ARABESCURI

1.
Era primăvară timpurie. Ploile se rețineau în norii ce pluteau deasupra satului. … gropar. Tocmai atunci murise un nepoțel-prunc, și Radu Inereanu împreună cu vecinul, Mihai al lui Goriță Sîrbu, a mers la țîntirim. Mătușa le-a arătat locul unde aveau să sape -- o postată cu morminte vechi, ce aveau crucile putrede, răsturnate pe o parte.
Pămîntul argilos era ca de fier. Loveau cu tîrnăcopul dezbătînd anevoios bucăți de humă pe care le aruncau cu lopețile afară. Pe la amează, mătușa adusese demîncare o strachină cu găluște, pîine și un burluieș cu vin roșu ca sîngele.După ce au mesit, continuară să sape cu mai mult curaj.
De la mătușa, Radu aflase că prin locul cela este înmormîntat bunelul Ion al lui Manolache. Știa de el doar din auzite, căci bunelul murise de tifos la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, în evacuare, la Brînzenii Vechi un sat de pe malul Răutului. Săpînd încă un rînd de hîrleț, dădu peste un obiect tare, apoi înfipse mai adînc lopata și scoase de sub țărînă un craniu mic, căruia pe dată îi sări mandibula... Radu s-a speriat grozav și a sărit pușcă din groapă...
— Calmează-te! N-ai teamă. De-aici nimeni nu învie…îl liniști mătușa.
Pînă îndeseară au isprăvit. Lui Radi i se păru extenuantă munca de gropar. A doua zi avu loc procesiunea de înmormîntare. Sicriul cu neînsuflețitul prunc era greu. Dar și mai împovărat îi deveni sufletul, cînd trebui să coboare mortul în groapă…
Osemintele vechi, împreună cu craniul au fost adunate într-o torbiță albă și puse la căpătîiul sicriului. Ajutați de mai mulți oameni, au aruncat țărîna, acoperind totul cu humă galbenă de lut. La căpătîi, împreună cu Mihai, au înfipt o cruce grea de jugastru, peste movila de țărînă proaspăttă au așezat florile și coroanele... Gîndurile lui Radu însă erau undeva în neant. Fața lui căpătă o expresie absentă...
— E bunelul tău, zise una din mătușile care veniseră la înmormîntare. Îi semeni lui foarte mult...
Înmormîntarea luă sfîrșit. Toate rudele recunoscuse osemintele bunelului Ion al lui Manolache.
— Ai o asemănare, izbitoare cu bunelul tău, îi zicea mama lui Radu. Era înalt, zdravăn, cu capul mic. Ai avut norocul să-l vezi după atîțea ani ...
Pe atunci, Radu citise piesa “Hamlet”. Voia să devină actor. Avea senzația că trăiește cu adevărat cele citite. Măcar ia de recită monologul Prințului de Danemarca!
În acea clipă Radu se gîndea că este norocos. Doar acea întîmplare a fost unica ocazie de a-l vedea pe bunelul Ion al lui Manolache, de la care nu se păstrase nici măcar o fotografie.
2
Revenit acasă dintr-o lungă și anevoioasă deplasare în Asia Mijlocie, Radu Inereanu spera că familia lui va deveni mai trainică.Înainte de plecare, avusese un scandal de proporții din cauza unor scrisori de dragoste, primite de la o doamnă din Bielorusia, cu care făcu cunoștință în timpul unei deplasări anterioare la Dubultî, de lîngă Riga. Atunci, soția a forfecat demonstrativ, plină de istericale, în fața lui și a copiilor, costumele procurate de către el din Letonia...
Acum, după o perioadă de despărțire, timpurile părea că se schimbaseră spre bine. Soția deveni și mai drăguță, și mai frumoasă, și mai atentă, și mai gingașă, și mai calmă. Într-o săptămînă au făcut reparație în casă, și au hotărît să facă cumătrie fetei. De la Ineasca părinții adusese într-o desagă colaci,cîteva laturi de țol, o damigeană cu vin. Radu se simți gospodar pe loc. Avea casă, doi copii și viitorul le aparținea. Cumătria s-a petrecut vesel. Verișorii îi preziceau un viitor frumos, plin de virtute, tot lăudîndu-i pînzele expuse în țară și peste hotare. Doar spre sfîrșitul petrecerii soția iar deveni nemulțumită. Avea pe față amprentele unor retrăiri adînci, pe care Radu le observă și se...înfricoșă. După ce au plecat oaspeții și au rămas în doi, au avut o discuție grea:
— N-o să mai putem conviețui, zise dînsa. Am analizat bine. Căsnicia noastră e ca și cum pe un fir de păr, care iată-iată se va rupe și eu, împreună cu amboi copii, voi fi zdrobită...
— Nu te lăsa pradă gîndurilor triste, o îndemnă el. Trăiește cu impresia...
— Niciodată, zise soția, întrerupîndu-l în șoaptă, că pe obraji i se prelinse cîteva lacrimi. Am aflat totul. M-ai schimbat și-acolo c-o graficiană... Niciodată nu voi accepta trădarea. Pot să-ți iert orice, numai înșelarea nu... Trebuie să ne despărțim.
Cuvintele soției erau dure.El privi la masa plină cu bucate, la fetițele care dormeau dulce și nu-și putea imagina că totul s-a sfîrșit…
— Crezi că este momentul să plec?
— Chiar acum, zise soția... Nu pot să te sufăr...Dacă nu pleci tu, plec eu, împreună cu fetele...
— Nu te chinui...
Radu Inereanu adună în grabă cărțile, hainele și ieși în strada rece și pustie. Privi în urmă și văzu cum se stinse lumina la unicul geam care dădea în stradă. Își încordă puterile, luă în mîini cele două valize și plecă mai departe, dîndu-și seama că tot ce a avut mai scump în viață a pierdut...
