-am părăsit amintirile vechi, legate de oameni, încercând să mă gândesc doar la ceea ce eram sau voi fi devenind în clipa în care sacul m-ar fi lepădat. Auzeam două voci, de undeva din mine, parcă, izvorâte amândouă. Una caldă, feminină, maternă și cea purernică și iubitoare, care n-ar fi putut fi alta decât aceea a tatălui meu. Fusesem singurul copil care nu m-am temut când a apărut Omul Negru cu marele lui sac, despre care se spunea că răpește copii și despre care spun eu acum că nu face altceva decât că îndeplinește unora dintre noi dorințele. Doar că trebuie să ne asumăm ceea ce ajungem să ne dorim a deveni și să ne așteptăm, într-un fel de cutie a penitenței sau într-un sac natal, împlinirea!... Mirela înțepeni cu hârtiile în mână, gândindu-se că toate dorințele puternice de până atunci i se îndepliniseră, chiar dacă, mai târziu decât și le-ar fi dorit ea la un moment, anume, dat. Că surzenia copilăriei ei s-ar fi putut datora protestelor față de cei care o necăjeau și că în clipa în care și-a dorit cu adevărat să audă, s-a întâmplat acea minune cu gust de miere de salcâm. Că acum își ținea copilăria în palme simtind acelasi gust al mierii vindecatoare. Că în temerile ei de unii oameni, una din dorințele cele mai puternice a fost să poată citi vorbele, acolo unde ele nu se aud, gesturile celorlalți, acolo unde ele nu se observă, participând pe furis sau comunicând. Luă bucata de pânză groasă, brodată și fără să o cerceteze prea mult o puse pe raft, pentru vânzare. Puse alături și cutiuța cu săculețul de miere, gândind că nimeni, niciodată nu va cumpăra această inedită marfă a ei. Răsfoi cu emotie nestăpânită paginile, iar la capătul biletului, ultimul cuvânt era într-adevăr, așa cum sperase, „Natalin”. Continuă să citească, înțelegând că nu avea de ce să se mai întrerupă și că la capătul scrisorii, care nici nu mai era atât de lungă, va avea răspunsuri la toate gândurile ce o bântuiseră în răstimpuri. Eu n-am vrut decât să-mi întâlnesc părinții, Mirela! Mi-era sfâșietor de dor de ei. Orfan cum fusesem, nu aveam unde să-i mai găsesc decât, poate, în timpul de după moartea mea sau cel de dinainte de a mă naște. Așa am aflat că mie nu-mi fusese scris încă să mor, ci să mă mai nasc o dată. În sacul meu natal. Sacul lui Natalin! Așa și tu, vei începe să auzi din nou, în momentul în care vei hotărî singură lucrul acesta. Întâmplător sau nu, voi fi și eu în clipa aceea lângă tine. Pentru că ai să vezi un băiat intrând pe ușa magazinului tău de antichități sau vechea tutungerie din colțul străzii. Băiatul are să-ți lase cutia din care citești acum biletul meu și încă ceva. Nu te va privi în ochi, dar tu ai să-ți amintești în clipa aceea de mine. Sunt chiar eu acela. Eu, Natalin! Să nu te miri că n-am crescut decât foarte puțin. Nici tu nu arăți prea bătrână, Mierlă Mirelă Mirată. Voi ieși din magazin foarte repede, ca să nu-ți întrerup lectura. Așa că, te rog, urmărește pe verso, continuarea. Mi-am amintit că ție ți-au plăcut întotdeauna poveștile mele, iar mie îmi venea atât de greu să ți le spun... Așa că, în timpul în care te tot întrebai unde sunt, am hotărât să-ți scriu despre mine, împlinindu-ți astfel, încă o dorință. Þi-am trimis povestea adevărată a șederii mele timp de câte 7 ani în acel sac, istorie pe care ai putea să o păstrezi și să o recitești, de câte ori te simți însingurată sau părăsită. Tu ești singura ființă căreia am să i-o spun, pentru că singura ești dintre toți, care îmi poate crede și simți pulsul din cuvinte. În amintirea celorlalți voi fi rămas băiatul "mincinos și fantezist", dispărut fără urmă, bietul Natalin. Tu, Mirela, nu doar că mă crezi, dar mă vei înțelege perfect, vei pricepe că nici nu contează când ne-am născut sau de unde venim, fiindcă vârsta noastră e alta decât cea pe care lumea vrea să o vadă. De-acum vei fi fericită cu tine, vei auzi și viața ta, limpede se va petrece, curățită de amintirile veșnicelor întrebări fără răspunsuri și a nedumeririlor de odinioară. Când ai să te gândești în urmă la tot timpul trecut, nu vei mai fi nefericită, ai să vezi! Cum n-am fost eu altfel decât fericit să-mi întâlnesc părinții, tineri și frumoși, într-un spațiu ascuns vederii, de la prima întâlnire a lor și până înainte de a mă naște eu sau momentul din care ei n-au mai fost... Doar aici subscriu la o nefericire uitată, căci, Mirela, Natalin mă numesc, pentru că m-am născut, de câte ori am dorit cu toată ființa mea, pentru că viața merge înainte și tot ce se va mai întâmpla de-acum va fi simplu și firesc. Ai să te întrebi poate, de ce acest om care poartă după el sacul brodat, e negru? Și eu am să te trimit, nu la scrisorile mele, ci la faptul că dincolo de simțuri, de naștere, chiar, spațiul care ne formează până la a prinde trup, nu poate avea altă culoare decât cea a univesului. Iar acesta, neluminat, este negru. Ca omul ce poartă aceste povești ale lumii în sac. Ferice de tine, Mirela, tu ai o cutiută a rezonanțelor muzicii din tine acolo, pe un raft numai al tau și ferice de cei care o pot auzi! Ai putea să păstrezi scrisoarea de la mine, însă chiar de te voi ruga, tu nu vei face aceasta! Chiar acum sau în clipa în care citești hârtia aceasta, va intra la tine în magazin însuși Omul Negru, de care, fără să te temi ai să-l pofteși și apoi ai să-l îmbii cu niște marfă mai veche. Vei pune hârtia aceasta înapoi în cutie după care, fără să-l mai vezi vreodată, vei vinde clientului straniu, Cutiuța cu miere a Mirelei, povestea mea și însuși sacul lui Natalin. Acum, cititorul, disperat, se va gândi că autorul a uitat pur și simplu de el. Pentru că de o bună bucată de vreme n-a mai amintit nimic de el și întreba cum va ieși din acea cutie, dacă tot ceea ce stă scris în bilet e purul adevăr și nu o ficțiune? Dar nu este ficțiune, vom insista să-i spunem, cel puțin, personajele nu vor accepta să creadă despre ele, una ca asta. Nici nu va sesiza că în clipa următoare, acestor gânduri, rafala de curent intrată pe ușa deschisă, o va face pe vânzătoarea de antichități să strănute puternic așa că fata nici nu va simți cum dumneavoastră, cititorul, ca o musculiță îi veți fi ieșit cu o viteză fulgerătoare, din cap. Poate, în clipa în care vă dezmeticiți puțn, fără să realizați neapărat, veți privi către vechiul orologiu din lemn, care în acea clipă nu arată decât ora 19 și 7 minute. O să spuneți că nu se poate! Dar va trebui să priviți pe orologiul magazinului încă o dată, moment în care o să realizați faptul că în timpul acestei călătorii a dumneavoastră prin spații necunoscute, n-a trecut decât un minut. Într-un alt timp decât cel al lecturii, cititorul nostru a trecut printr-o altfel de cunoaștere. Una interioară, despre exterior. E ceva la care se va mai gândi, cititorul nostru, câteodată, care acum regretă că nu s-a uitat la ceas în momentul în care a început realmente lectura povestirii. Pentru că, având timpul realității și timpul povestirii ar fi putut calcula timpul coacerii acestei povești în mintea autorului. Sau cel al vitezei unui gând. Așa că nici nu va realiza că la 19 și 10 minute, ușa magazinului se va închide până a doua zi. De data aceasta, cititorul, mai obișnuit cu reacțiile personajelor va apuca să iasă înainte de a fi prins în vreun spațiu închis, cum ar cel al odăii umbroase. Va rămâne să privească faldurile rochiei albe și lungi a fetei, în mintea căreia tocmai se plimbase. Până când aceasta, va deveni tot mai mică în zarea străzii ei, la capătul căreia se va opri o clipă, ca apoi să dispară după clădiri împreună, pe bicicleta băiatului ce-i vizitase magazinul despre care vor avea ce să bârfească babele de pe balcoanele vecine, cum că nici măcar nu părea unul cunoscut prin împrejurimi. Iulie, 2006 Adina Ungur |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy