Cine sunt eu? Acestă întrebare cred că mi-am pus-o de un milion de ori fără a fi vreodată capabil să-i găsesc un răspuns cât de cât convenbil. Asta și pentru că, de fiecare dată, cel care căuta acest răspuns era altul, deși trupește era același. Ne transformăm cu fiecare secundă a vieții noastre, ducem o luptă lăuntrică acerbă și adesea aproape de necontrolat. Ne războim cu patimile, cu lumea, cu noi înșine, cu frigul și cu neputința din noi, cu ura ce zace în noi, cu indiferența, cu înșelarea, cu frica de noi înșine și de Dumnezeu. Dar cel mai greu ne este cu noi înșine și cu mizeriile noastre.
Dar totuși cine sunt eu?
Sunt și fir de iarbă, și mirerasmă de tei, și pală de vânt, și strop de rouă, și iarbă prin păr, și colț de stâncă, și catifea de floare de colț, și rubin, și azur, și petec de noapte, și petec de zi, și petec de cer. Sunt aici și pretutindeni și voi aluneca printre stropi de visare cândva. Adică sunt totul și nimic, într-o îșiruire nebună de imagini și vise, într-o horă a neputinței de a fi un singur lucru, de a mă vedea exact așa cum sunt în realitate: eu însumi și nimic mai mult de atât, o ființă unică, creație a lui Dumnezeu și care ar trebui să trăiască pentru Dumnezeu și nu pentru toate năzbătiile care îmi umplu viața. Dar încă nu am învățat abandonul, încă nu știu să fug de mine însumi și de toate celelalte ale mele pentru a mă regăsi, paradoxal, exact în mine însumi dar nemachiat și netransformat în deșertăciune și vis.
Dacă mă vei întreba despre mine, din nou îți voi răspunde că sunt și că voi fi aevea. Voi fi un pămătuf de nor ce se va topi în infinit, semn de întrebare pentru un alt semn de întrebare. Mă descompun în mii de certitudini și în mii de ipoteze, în mii de semne de întrebare. Sunt și prinț, și fiu de saltimbanc. Sunt câte puțin din orice și nimic din fiecare. Împrăștiat și abandonat prin lupte și locuri care nu sunt ale mele, dar în care m-am vârât de bună voie, iar acum nu mai pot să ies de acolo. Vreau timp să fiu numai eu însumi. Vreau timp să mă adun, să încetez cu risipirea, cu ezitarea, cu deșertăciunea în care trăiesc. Există o mică parte de suflet, unică, invadată de alte identități străine care nu-mi sunt însă străine, căci cu voia mea au intrat acolo și s-au instalat ca la ele acasă. Iar acum se dau cu greu la o parte. Mă leagă de ele atâtea șă atâtea fire ale acțiunilor mele voite sau nevite încât mi-ar trebui firul Ariadnei pentru a ieși din încâlceala lor. Sau Lumina lui Dumnezeu. Și cum Ariadna este doar plăsmuire a imaginației, cred că înțelegi unde ar trebui să caut evadarea.
Atunci „invazia” devine „sudoare”, căci mă leagă cu mii de fire ca un păianjen ce-și sugrumă victima cu ajutorul pânzei abil întinse. Dar există acel mic mare unic care mă desparte de orice și mă leagă de mine însumi și care se numește sufletul meu. Acesta este o existență unică, care este numai a mea și pentru care voi răpunde mai apoi când voi fi întrebat despre cultura pe care am sădit-o pe el. Acesta mă face să caut iarăși pe mine însumi în ipostază universală unică. Când eram mic mă întrebam dacă nu am fost cândva sau voi mai fi cândva într-o zi, într-un loc... sau tot aici....tot așa. Cum voi fi? Același chip dar alte simțiri și gânduri sau chiar așa, exact ca acum? Mă întrebam dacă voi mai exact așa, nu cumva am mai fost? Dacă nu cumva sunt și acum exact așa, dar într-un alt loc. Copilul din mine credea că am fost, sunt și voi fi în același timp. Și ce bine era să visezi astfel! Ce odihnă era în sufletul meu atunci și ce pace îmi dădeau gîndurile acelea!
Când sunt doar eu? Când mă pierd printre întrebări, și mă regăsesc pierzându-mă, sau când caut să nu mă pierd, fără fire și întrebări, trăind hedonic, simțind. Eul în ipostază unică în univers îmi este cel mai bun prieten, străin sau dușman? Cel mai mare dușman al omului își este el însuși sau este un altul străin de el dar cu care coabitează și care ne insuflă mare parte din acțiunile noastre ciudate. Citindu-l pe Hegel, de exemplu timpul eului autentic este distrus. Se bucură frântura de eu care se regăsește în ea însăți nepătată și nepăcălită, dar oare cât din mine este în acestă stare pură? Acum par a înțelege, acum par avea revelația acelor momente când, în continua căutare de sine, ne regăsim, ne adunăm, ne recompunem, ne „culegem”. „Gândesc, deci exist”. Paradoxal atunci e cel mai trist, căci ansamblul iese întotdeauna spart, ca un puzzle neterminat, căci mereu cîte un ceva din mine rămâne străin și pierdut pe undeva și nu stiu pe unde să-l caut. Omul e compus din materie și suflet, nu din lumini și umbre, e boare și viscol. Eul meu e ca o perlă de mare preț - cu cât perla este mai curată, cu atât va fi mai valoroasă, mai aproape de menirea sa inițială.
Uneori intuiesc marele adevăr pentru a-l pierde iarăși într-o fracțiune de secundă, pentru a rămâne apoi pradă îndoielii, sentimentului nonsensului și râvnirii mai abitir a atingerii din nou a adevărului, care devine dramă, deoarece ne scapă chiar atunci cînd l-am prins. Adevărul e ca o lostriță. Atunci, în lupta cu absurdul, credința e totul. Este veșnica „poveste”. Cea mai frumoasă!