Acum... pleca la o conflagrație mondială, la un război din care nu putea ști dacă va ieși învingător sau păgubaș, dar era sigur că nu se va întoarce acasă niciodată.
3.
Împreună cu Sergiu Siminoc, Radu Inereanu se petrecea de minune… Dînșii avuseră prilejul să se întîlnească cu femei venite de la țară. După cîteva luni de aflare în oraș, multe din ele nu mai doreau să se întoarcă acasă, la părinți. Unele dintre ele făceau cunoștință cu vreun bărbat doar pentru a le servi o dată în zi la cafenea, numai să nu moară de foame. Era o mare problemă pentru ele să poată obține, pe orice cale, mijloace pentru a achita gazda.În scurtă vreme, ele se deprindeau să fumeze demonstrativ, pășind pe stradă….Nu se dădeau în lături nici de la alcool. Întîlnirile lor cu acele fete deveniseră o sărbătoare. Amicul dispunea de bani și posibilități materiale pentru a se încinge în veselii. De la o vreme Radu, înțelesese că în Moldova s-au devalorizat... femeile. Acum ele se petreceau cu ei, mîine cu negrii și arabii veniți la studii din Africa și Asia...Radu trăia timpul deducțiilor. Avea impresia că de la țară vin și fete de treabă, din gospodari, dar majoritatea sunt niște lepădături, care ademenesc bărbații și apoi îi nenorocesc prin comportamentul lor. Dar, vorba ceea: “Ce iese din mîță — șoareci prinde!” Unii dintre ei se și căsătoreau cu ele. Dumnezeu pe acele fete lipsite de educație și simțul gospodăresc le înzestra cu o ...frumusețe și o corpolență uluitoare.Radu Inereanu cunoștea deja mulți prieteni, care crease asemenea cupluri și trăiau coșmaruri. Din aceste motive, împreună cu Sergiu, deciseră să nu se căsătorească degrabă.Uneori veneau împreună la o cafenea din cartierul Ciocana și urmăreau cum la mese doar cu un pahar cu apă, stau cîte două duduițe, ce aveau scopul să acosteze pe cineva…Ei urmăreau amuzați scena, cînd unele din ele, parcă dispuneau de hipnoză, atrăgîndu-i pe bărbați... Nu zăbavă, se împerecheau, apoi cavalerii, prin celulare, chemau taxiurile și curînd plecau.
— Nu-ți face numai impresii neplăcute, amice, îi zicea mereu Sergiu.Misiunea bărbaților alde noi este de a căuta... Sunt femei foarte bune, de treabă, dar ele trebuiesc căutate mereu. Un lucru bun totdeauna se dobîndește greu.
— Mi se pare că deja nu mai există. Fetele bune se căsătoresc din adolescență. Oare n-ar fi mai bine, nu ne căsătorim?
— În nici un caz! E rău cu rău, dar mai rău fără de ele... Nu mai vreau să fiu holtei. Doresc să am familie, copii.
— Și dacă nu vei găsi o femeie potrivită?
— Trebuie să le căutăm!.. și după o pauză continuă: Dar, mă rog! Viața e o zilnică încercare. Nu voi fi eu sau tu primul, căruia nu-i este hărăzit să aibă o familie armonioasă. A fi bărbat familist e dificil în a doua jumătate a vieții, amice.
— Vom trăi și vom vedea , răspunse Radu Inereanu, presimțind că nu va fi deloc ușor să găsească pe cineva cu care va fi fericit și va avea familie armonioasă Începu să-l înfricoșeze. Să-l strîngă în spate.
4.
Prin 1989 găgăuzii din stepa Bugeacului, încurajați de Moscova, se răzvrăteau împotriva moldovenilor. Propaganda sovietică șovină, declanșase împotriva moldovenilor o adevărată campanie de defăimare, declarînd că poartă vina în toate relele petrecute în decursul istoriei,de cînd s-a stabilit această etnie de proveniență turcă în Basarabia. Intrarea în Comrat era barată de blocuri din beton armat.Din toponimicul orășelului Ceadîr-Lunga au șters cuvîntul “Lunga”, păstrîndu-l doar pe cel turcesc “Ceadîr”. Oamenii simpli strîngeau roada, iar liderașii locali, instigați de KGB-ul de la Tiraspol, distrugeau tot ce era românesc.Nu vroiau să audă de graiul băștinașilor și aminteau întruna de jandarmii români, care pînă la 1940 i-au snopit în bătăi. Cu certitudine se uitaseră despre faptul că rușii distrusese o mare parte din populația găgăuză prin deportări și foamea organizată din a doua jumătate a anilor, 40. Moldovenii din stepa Bugeacului erau învinuiți că de la Chișinău se observă tendința ca ei să fie...românizați, deși în toate școlile din zonă predarea se făcea în limba rusă...Într-o după-amiază Radu Inereanu, în calitate de avocat, sosise la Ceadîr-Lunga pentru a apăra la judecată un găgăuz din localitate.
— Am ajuns unde-am ajuns, stimabile, îi zise judecătorul Arnăut, un coleg de-al lui de la universitate, un intelectual găgăuz, deștept , cu o ținută de diplomat.Golănimea s-a răsculat împotriva fraților și ne vîră pe gît prietenia cu Moscova... Rușii nu-și dau seama că împreună cu moldovenii am trăit și trăim cele mai mari tulburări sociale de mai multe secole.
Afară vîntul prinse ușurel a împrăștia frunzele galbene. Prin centrul orășelului, un cioban mîna o turmă de capre și oi. În gara mică șuiera trenul. Deasupra blocului administrativ fîlfîia un drapel albastru cu dungi roșii, pe care era desenat un cap de lup. Într-o urnă din apropiere, printre gunoaie se vedea un tricolor pîngărit.
— Cu ce se vor termina toate astea?
— Cu nimic... Moldovenii nicicînd nu au fost ostili găgăuzilor. Va trece totul, cum a început.
— Dar violența ia amploare, a zis Radu devenind parcă indiferent la cele văzute.
