agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-11 | [This text should be read in romana] |
Într-una din zilele mohorâte ale lui 1988, studenții anului doi „anorganică” rămăseseră după cursuri, în amfiteatrul întunecos L022. Fusese convocată ad-hoc una dintre ședințele ASCR*, la care urma să se dezbată excluderea unui membru.
La catedră, urcă Ștefan – liderul ASCR – cu sacoul atârnându-i lălâu, cu aceeași cravată strâmbă și nelipsitul limbaj de lemn. Fără să-i pese de rumoarea din sală, își începe discursul – mereu același – binecuvântând pe cei din primele rânduri cu prețioasa-i salivă cu aromă de seceră și ciocan: - Tovarăși! Ne-am adunat astăzi pentru a decide excluderea din rândurile noastre a unui element negativ și indezirabil, de care Asociația noastră n-are nevoie... Cineva strigă din sală: - Element negativ ești tu! - Și la fel de indezirabil, completează un altul. - Ce s-o mai lungim, stimați colegi – înmoaie Ștefan formula de adresare – vă așteptăm să luați cuvântul, probând cu declarațiile voastre cum că tovarășa Boeriu Cristina nu este demnă de a se afla în rândurile unei asociații comuniste, întrucât, prin purtarea sa, a dovedit cu prisosință acest lucru. Vă reamintim că, pentru a fi exclusă, este nevoie de minim două declarații. În sală se lăsase o liniște apăsătoare, nimeni nu mai vorbea, nimeni nu se mai foia. Până și neobositul Ștefan își încetase tirada, rotind numai ochii, în așteptarea cuvântătorilor. Cristina Boeriu, cu ochelarii pe nas, distinsă, înfășurată într-o haină de vulpe argintie, își aștepta cu emoție „sentința”. Lângă ea, Smaranda, colega noastră și buna prietenă a Cristinei, pe care o aud văitându-se-n șoaptă: -Nu pot! Înțelege că nu pot să fac asta! - Ai înnebunit? i se adresează Cristina. Vrei să fiu distrusă? Nu vezi că nu vrea niciunul să vorbească? Trebuie! Ești prietena mea! N-o să mă lași tocmai acum, când am mai multă nevoie! Te rog! Cristina avea tot interesul să fie exclusă din ASCR, altfel i-ar fi fost imposibil să plece definitiv la părinții ei în Germania, unde se stabiliseră. Era neapărată nevoie de această mascaradă, din care să reiasă că, într-adevăr, era “elementul negativ”, de care Asociația se lipsea cu dragă inimă, și nu invers. Că nimeni nu vroia să se înscrie la cuvânt, era de înțeles: Cristina era o studentă bună, o colegă căreia nu i se putea reproșa nimic, fapt care acum se întorcea împotriva ei, ceilalți nefiind în stare s-o ponegrească. Disperată, se ruga de Smaranda, le auzeam șoaptele de pe rândul din spate. În cele din urmă, Smaranda înțelege că de ea depinde totul și se ridică greu, alegându-și cuvintele ce se cereau a fi rostite: -Vreau să declar că tovarășa Boeriu este, într-adevăr, un element negativ, aruncă dintr-o respirație, nădăjduind că astfel va scăpa. - Detaliază! zbiară Ștefan, revărsând o nouă aversă către nefericiții ocupanți ai primelor locuri. O simt începând să tremure, după trepidația băncii de care mă rezemasem. - Este…este… - Individualistă! îi șoptește Cristina. - Individualistă, reia, cu-n nod în gât. Nu se integrează în colectiv…nu-și ajută colegii… O anume curiozitate mă îndeamnă să-ntorc privirea. Îi zăresc lacrimile Smarandei, înnodându-i-se-n bărbie. Ștefan se așezase și nu dădea niciun semn că-i ajunge ce-a auzit. Cristina îi dă coate prietenei, îndemnând-o să continuie. În loc de cuvinte, aceasta dă drumul unui hohot de plâns. - Recalcitrantă, sugerează iarăși împricinata. - Recalcitrantă, îngână Smaranda, sacadat, printre sughițuri. Și nici nu învață, la examene copiază… Întorc iarăși capul, uimită de inspirația ce-a cuprins.o, și văd cum citește de pe o foaie pe care scria Cristina. În cele din urmă, reușind să termine de citit, își dă drumul de sus în bancă, aproape strigând: “Nu mai pot!”. Se zguduie de plans, Cristina încearcă s-o liniștească, mulțumindu-i. - Am luat cunoștință, îngaimă Ștefan. Următorul la cuvânt! Tăcere iarăși. Momentul e tensionat. Nu se aude decât plânsul Smarandei. Cristina privește disperată prin sală. Nimeni nu mai vrea. Toți sunt scârbiți, bulversați, neînțelegând de ce…De ce e nevoie să ne călcăm sufletele în picioare pentru a dezlega un om, în loc să i se dea libertatea de alegere. Mă uit la noi…bieți figuranți aduși cu forța într-o dramă al cărei scenariu se scria singur, într-o vreme în care mimatul ajunsese prima religie a celor care vroiau să supraviețuiască. În sfârșit, cineva trebuia să fie lucid, realizând că mai era nevoie de-un sacrificiu. Octavian se ridică și, înainte de-a începe să vorbească, îi adresează Cristinei o privire albastră, prin care părea să-i spună: ”Tu știi, da? că nu eu vorbesc acum.” O simt răsuflând ușurată. Smaranda plânge în continuare. Colegul nostru reia, cam în aceleași cuvinte, un pic răsucite, ceea ce spusese și ea mai devreme. Vorbește clar, răspicat, ca un actor ce și-a învățat bine rolul, chiar dacă nu i-a plăcut. Ștefan zâmbește cu satisfacție. - Așadar, tovarăși, având în vedere… Nimeni nu-l mai ascultă. Ne risipim, târându-ne mapele și mirările, mai obosiți decât după laboratoarele de șase ore. Doar Cristina pare ușoară ca un fulg. Îi adresează mulțumiri lui Octavian, care se uită prin ea. Ștefan își scrie procesul verbal, silabisind. Lipesc un pumn în perete și caut spre capătul holului un loc să-mi vărs stomacul. Nu pot. Tot veninul adunat se revarsă în mine, îl simt în toți porii, apoi urcând la creier. Mă-mpleticesc spre tramvai, susținută de Mirela. Tăcem amândouă. Doar ne privim. Și probabil ne gândim la același lucru: ce-ar fi fost dacă pe una dintre noi ar fi chemat-o astăzi Smaranda. În colțul ochiului simt o lacrimă. Strâng din dinți ca s-o împiedic să curgă. Mirela face la fel. Mă obsedează un gând: “trebuie să scap de venin!” Până să pun piciorul pe scara tramvaiului, mă fulgeră o idee. O smucesc pe prietena mea, deja urcată, și-i fac semn să traversăm. Întâi mă privește mirată, apoi îi arăt către tramvaiul din sens invers și înțelege. Așadar, nu mai mergem la cămin. Ne oprim la sala radio-difuziunii române. Avem noroc – diseară se cântă Simfonia a III-a de Brahms. ............................................................ * ASCR – Asociația Studenților Comuniști din România |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy