agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2043 .



Ion Creangă se întoarce II
prose [ ]
Au trecut deja cîțiva ani și nu am nici o veste de la ea. Mă consolez cu gîndul că lucrează asupra romanului.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Klaus ]

2006-07-31  | [This text should be read in romana]    | 



1
După manifestul abdelismului o mulțime de tineri scriitori au început să-mi facă vizite și să-mi trimită manuscrise. Dacă cineva sună în ușă după unsprezece seara și toti membrii familiei sunt deja acasă, mama spune: „Iarăși la Ionuț a venit un tînăr scriitor...”. De obicei are dreptate.
Uneori tinerii scriitori mă așteaptă dimineața lîngă lift, alteori mă pîndesc pe drum spre lucru, unul din ei chiar a închiriat apartamentul vecinilor.
Sîmbăta trecută, în sfîrșit am depistat printre ei un adevărat talent, o posibilă continuatoare a tradițiEi. Nu-i pot spune numele – o să și-l proslăvească singur – o voi numi, aleator, Veronica Micle. Era exact cazul descris mai sus – Veronica a sunat la ușă la jumătate la douăsprezece, s-a scuzat rușinată și a spus:
„Domnule Grosu, mă iertați, e tîrziu deja, dar am o idee... Mă numesc Veronica Micle... Vreau să scriu... de fapt scriu deja, dar vreau altfel... Cum să vă zic... Știți...”
Aici tînăra scriitoare s-a blocat definitiv și s-a oprit.
„Intră, intră...” am bîiguit și eu, obosit, realizînd că nu scap ușor de ea.
„Domnule Grosu...” a început Veronica iară. Am întrerupt-o.
„Lasă te rog formalitățile. Spune-mi simplu – dragul meu Emin.”
„Bine. De-acord.”
Între timp am ajuns deja în bibliotecă, spațiu care îmi servea și în calitate de cabinet de lucru. În acea cameră mențin mereu dezordinea – foi boțite pe jos, rupte, mîzgălite, cărți și dicționare deschise pe fotolii, cîteva foi curate și o pană cu călimară (slăbiciunea mea - cuvîntul "cu") pe masă, pentru a creea impresia că lucrez.
„Te-ascult Veronica...”
„Știi, dragul meu Emin, mi-a venit o idee genială, genială și nu pot dormi, mă tem că voi visa alta și n-am s-o pot realiza singură.”
„Da... Foarte interesant. Care-i ideea?”
„Să scriu un roman.”
„Un roman... Despre ce?”
„Păi... Încă nu m-am gîndit... Speram că mă vei ajuta tu”.
„Cum adică nu te-ai gîndit? Întreaga idee genială e să scrii un roman?”
„Da. M-am gîndit acum 10 minute și imediat am venit la tine, dragul meu Emin. Eram sigur că o să mă poți ajuta”. Liniște. Mă așteptam eu la idei simple și geniale, dar chiar atîta simplețe... Iarăși ea:
„Aș vrea să fie ceva interesant, genial și numaidecît abdelistic... Ceva nou, captivant... Interesant... Abdelistic numaidecît...” A început să strige entuziasmată: „Aveți dreptate! Aveți perfectă dreptate, în fiecare literă a manifestului! Demult trebuia... Demult așteptam. Ați scos la iveală ceea ce era în mine tot timpul, dar dormea...”.
Am zîmbit.
„Ai citit manifestul, Veronica?”
„Da. De fapt nu în întregime, dar ideile principale, știți, mi le-am notat. Acuși v-arăt.” A început să scotocească în rucsac și a scos un obiect albastru format din două plăci de carton, între care se aflau prinse cu o spirală o mulțime de foițe de aceeași mărime. Unii ar numi acest obiect carnet de note.
„Iată... Acuși găsesc. Da! Genial! Genial! Oamenii se pierd în sisteme, cîtă dreptate aveți... Sau, sau... Iată – Fiecare dintre noi e un pic de Gebeleizis. Ce frumos. Ce păcat.”
Era tîrziu. Am întrerupt-o.
„Veronica, să revenim la ideea ta genială.”
„Da, la roman.”
„La roman. Despre ce vrei să fie romanul?” Strigă:
„Despre viață, despre totul. Vreau să explic. Vreau să mă înțeleagă, să înțeleagă, să fie clar... Dar nu direct, indirect, prin metafore, să fie clar tuturor... Știți... Viața asta, iubirea... Măreția pămîntului, omenirii... Dreptatea, frumosul, unde-s ele? Vreau să le întorc. Vreau să fac oamenii fericiți. Să le întorc copilăria. Să zboare, să se joace în nisip... Nu mă pot exprima... Eu, de fapt, am scris pînă acuma doar poezii.”
Am decis să nu mă implic în discuție. Mă distram. Deschisese iarăși obiectul albastru format din două plăci de carton, între care se aflau prinse cu o spirală o mulțime de foițe de aceeași mărime și pe care unii l-ar numi carnet de note.

„O mare și o apă, pămîntul, focul, lumea,
Sunt tristă, degajată, o! unde e Quijotul?
Iar îmi scîrție capul, frecarea timpului cu viața,
Și iară merg la școală, în toată dimineața,
Nu văd nimic în jur, ce-ar merita sudoarea.
Numai pămîntul!
Numai lumea!
Numai focul!
Numai marea!”

A terminat. Mă privea atent încercînd să depisteze o atitudine. Abia atunci am observat că tînăra scriitoare era frumoasă ca un oximoron reușit.
„Foarte frumos, Veronica. Doar că proza, știi...” M-a întrerupt.
„Știu dragul meu Emin, știu...”
„Hai să alegem dintîi un erou. Desigur că n-o să creăm unul nou...”
„M-am gîndit deja. Badea Mior.” Am strîmbat din nas.
„Veronica, nu te băga în politică. Nu e cazul. Fii mai cuminte.” S-a supărat.
„Dar nu are nimic cu politica... Badea meu va fi fără simboluri! Badea Mior va fi metaforic. Romanul e despre viață, adevăr, ceea ce omenirea, umanitatea...” Am întrerupt-o.
„Dacă o să scrii rău îți vei bate joc de Druță. Dacă o să scrii bine îți vei bate joc de tine. Ia un erou neutru. Făt-Frumos de exemplu. E în spiritul abdelismului.”
A strîmbat din nas la rîndul ei.
„Dragul meu Emin, Făt-Frumos e fără caracter. Eu n-o să pot metafo... face metafore... lucra cu el. Eu nu mă-nțeleg cu Făt-Frumos.”
„Degeaba spui. Făt-Frumos e un erou foarte bun pentru început. E cunoscut. E, cum să-l numesc, star deja. Făt-Frumos e star!”
„Poate măcar Ștefan cel Mare...” a scîncit viitorul prozei basarabene. Am protestat vehement.
„Nu, nu, nu! În nici un caz! Nici nu poate fi vorba. Dacă începi cu Ștefan cel Mare, atunci cu ce vei continua? Ce vei scrie în al doilea, al treilea roman? Nu! La Ștefan cel Mare trebuie să ajungi! Pînă la el ai de scris și de scris. Trebue să ai răbdare.”
Era deja 12. Veronica:
„Poate să-l iau pe Ion Creangă?”
Liniște. Rumegam ideea. Am rumegat-o pînă s-a făcut moale și caldă, după care am făcut din ea un balon care s-a spart în următoarea sentință:
„N-ar fi rău. Da... Cred că Ion Creangă ar fi ceva. Pentru început.”
„Cool. Ion Creangă e cool.” A exclamat Veronica fericită.
„Da. Ion Creangă e cool. Veronica, e deja tîrziu. Schițează planul romanului și cînd termini vino să discutăm. OK?”
„Da. Ion Creangă. Desigur. Cum nu mi-a venit în cap mai devreme?! Vă mulțumesc. Vă mulțumesc. Sunteți exact cum mi-am închpuit.”
M-am întristat. Veronica s-a apropiat entuziasmată și m-a sărutat de mai multe ori pe obraji. Era tîrziu. Am petrecut-o pînă la stație și m-am întors epuizat /despre "a epuiza" vezi articolul nostru în Anale/. A doua dimineață nu țineam minte nimic desigur.

2
În acele zile lucram intens asupra unui articol pentru o nouă publicație literară care urma să nu apară niciodată, fapt pe care la acel moment nu-l cunoșteam. Din această cauză zbîrnîitul soneriei m-a iritat și am decis să nu deschid. La al douăzeci și unulea sunet m-am înfuriat pe insistența oaspetelui nepoftit și roșu de mînie am deschis strigînd:
„DA!”
Era Veronica Micle, tînărul talent. Fîstîcită.
„Mă iertați. Eram sigură că nu sunteți acasă și sunam și eu așa...”
Liniște. Mă calmai.
„Da, scuze. Intră, intră.”
Ar fi frumos acum să descriu cum era îmbrăcată, dar nu mai țin minte. La o fată tînără și frumoasă îmbrăcămintea e un accesoriu care nu se vede.
„Am scris cum mi-ați spus. Schița la roma...”
Veronica era încă speriată de răcnetul cu care am întîlnit-o.
„Da, da. Hai în bibliotecă. E mai multă lumină acolo. Dă să văd.”
Am început a citi:


Ion Creangă află adevărul. El pleacă la președinte să i-l spună, dar acesta nu-l crede. Discuția e interesantă cu multe maxime și citate din filozofi greci. Ion pleacă supărat la televiziune. Cere eter. Nu-l primește. Acolo vorbește cu paznicul care se arată un bătrîn înțelept. Creangă decide să vorbească cu fiecare-n parte. Oamenii se tem de el. Creangă se supără și-și dă foc în fața tuturor.