— S-a creat deja Guvernul statului găgăuz, zise cu o voce ironică judecătorul Arnăut. Ia te uită, privește, arătă el la un vlăjgan care trecea prin fața Judecătoriei și scuipă în stradă. Este membrul grupului de pichetare, Ivan Kîvîrjik și se pretinde Ministrul culturii! Scrie poezii despre alcool!
— Dar judecătorii, procurorii din localitate au poziția lor?
— E diferită! O parte din ei au trecut sub jurisdicția noului Guvern găgăuz. Deja au împărțit posturile de Procuror general, ministru al justiției, președinte al Judecătoriei Supreme... Ca să vezi!
Procesul la judecată s-a încheiat pe la chindii. Amicul de Universitate, văzîndu-l descumpănit, îl bătu prietenește peste umăr și-l liniști:
— Nu le lua pe toate în serios. Într-o perioadă de tranziție se întîmplă multe... Hai cu mine.
Au mers într-o cramă unde, amîndoi cu alți intelectuali locali au băut Kagor de Comrat. Se întunecase deja. Radu Inereanu avea emoții cum să ajungă la Chișinău.
-- Nu fi naiv, amice. Prea le iei pe toate aproape de inimă! Liniștește-te! O să pleci cu automobilul meu de serviciu. Îți dau o damigeană cu vin ca să servești prietenii noștri din Chișinău și carne de miel...Totul va fi bine, fii sigur!
-- Oare în vremurile noastre mai poți fi sigur de ceva? zise necăjit Radu. Nu vezi că de-acum 200 de ani rușii nu ne lasă în pace.
— Totul este ca în palmă, amice… Rușii și-au pus în minte să federalizeze Basarabia.Și o vor face…În această parte a Europei, nimeni, în afară de ei și ukraineni , nu are nici un interes… Sunt lucruri care nu depind de noi, oamenii de rînd…
Radu Inereanu urcă în mașină. În centrul orașului se adunase multă lume, scandînd slogane agresive, antiromânești. Șoferul, un bărbat chipeș, șuiera un cîntec de pahar, iar prin oberlihtul mașinii în viteză răzbătea un vîntuleț de toamnă pretimpurie.
5.
Primăvara era în agonie directă cu iarna.Printre fulguirea de zăpadă, arareori de pe ramurile vișinilor înfloriți se desprindeau petalele. În acel april capricios, Radu Inereanu a doua săptămînă nimerise pe patul suferințelor la spitalul din centrul orașului. Avusese gripă, apoi pneumonie, iar în ultima clipă medicii depistase tensiune intercraniană. În odaie era frig. Caloriferele erau reci.Un amic adusese un cămin electric și el mereu își încălzea picioarele. Nu-l vizitase nici un copil. Se resemnase cu singurătatea și se delecta cu un volum de franceză, în care, deși o studiase în școala medie, apoi la universitate, nu era în stare să închege un dialog. Studia cu insistență, fiind convins că va reuși să acorde interviul la ambasada Canadei va avea prilejul să plece în străinătate, pentru totdeauna.Era unica lui speranță, care-l îndemna să trăiască, să fie optimist. De-altfel, în ultimii 10-15 ani, la Chișinău el se simțea ostatec în timpul unui război nedeclarat de nimeni, dar de la care se auzeau frecvent bubuiturile canonadelor și vaietele oamenilor. Era dificil să obții viză pentru a emigra în occident. Sate întregi erau părăsite. Oamenii plecau cu nemiluita în căutarea unui cîștig, care să le asigure un trai cît de cît decent. Primăvara nu era în stare să izgonească frigul iernii nici de afară, nici din sufletul lui.Toate speranțele erau rezervate pentru vară, cînd el, împreună cu familia, va părăsi acest infern.
În ultimele clipe, Radu Inereanu simțea tot mai mult că sănătatea lui se înrăutățește și el deveni…curios. “ Ce se întîmplă cu omul, care vede moartea cu ochii? Probabil, începe să fie calm și să se supună acelor chemări extraterestre. Dar, ca și înaintea nașterii, așa și în fața morții omul vine singur…Poate în clipa morții el trebuie să fie tăcut, să nu mărturisească nimănui nimic?..” Lucrul care-l chinuia cel mai mult, era gîndul că el va trebui să treacă de pe un făgaș zbuciumat, în altul static, plin de tăcere , liniște și o taină veșnică. Simțea că în corpul lui pătrunde o altă lume. O vedea în culori sumbre,o privea înspăimîntat cu fiece moment, dar nu putea s-o izgonească. Era în agonia momentului… Cîțiva medici îl înconjurară, îi luau pulsul, discutau ceva între ei, dar el nu le auzea vocea.El deja pășea în altă lume, pe care trebuia s-o accepte pentru totdeauna.
6.
Cunoscuta lui Radu Inereanu ataca... scena. Avea o voce calmă, plăcută. Dînsa mereu îl invita în ospeție la ei, unde, împreună cu soțul, la o masă copioasă, începeau discuțiile despre artă, bussines. Dînșii nu erau angajați de doi ani. Închiriau un apartament din vecinătatea sectorului cu vile ale oamenilor bogați. Seara mergeau la un bar din apropiere, unde cîntau pînă aproape de miezul nopții pentru o remunerare iluzorie. Artista făcuse cîteva lansări la radiou, dar melodiile ei nu se bucurau de popularitate. Ea însă parcă amenința viitorul că, într-o bună zi, va avea fericirea să întîlnească un compozitor supertalentat cu care va lansa numai șlagăre...A mers cu soțul ei la un concurs prestigios de la Moscova, care le-a pricinuit cheltuieli enorme. Rezultatul însă a fost...un eșec total. În urma acelor zile, amîndoi trăiau… din sărbătoare în sărbătoare. Oaspete însă era acceptat doar Radu Inereanu...
— Avem o rugăminte la dumneata, cumătre, îi zise artista într-o seară… Noi plecăm subit în Spania, iar la Chișinău avem nevoie de un împuternicit, prin procură... Oferta care ne-a fost propusă de spanioli nu mai poate fi tergiversată. Un contract de mare perspectivă pentru mulți ani...
Radu Inereanu căzu de-acord. Ca avocat, apărase interesele multora în instanțe prin procură. De ce să nu-și ajute și prietenii?!
În dimineața cînd notarul autentifică procura, artista dori să-l servească cu o ceașcă cu cafea în restaurantul din parcul Central. Stînd la masa cu flori, dînsa i-a povestit cu ce are să se ocupe în Spania. La despărțire, l-a sărutat amical pe obraz lăsîndu-i amprentele buzelor rujite.
Spre seara, amicii își luară zborul spre Madrid.
Chiar a doua zi, asupra lui Radu Inereanu tăbărîră creditorii ...artistei. Poliția veni la el cu mandat de arest și ordonanța pentru percheziție... Reproșurile lui au fost ascultate abia în dricul amiezii, cînd procurorul de sector îi demonstră o sumedenie de recipise, prin care artista împrumutase de la clienți sume mari de bani… Iar el, Radu Inereanu era garant al acelor împrumuturi...
— Înțelegem că este vorba de o escroacă, zise procurorul, dar banii împrumutați de la creditori trebuiesc returnați....
-- Păi bine, dar ce atribuție am eu față de banii despre care aflu prima oară?
— Poate ai dreptate, murmură procurorul. Dar cum să le explic celor care iau dat, poate ultimii bănuți, nădăjduind că le va perfecta actele pentru emigrare în Occident...
— E o confuzie, domnule procuror, reproșă Radu Inereanu. Doar cunoașteți legea destul de bine. Nu port nici o vină în acest caz...
— De-acord. Dar te rog... ieși în stradă și explică-le acestor zeci de bătrînei legea în vigoare.
În curtea procuraturii se adunaseră oameni în vîrstă, care condamnau persoanele escroce…
7.
La o serată, Radu Inereanu fu chemat în cancelarie de directorul școlii, o doamnă tînără, divorțată, care locuia de una singură într-o casă din Fundătura Ineascăi. Femeia era îmbrăcată într-un costum negru, cu o eșarfă albă la gît. Părul ei blond se lăsă umed pe spate. Ochii îi radiau de fericire…Ea veniseră odinioară de-acasă și o prinsese șuvoiul de ploaie.Radu Inereanu era în ultimul an de studii. Directoarea îl privi veselă, ținînd mîinile în șolduri:
-- Radule, adu te rog, de la taică-tău un ulcior cu vin... Vreau să mă veselesc în astă seară…
În cîteva clipe, băiatul se întoarse cu ulciorul plin în cancelarie.În sala de festivități erau dansuri. Se auzea muzica.
— E vin de poamă busuioacă, zise băiatul după ce a închinat împreună cu directoarea cîte un păhăruț.
— Cheamă-l, te rog, și pe Isaia Filimon să se convingă că vin ca al tatălui tău n-are nimeni în Ineasca.
Profesorul de cultură fizică, un celibatar înalt, chel, a închinat pe nerăsuflate cîteva pahare la rînd. Directoarea vru să mai converseze cu el, dar acesta-i mulțumi făcînd cîteva gesturi din cap, și plecă acasă, motivînd că trebuie să-i fete vaca...
— Să mergem în sala de festivități, propuse băiatul, simțindu-se stăpîn pe situație.
Veselia era în toi. Cînd urmă tangoul “O seară la Constanța”, Radu o invită pe directoare la dans.
— Nu mă strînge tare la piept, îi șopti ea. Observă cei din jur...
Dansurile se terminară după miezul nopții. Afară turna cu găleata. Elevii se împrăștiară pe la casele lor.
Radu Inereanu simți că băutura îl ajunsese.
— O să vă conduc acasă, îi propuse el directoarei. E departe,întuneric și drumul e plin de noroi...
Învățătoarea nu-i răspunse. Fără de umbrele, pășeau amîndoi prin ploaie.Vîntul fremăta salcîmii înfloriți care răspîndeau un miros îmbătător de plăcut. Lîngă casa lui Vasile Sfrij, mirosea a flori de bujor, busuioc și matiolă.Era întuneric. În cale nici o țipenie de om. Băiatul simțea răsuflarea proaspătă a femeii de-alături și inima începu să i se bată puternic.
Într-un tîrziu, uzi,murdari de noroi, au ajuns în dreptul casei directoarei, ce se afla chiar sub pădure, cu un gard de nuiele și o poartă mică, desprinsă din balamale.Stropii continuau să-i lovească obrajii înfierbîntați. Radu trebuia să se întoarcă în cealaltă margine a satului, spre casă, dar se reținu locului.
— O să dormi la mine, decise directoarea. Unde să te întorci pe-așa vreme... Mîine dimineață vei pleca...
În casă era bine și liniște. Pe masa din casa mare erau vaze mari cu bujori. După ce s-a curățat, Radu se simți și mai bine. Directoarea l-a așezat la masă, l-a servit cu dulceață de gutuie. Îi turnă și un pahar cu coniac. Pe peretele din dormitor, unde ea îi așternu să se culce, atîrna o fotografie cu chipul unui militar.
-- Soțul meu, îl lămuri femeia. A murit în 1968 pe cînd sovieticii au năvălit în Cehoslovacia... A fost un om și jumătate! Bărbați ca el nu mai există...
Coniacul i se urcase cu totul în cap. Femeia de alături îl înnebunea. Halatul transparent îi contura silueta…Ea îl mîngîie ușor pe obraz și îi ură noapte bună.
Radu Inereanu se culcă dar nu putea să închidă ochii. Profesoara se duse în odaia ei și stătu multă vreme cu lumina aprinsă.Într-un tîrziu, se auzi un plînset înăbușit, apoi se stinse lampa. Radu nicidecum nu putea să adoarmă.