„Și gata?” am întrebat.
„Da, dar asta e doar schița... Finalul... Finalul a fost cel mai dificil. El își dă foc pentru adevăr. Cînd mi-am dat seama am plîns o jumătate de oră. Îți închipui dragul meu Emin, el află adevărul și nimeni nu-l ascultă...”
Am pufnit în rîs.
„Nu merge, nu merge...”
„A mai fost?”
„Nu contează. Trebuie să fie interesant, nu original. Interesant. Asta nu-i interesant. Ion Creangă își dă foc... Mda. Care-i adevărul cela pe care îl află Creangă?”
„Nu știu. De fapt, n-o spun. Înțelegi dragul meu Emin, e ca un cerc aici – oamenii nu vor să afle adevărul. Ei l-au ucis pe Creangă, de aceea eu nici nu-l spun în roman. Adevărul. Să le pară rău. Da! Eu pedepsesc oamenii. Cititorii. Ei îl ucid pe Creangă și asta e îngrozitor. Dă-ți seama! Îți dai seama?”
Mi-am dat seama. Veronica a continuat.
„Creangă sunt eu aici. Ce frumos, știi cînd scriam nici nu mi-am dat seama, acum abia realizez întreaga profunzime a romanului. Eu sunt Creangă, eu știu adevărul și dacă oamenii nu vor citi romanul meu ei vor proceda cu mine exact cum procedează în roman cu Creangă! Lor li se va face rușine și vor citi imediat cartea.”
Ochii îi sclipeau. Orice poți spune despre Veronica, numai că e urîtă nu poți spune.
„Veronico, dar dacă oamenii nu vor citi romanul, ei nu vor ști că l-au ucis pe Creangă și cu atît mai mult nu-și vor da seama că tu ești Creangă și că necititnd romanul ei te ucid...” M-am încurcat și eu. Liniște. Iarăși eu.
„Și de ce Creangă pleacă la președinte? Iarăși politică. Opera ta trebuie să fie veșnică Veronica, trebuie să fie peste țări și popoare, care televiziune?! Nu! Nu! Și iarăși Nu!”
„Nu?!”
„Nu! Lăsăm doar paznicul. Paznicul bătrîn înțelept. Da! Paznicul îl lăsăm. Restul ștergem. Schimbă totul. Fără adevăr, nu trebuie adevăr... Cititorii nu mai citesc romane moralizatoare. Gata. Acum dă-le sex, crime, eroi. Fă din Creangă un eroi. Fă-l Super-Creangă, bagă-l în Matrix, du-l pe Titanic, fă-l puternic, fă-l cumva... înțelegi?”
„Înțeleg.”
„Dar nu uita de principalul. În tot krimiromanul ăsta pune suflet, pune metaforă, pune idei abstracte, lasă cititorul să creadă că mesajul e codificat. Ai citit Umberto Eco? Pendulul lui Fucault? Nu? Citește și meditează. După asta faci o nouă schiță și mi-o aduci. OK?”
„Bine.” Liniște. Mă întreabă:
„Ce faci? Lucreezi?”
„Da... La un articol...”
„Dă-mi voie să te privesc.”
„Stai, desigur.” Mi-am șters fața cu palmele. Eram obosit. Veronica s-a așezat în genunchi și a început a da din buze niște versuri fără sunet. M-am apucat de articol. Era despre abdelism. Toți în jur mă întrebau ce e abdelismul, revoluția noastră lingvistică era abia la început /vezi articolul nostru în Anale/. Scrisesem deja două manifeste, o mulțime de articole și comentarii și acești contemporani ai mei încă nu înțeleseseră. Eram tînăr, plin de energie și am decis să editez gazeta abdelismului mondial. N-a mai ieșit nimic. Nu puteam lucra cu Veronica în cameră. Am decis să citesc ceva.
„Ce faci? Citești?”
„Da... Sunt obosit. Vreau să mai citesc.”
„Ce citești?”
„Ultima mea povestire.”
„Interesant?”
„Foarte interesant. E despre tine. Mă surprind mereu. Uite... Ha-ha-ha... Genial!”
„Despre mine? Citește cu glas! Te rog.”
I-am citit chiar această povestire și i-a plăcut. Am recitit-o și recitit-o pînă s-a înoptat. A fost o seară minunată. Pe la 10 Veronica a plecat promițîndu-mi că va citi Eco și va schimba ideea romanului.