Pe la jumătate de noapte, simți cum ușa se deschise și directoarea se culcă alături de el....Pasărea răpitoare din inima lui își desfăcu aripile sălbatice și mintea lui nu mai cugeta. Femeia se aruncă în brațele lui fragede, gemea afundat, a plăcere, a sete de mîngîiere, șoptindu-i din cînd în cînd:”Să nu afle nimeni despre noi, te rog, puiule! Să nu afle nimeni...”
Cînd se migi de ziuă, directoarea în șoaptă îl rugă să se îmbrace… La despărțire, dînsa continua să lăcrimeze, acoperindu-și fața cu mîinile: “Să nu mă spui nimănui, puiule, să nu mă spui...”
Radu Inereanu plecă spre casă, uitînd să închidă poarta în urma lui... Pentru prima oară în viață avea senzația că zboară într-o lume plină de plăceri și fericire.
8.
Din cauza durerilor de nervi și de inimă Radu Inereanu se înfricoșă să nu se aleagă cu un ictus cerebral...Nimeriseră deja a doua oară în spital în acel an și, deși nu lua lucrurile în serios, avea presimțirea că s-a îmbolnăvit pentru multă vreme.Ori că era criza vîrstei, ori că se pomenise parcă uitat de toți, dar acum cugeta mult la sfîrșitul lui. O moarte ideală se zice că e acea care vine instantaneu. Adică ești bine sănătos și, pe neprins de veste, ai un atac de cord și...toate se termină cu tine în această lume!.. Iar dacă va muri lent, printr-un ictus cerebral? Nu, așa ceva nu se va întîmpla cu el. Îl va ruga pe fiul mai mare, ca în caz de… să recurgă la... eutanasiere. Radu Inereanu conștientiza că fiul nu-i va accepta propunerea. Însă avea în acele zile să-l roage să-i dobîndească o fiolă cu cianură de kaliu. El o va păstra într-un loc tăinuit, pentru orice eventualitate.
În acele zile, Radu Inereanu se gîndea foarte mult la copiii lui. Nu dorea ca cineva din ei să se chinuie. Ei au drumurile lor de confruntat, iar dînsul, în asemenea caz, poate să le fie un obstacol serios. Intuia că fiicele vor fi mai indulgente. Această îndoială îl urmărea tot mai mult, cu fiece zi. Era conștient de faptul că nu are posibilitate să-și ajute copiii împrăștiați prin case străine, așa cum s-ar fi cuvenit. Iar copilul e copil și el are nevoie de mamă, tată, de o copilărie fericită, să-și amintească cu lumină și căldură despre acea perioadă. Trăia necazul fiului Radu, pe care mamă-sa , la un moment dat, începu să-l ascundă, să-l ferească de el. Ba chiar îl sfătuia să nu-i mai zică pe nume, ci, pur și simplu , unchiul! Adelaida, mama lui, încă tînără și frumoasă, a mers odată într-o deplasare în Italia și acolo foarte repede își găsi un mire bogat, care-i asigură viitorul. Și din momentul cînd a simțit că are un suport material, asigurat pentru toată viața, Radu Inereanu devenise pentru dînsa un nonsens. Avocatul de la Roma îi crease un adevărat confort și ea, întîlnindu-l în stradă, nici nu a vrut să vorbească cu el.
— Tu nu mai însemni nimic pentru mine, îi zise dînsa. Am o familie frumoasă, am mai născut o fetiță și Radu... te-a uitat.
La auzul acestor cuvinte, Radu Inereanu se cutremură.
— Cum așa, doar eu nu am renunțat la fecior, chiar atunci cînd îți era cel mai greu.
— El a renunțat la tine... Auzi, Radu Inereanu, îi zise ea, privindu-l ca un procuror. Ai fost și rămîi un curvar... Nu încurca lumii să trăiască bine. Uită ce a fost între noi. Tu cu mine nu ai avut și nici nu ai copil.Pentru Răducu ești un tată mort. El are alt tată, care îl îmbracă, îl hrănește, îl educă... Și niciodată să nu-i încurci feciorului să trăiască bine...
Adelaida se ridică de pe scaun cu ochii în lacrimi și plecă, fără a-și lua rămas bun. Rămas în prezența mesei acoperite cu pahare goale și fărîmituri, Radu Inereanu simțea din clipă în clipă că va fi supus unui atac de cord și toate – bune-rele -- de pe fața pămîntului se vor termina.
9.
După demisie liderul partidului politic, îl chemă pe Radu Inereanu în biroul lui.Conform legii în vigoare, timp de o lună politicianul avea dreptul să aibă pază de corp și să i se presteze serviciile sociale ale statului. În birou domnea solemnitatea, dar deja nu se simțea atmosfera de odinioară . Radu fu invitat să se așeze într-un jilț de la masă. Politicianul, care era un bărbat robust, deja cărunt, cu fața ovală și roșie îl urmări cu ochii triști, scoase o țigaretă cubaneză o aprinse și trase lacom cîteva fumuri.O făcea în maniere pe Fidel Castro Rus.După o vreme, nestingherit, se năpusti cu o avalanșă de înjurături asupra rivalilor politici, semănînd în acea clipă cu un bădăran din mahalaua Puțuleuca Teleneștilor.
— Ei, s-o lăsăm baltă, zise în sfîrșit politicianul moldovean. Vreau să aflu cum îți merg treburile. Din copilărie n-am mai vorbit. Ori de cîte ori ai venit în biroul meu, pe cînd ocupam post înalt, nu aveam timp...Cum stai cu succesele tale amoroase?
— Anul care a trecut am stat mai mult prin spitale. Dacă ai putea să mă ajuți, poate aș avea o viață mai lungă.
— Sunt politician și nu businessman sau medic, îi aminti fumătorul.