3
Intervalul de timp dintre a doua și a treia vizită a Veronicăi a fost mai mare. Deja o parte din mine o aștepta cu nerăbdare. Presupuneam mai mult în glumă că s-o fi apucat de ceva mai util omenirii – de modelling sau de contabilitate. Abia peste o lună și ceva tînăra talentată a sunat la ușa apartamentului meu.
„Salut, dragul meu Emin. Te-am sunat, dar nu a ridicat nimeni.”
„Salut Veronica. Ridic rar receptorul... Știi... Lucrez. Unde-ai dispărut?”
„Am dat bacul. Uf... Am scăpat. Sunt mare deja...”
„Intră, nu sta în ușă.”
Am trecut în bibliotecă.
„Ai citit Pendulul lui Fucault?”
„Da, da desigur. Dar nu l-am terminat... E... greu de citit. În schimb am refăcut schița romanului. I-am găsit și titlu – „Ion Creangă se întoarce doi”.
„Perfect. Banal, dar interesant. Titlul e bun. Titlul e bun.”
„Abdelistic...”
„Abdelismistic, mai bine spus...”
„E cald la tine.”
Am deschis fereastra. /Pentru "Fetele tinere și căldura în literatura română" vezi recenziile la teza noastră de doctor în Anale/
„Dă-mi schița să văd.” Eram nerăbdător. Oare ce-o mai fi născocit?


Ion Creangă se întoarce II

Ion Creangă e om mare la Iași. El e bogat, faimos, puternic. Dar în ultimii ani e foarte trist. El decide să se întoarcă la Humulești să-și recapete fericirea. Dar aflînd despre asta Titu Maiorescu se cere și el cu Creangă. Creangă îl refuză. El nu vrea nici un element străin. El vrea copilăria. La Humulești însă toți îl... respectă. Mătușa îl filmează cînd el fură cireșe, Dascălul zîmbește cînd Creangă ucide muștele cu cărțile sfinte. Între timp în sat ajunge știrea că la Iași Maiorescu terorizează toată lumea literară. Ba îl critică pe Alexandri /pe atunci Alexandri încă semna cu x în nume/, ba își bate joc de Mateevici. Toți poeții stau închiși în case și nu publică nimic. Cititorii sunt îngroziți. Mihai Eminescu recunoaște: „Totuși, cînd era Ion Creangă la Iași, eczistha /licența Poetului/, un echilibru în lumea literară”. Iașii devin pustii. Ion Creangă decide să se întoarcă în capitală să salveze lumea literară. El își vopsește barba în kaki, urcă într-o căruță ultimul model și se pornește la Iași. Pe drum se întîlnește cu Vasile Alexandri. „Un-te duci măi uncheșule?” „În Italia, la lucru”. Merge Creangă, merge... Eminescu. „Un-te duci, măi michiduță?” „La Viena, la cules la căpșune”. Ajunge Creangă la Iași și îl cheamă pe Maiorescu la duel. Maiorescu alege arma – coasa. Arbitru – paznicul bătrîn și înțelept de la televiziune. Maiorescu hîrș îi taie un picior lui Creangă – lui Creangă din rană îi cresc două picioare la loc. Maiorescu hîrș îi taie lui Ion capul – la loc îi crește capul și încă un picior. Scriitorii se luptă pînă ajunge Creangă să aibă o mie și unu de picioare. Maiorescu se predă, Eminescu se întoarce de la Viena, Alecsandri /deja semna cu cs/ din Italia și toți sunt fericiți. Numai Creangă e trist – vrea la Humulești.


Strîmb din nas.
„Mai bine, mai bine... Mult mai bine. Doar că Maiorescu terorizează Iașii... Prea simplu, prea real, prea... Eroul negativ trebuie să fie mare, fioros, puternic... Maiorescu nu-i bun...”
„Poate pe Sadoveanu?”
„Poate, dar ne mai gîndim. Ne mai gîndim... Cu Humuleștii te-ai gîndit foarte bine. Frumos. Frumos. Coelho. Doar că mătușa n-are ce căuta. Ucisul muștilor... Periculos... Poate să te acuze de blasfemie. Nu glumi cu așa ceva. Totuși n-am înțeles – unde-s morții, unde-i sexul? Trebuie o poveste de dragoste aici. Ne trebuiește o scenă erotică ceva. Creangă și asta a popii... cum îi zicea? Smărăndița. Ceva frumos, nobil, artistic. Barba kaki ar prinde aici bine. Mai gîndește-te. Și trebuie să moară cineva. Înțelegi?”
„Aha. Eu mă gîndeam la bătrînul paznic.”
„Da. Bătrînul paznic moare. Mi se pare corect. Fă-i o pneumonie atipică ceva, SIDA undeva... Strașnic. O moarte în chinuri și o frază de final frumoasă: „Las tot ce am neamului ostru” sau „Am luptat din convingere” ori „Am vazut lumina!” etc.”
Liniște. Veronica era din ce în ce mai frumoasă. Cu cît mai des vezi omul cu atît ți se pare mai frumos. /E valabilă și fraza: Cu cît mai rar vezi omul cu atît ți se pare mai frumos. Face parte din genul de fraze pe care scriitorii le introduc în opere pentru ca cititorii să exclame: „Cît de adevărat. Și eu exact la fel spuneam”./ Vroiam s-o sărut, dar nu știam de unde să încep. Discuția.
„Cum ai dat bacul?”
„Rău.”
„Bravo, bravo. E bine pentru biografie. Cititorilor le place cînd scriitorii sunt proști în copilărie. Ai acum mai mult timp liber, nu?”
„Da, vreau să mă apuc serios de scris. Trebuie să plec.” M-am întristat.
„Bravo, bravo... Deci știi ce trebuie să schimbi, nu?”
„Erou negativ, sex, morți.”
„Bravo!” Fata evolua. Observam cu ochiul liber.

4
A patra și ultima vizită a Veronicăi a fost făcută în August. Mă întorsesem de la o școală de vară unde iarăși am explicat ore întregi miezul manifestului abdelismului fără succes. Acasă mă așteptau cîteva sute de scrisori de la tinerii scriitori. Inclusiv de la Veronica:

Iubitul meu Emin, unde ești?
Unde ești fanafară militară?
Unde-s codrii și izvorul?
Cum să afli? Cum să afli?
Unde-i mijlocul iubirii?
Despărțirea noastră
ca un muc de copil
Pe asfaltul sur al orașului!

Am rîs, am aruncat scrisoarea în safeul cu amintiri și m-am apucat de lucru. Primisem mai devreme o scrisoare importantă de la un editor care-mi promitea marea și sarea dacă reușesc să termin un roman pînă în octombrie. În aceeași zi, ziua sosirii de la școala de vară, m-a vizitat Veronica Micle. Talentul a început să strige la mine din start:
„Dragul meu Emin, unde-ai dispărut? De ce nu m-ai anunțat? Eu aștept cu schița asta deja o lună!”
„Salut Veronica. Ai scris?”
„Am schimbat totul! Cred că n-o să-ți placă... Stai să vezi!” A zîmbit. Mi-a întîns un obiect alb subțire, de formă dreptunghiulară, pe care erau niște pete mici negre. Cu alte cuvinte o foaie.


Ion Creangă se întoarce II

Ion Creangă e pe patul de moarte. În jurul lui nu se află Eminescu, nu-i Veronica Micle, nu-i Titu Maiorescu, nu-i Vasile Alecsandri – toți au murit. Fără urmași, fără elevi, Creangă lasă moștenirea culturală lui Eliade și Cioran. Primul nici nu a binevoit să vină la patul bunelului de la Humulești. Doar Cioran îl privește pe Creangă cum moare și îl invidiază. Dar Cioran e în pericol! În spatele lui un poet apucă o corolă de minuni și vrea să-l lovească cu ea în cap!


„Genial! Genial! Bravo” zic eu. „Ai înțeles! Extraordinar! Fantastic! Cît e de frumos.”
Veronica fîstîcită mă întreabă:
„Nu-i prea autobiografic?”
„E puțin, dar merge! Așa și trebuie să fie capodopera. Dacă reușești să scrii romanul să știi că ajungi sus de tot. Sus de tot.”
„Trebuie să plec” spune Veronica.
„Deja?” Simt că o iubesc. În patru întîlniri fata m-a făcut să tremur.
„Da.”
„Vei veni la mine cînd termini romanul?”
„Da. Numaidecît. Pa!”
„Pa!”

Au trecut deja cîțiva ani și nu am nici o veste de la ea. Mă consolez cu gîndul că lucrează asupra romanului. Însă o parte din ce în ce mai mare din mine este cuprinsă de o dureroasă tristețe și de o profundă îngrijorare pentru soarta Veronicăi Micle.

/2002/












.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!