— Vreau să fiu trimis într-o misiune diplomatică peste hotare, zise Radu Inereanu, privindu-l cu multă seriozitate.Ajută-mă dacă vreai. Ai atîtea cunoștințe pe care le-ai promovat…
— Ești incurabil, Radule. Încetează! Ceea ce dorești tu este peste puterile mele.
— Da...Impotența e o maladie… lăsă Radu Inereanu să se strecoare o pauză îndelungată.
Politicianul mințea cu nerușinare. Atît timp cît s-a aflat în vîrful puterii se pricopsise de-a binelea. Toată industria vinului, tutunului și a panificației din Moldova trecuse sub gestiunea oamenilor de încredere, afiliați la partidul lui. Avea bani enormi, influiență, susținere din partea politicienilor de la București și la Moscova. Progenitura, rudele lui aveau deja posturi cu pondere. La timpul, cînd politicianul, susținut din umbră de serviciile speciale ale statelor limitrofe, pentru a deveni capul vieții social-politice din Republica Moldova, Radu Inereanu nu nimerise în lista lui. Amicul de copilărie pufăia din țigaretă, revenind cu înjurături brutale asupra rivalilor săi. În cele din urmă, lăsă să se înțeleagă că discuția lor s-a terminat.
— Poate înveți și tu să fumezi țigarete din astea? Să vezi cît de mult te calmează...
— Mulțumesc, ești ingenios ... O să ajungi departe.
— Să dea Domnul, zise politicianul la despărțire. De-acum știu, cum să mă comport cu ( și folosi un cuvînt indecent) rivalii mei...
Radu Inereanu ieși în stradă. Era cald. Nu știa unde să plece pentru a se calma.

10.
Notărița avea un respect deosebit față de Radu Inereanu. După ce s-au cunoscut la o serată ocazional, Radu i-a propus s-o conducă acasă. Femeia se dovedi ingenioasă,inteligentă. Dînsa vorbea rar, cugetînd asupra fiecărui cuvînt. Arăta bine. Concubinase cu un bărbat pe care l-a iubit, dar după apariția copilului, s-au despărțit.Acel bărbat avansase într-un timp record pe treptele sociale, dar nu avea grijă față de copil... Pentru Radu Inereanu, fapta acelui bărbat era un adevărat...bădărănism. Niciodată nu a înțeles masculii care-și lasă plozii la voia întîmplării, pe seama mamelor... Radu Inereanu visase tot timpul la o dragoste cu o femeie cultă, deșteaptă. Acum era sigur că o găsise.
Notăriței îi plăcea compania lui. Spre sfîrșitul întîlnirii, Radu îi mărturisi că e îndrăgostit. Ea nu-l crezu. Îi răspunse că, deocamdată, nu simte nimic față de el, și că îl poate accepta doar ca prieten. La despărțire, i-a sărutat mîna, convenind că se vor telefona.
Radu Inereanu avea o experiență tristă în asemenea cazuri. În viața lui, așa se întîmpla că-i placeau femeile căsătorite sau acele care îi spuneau franc că el le poate fi doar prieten. De aceea, ca să evite o nouă suferință, se strădui să nu se mai întîlnească cu ea. De atunci însă, nu se putea liniști. Se gîndea mereu la ea, imaginîndu-și că și dînsa,la fel dorește o iubire sinceră, dar rana nu i se tămăduise. Fostul ei bărbat era cunoscut cu Radu. Notărița intuia că aventura de dragoste cu el mai poate fi și...o capcană... Doar trăim timpuri grele, cînd oamenii sunt capabili de orice,ca să-și facă o cît de mică carieră în societate. Favoritul ei de eri, putea lejer să-i facă careva facilități lui Radu Inereanu, dacă acesta i-ar fi cerut-o. În puținele clipe de revedere, notărița continua să-l seducă , să-l provoace, dar se despărțeau fără nici o speranță.
Þinuta ei cazonă îl dezamăgea, îl descuraja... Radu aștepta un deznodămînt. Ea, continua să-i dea speranță, căci soarta le va oferi o șansă. Timpul, însă trecea.Radu încerca să se calmeze.
Cîndva,gospodarii Ineascăi, știindu-se bine unul pe altul, acceptau căsătoriile copiilor lor. Cei harnici și de treabă în nici un caz nu acceptau căsătoriile copiilor lor cu cei lenoși sau bețivani.Chiar și atunci cînd era vorba de o căsătorie cu o fată și un băiat din satele vecine, starostele Ineascăi afla a cui este odrasla și doar după aceea, cu bunul consimțămînt al rudelor, se accepta sau nu căsătoria… Astăzi, la oraș e cu totul altă situație! Cele mai mari pușlămăli ale satului, de obicei delicate și seducătoare, vin la oraș. În acest haos, adeseori fetele sau băieții de treabă, bine educați, cad în capcană…Vorba ceea : “Din coadă de cîine…” Această părere, Radu Inereanu nicidecum nu o atribuia la situația lui. Era pur și simplu o părere. Dacă ar fi trăit cu notărița în sat, părinții lor cu siguranță le-ar fi acceptat căsnicia…
Timpul însă era nemilos cu ei...Peste un timp, Radu Inereanu a priceput că notărița era curtată de o mulțime de bărbați: actori, scriitori, parlamentari, miniștri… Și de ce în această situație ea ar trebui să-i acorde atenție doar lui, lui Radu Inereanu? Era juristă și putea să se justifice în orice moment.Avea dreptul la viață privată...
-- Prea tîrziu ai apărut în viața mea, Radule, îi zise ea. Prea tîrziu…
Vorbele ei l-au străpuns.” Oare ce-o mai fi însemnînd pentru un bărbat, să apară în viața unei femei...prea tîrziu?”. Din acea clipă, el vroia să înceteze de a o mai considera… deșteaptă. Continuă să cugete:”Oare tu, Radule, care ai suferit atîtea, de ce nu înțelegi că nu meriți atenția acestei femei? Femeile bune totdeauna sunt greu de cucerit. E timpul să te resemnezi… Doar, nimica serios din dragoste nu mai ești capabil de a face în viața ta. Pentru aventuri, deja nu mai este mult loc în sufletul prihănit ce-l ai…”
11.
În partea dinspre pădure a Teleneștilor, în vecinătatea soborului construit la începutul veacului XVIII,. Un locaș de toate frumusețea, cu turle înalte , aurite, deja un an de zile, funcționa o școală de tip internat cu două nivele. Era pe la anul 1960. La sărbători, soborul era înconjurat de lume și elevii, care eșeau la recreație, în curtea din fața școlii, ascultau dangătele colpotelor grele de aramă neagră. Bătrînul Sasu, un clopotar cu vechime, îl accepta pe Radu Inereanu să meargă cu el sus, la clopotniță. Moșneagul, cu vinele încordate la gît trăgea în tact funiile clopotelor, după o lege a sa deprinsă de mulți ani. Lui Radu Inereanu îi era plăcut să urmărească de la înălțimea clopotniței curtea din preajma școlii, unde se petreceau lecțiile de educație fizică, iar comenzile antrenorilor erau acoperite de către dangătele înfundate. Preoți grași, în odăjdii scumpe , purtau cadelnițele prin jurul bisericii, nici să le pese că alături de el, s-a construit o școală modernă, cu elevi gălăgioși.Preoții păreau că nu sunt sfiiți nici de aceea că fusese distrus aproape tot cimitirul vechi din curtea soborului și se făcuse teren geographic, iar mai în colț o latrină mare cît o casă de locuit. Părea că nu-I sfiește nici faptul că, chiar în preajma pragului de școală, adeseori, îmbulzindu-se la lecții, școlarii bătătoreau fără să-I intereseze mormintele slujitorilor soborului de la fondarea lui, care-și dormneau acolo somnul pe veci. Mai în deal, pe locul unde crucile vechi ale cimitirului fusese grpmădite clae peste gerămadă , apoi hăbucite ca lemne defoc pentru căminele școlarilor, buldozere grele nivelau pămîntul lutos , construindu-se un stadion…Această vecinătate a școlii internat și a soborului nu a durat mult.Comuniștii, într-o primăvară au anunțat, că locașul sfînt este conservat la reparație,la ușa de la întrare s-au bătut cruci de scîndură. După ce s-a construit stadionul,, într-o zi cu soare, niște soldați ,spre surprinderea sutelor de elevi ieșiți la recreație în curtea școlii, au stropit pe dinăuntru și pe acoperișul de tinichea multă benzină și au dat foc. Pălălăi săltărețe se înălțau spre ser în amurgul serii de primăvară. Lumera trecînd pe-acolo boceau de necaz, ca și cum treceau pe lîngă un mort..Din cauză, ca soborul să nu se prevale cu zidurile grose peste clădirea școlii, s-a format un comitet din învățătorii tineri, comuniști, care aveau să traducă ateismul în viață. Vreo patru tractioare, au aninat cu otgoane grose de oțel turlele și au început să le dărîme. Demolarea decurgea anevoios. Bătrînul Sas, cu ochii în lacrimi, lămurea lmii adunate ca să caște gura, că se petrece o adevărată crimă și cei, care se vor potrivi deavolului la bine nu vor ajunge. Dar vorbele lui nimeni nu le lua în serios. Buldozerele au mînat spre rîpă mormintele cu crucile de marmură ale slujitorilor bisericii din trecut,, apoi au continuat a anina cu trosurile zidurile groase, cu frescele arse pe ele, ca să le dărîme, dar construcțiaq lipta cu dîrzenie împotriva tehnicii moderne.
-- Soborul a fost clădit cu ceamur, amestecat cu ouă și păr de cal. E o clădire zidită veșnic, zicea bătrînul Sas, acoperindu-l cu brațele butucănoase pe Radu Inereanu. Nu vor reuși comuniștii, cu una cu două…
Pe la miezul nopții, liniștea tîrgușorului, populat în marea majoritate de evrei, a fost curmată de explozii turbulente. În zori, pe locul unde fusese semețul sobor, fumegau ruinile.
Comuniștii au anunțat ca toți doritorii să vină și , dacă au nevoie să ia la ei acasă boklțarii albi, groși din zidurile soborului, ca să le servească materiale de construcție.
Pînă în deseară, o mulțime din gospodarii Teleneștilor au cărat cu carele și căruțele ceea ce au sopcotit necesar de a le fi de folos la gospodăriile lor.
După demolarea soborului, prin raion se zvonea despre multe întîmplări caudate ce s-au petrecut cu persoanele care au particvipat la distrugerea locașului sfînt. Un tractorist de la Þînțăreni, care meergea cu motocicleta spre casă și.a găsit moartea tragică, izbindu-se într-un copac. Iae casele , construite cu o parte din materialele luate din ruinile soborului, una cîte una au început să se năruie și să formeze crăpături mari pe la coolțuri….
Peste un an doi, noile generații de elevi, venite să-și facă studiile la școala internat din satele din împrejurime, puteau afla despre existența soborului istoric din centrul teleneștilor numai din mărturisirile celor mai vîrstnici. Comuniștii s-au străduit , într-un timp record să șteargă orice memorie despre existența deodată a soborului, pe locul unde era acuma școala –internat. Nu s-a păstrat nici măcar o fotografie. Doar niște încăperi mici, unde era amplsate clasele primare, dădeau de înțeles că acolo fusese cîndva lăcașurile unor chili,î. Iar beciurile mari, cu gîrlicele ercuite, unde se depozitau tone de cărbune pentru sobele școlii pe iarnă, era știut de toți elevii că, sunt niște rămășițe al unui complex bisericesc construit de moldoveni pe la mijlocul secolului XVIII în inima pitorească a orășelului Telenești.

12.
Radu Inereanu se pregătea intens de examene. Stătea zilele în casă, cu soarele în ferestre, ademenit de freamătul viței de vie, care acoperea casa părintească din partea din dos, unde salcîmii bătrîni erau, neclintiți parcă.Cei doi ani petrecuți în armată se pregătise de examenele de intrare, dar o făcuse, după părerea lui , superficial. Acum trebuia să se pregătească foarte serios. După cîteva zile,simți că nici o informație nu se mai ține de el și hotărî să facă o pauză, să se relaxeze...Unii din prieteni încă nu revenise din armată, alții plecaseră la școli sau la mare. A hotărît să meargă în pădurea de la Chitca. În Lunca din fundătura satului, o întîlni pe Florica a lui Adașan Puniță, o domnișoară ce păștea caprele. Domnișoara învățase la școală într-o clasă cu el. Era o fire timidă și tăcută. Colegii îi ziceau “Păunița”. Părinții , după cele 8 clase, nu-i dădu voie să facă studii. Era una la ei și doreau să le fie de ajutor.
Păunița, văzîndu-l după vreo trei ani pe Radu, îl privi mirată și, după clipe de ezitare, roși. Ea niciodată nu l-a interesat, dar acum era total altul, de nerecunoscut. Se maturizase deja. I se pîrguise piepții, se rotunjise. Purta o cosiță lungă, pînă aproape de genunchi. Ochii îi sclipeau.
— Poți sălbătăci zubrind ecuații, zise Radu, după ce se plînse de plictiseala din armată.
— Ei bine, îi reproșă fata. Ești capabil. Te știu de la școală... O să devii curînd student și vei pleca la oraș. Iar eu, în pustietatea asta! Nici femeie, nici fată mare...
Radu Inereanu nu trase atenție mare ultimilor cuvinte. Mai bine zise nu a înțeles sensul lor.
— Bine, zise el. Vreau să merg pe potecile copilăriei. Cu vreo 5-6 ani în urmă,veneam aici să pasc vaca... Mi-i dor de copilărie...
— Ia-mă și pe mine, Radule, se rugă fata.Cu căprițele mele... O să-ți fiu călăuză...
— Nici o problemă.
Mai mult de jumătate de zi au hoinărit amîndoi pe potecile adumbrite de stejarii bătrîni, urmăriți de cele patru căprițe albe. Pe la chindie, au ajuns în dreptul lacului de la drumul Crucii. Apa era acoperită cu frunze mari, flori galbene, roșii, albastre….Broaștele cîntau alene. Buraticii înnotau neîndemînatic.
— Vreau să mă scald, zise Păunița, cercînd să-l gîdile cu un fir de mohor pe la ureche.
— E o problemă, cercă să glumească el. N-ai costum de bae...
— O să mă scald cu pielea, zise Păunița cu voce serioasă, iarăși să i se contureze roșeața pronunțată pe față. Doar nu este nici un păcat... Sunt sigură c-o să-ți fie plăcut să mă admiri... Doar nu sunt urîtă.Nu-i așa?
— Îhî, murmură Radu Inereanu, privind spre Păunița care își scoase rochia, rămînînd în fața lui doar în hainele Evei...
Radu Inereanu pierdu vocea. Momentul îl surprinse și el nu știa ce să zică. Nu iubise nici o femeie în viața lui. Pentru el femeia era o taină. Păunița, din acea fire plăpîndă, sfioasă, i se păru îndrăzneață și obraznică chiar. Corpul ei, ca un lăstun, după un salt ușor, se scufundă în apa limpede, stropindu-l cu stropi reci... Fata se alinta, înota ușor, culegea ierburi acvatice și rîdea fericită. Pentru Radu Inereanu era un peisaj fantastic, o frumusețe uluitoare, cu nudul plin de grație și tinerețe. Roșeața de pe fața Păuniței nu dispăruse, ci parcă deveni și mai pronunțată.Cînd se adîncea în apa cristalină și curată, corpul ei devenea mai mic, mai catifelat. Gîța ei mare, lungă se lăsa în urma ei ca un șarpe cu hlamida poleită în auriu...Pădurea fremăta ușor, soarele alene se cotilea spre piscurile amurgite ale Lipăgăului... Într-un sfîrșit, Păunița reveni la mal,își îmbrăcă chiloțeii, sutienii, rochia. De la o vreme, fata îl urmărea curioasă, parcă așteptînd ca Radu Inereanu să-i comenteze fapta...
— N-am crezut că la Ineasca domnișoarele sunt atît de îndrăznețe, zise el într-un tîrziu, cînd pe cer apărură stelele și ei ieșiră din pădure. Înaintea lor , în vale, Ineasca se pregătea de culcare. Roșeața de pe obrajii Păuniței se păstraseră. Rochia ei se uscaseră și fîlfîia ușor în adierea vîntului cald de vară. Și gîța i se uscase și sălta ușurel în mersul ei domol din urma celor patru căprițe.
— A fost o zi plăcută, frumoasă, zise Păunița, ajungînd la drumul care ducea spre sat și de curînd trebuiau să se apropie de casa părintească.
Radu multă vreme se frămîntă ce să-i răspundă și, cînd privirile lor se reîntîlniră, el observă aceeași roșeață pe obrăjorii copilei, îi mîngîie mîna șoptindu-i sfios:
— Mulțumesc... Pentru prima oară m-am simțit atît de bine.
Pășind spre casă, impresionat de cele petrecute pe potecile copilăriei, Radu Inereanu simți că îi ardeau obrajii.
13.
Într-un început de toamnă autoritatea criminală, despre care se vorbea atît de mult în societate,solicită, o întîlnire cu Radu Inereanu. Veni după el o coloană de mașini, de culoare neagră. Radu s-a urcat alături de niște persoane bine făcute, cu ochelari întunecați. Cortegiul de mașini parcurse multă cale, fiind urmăriți de alte mașini mai modeste. Pentru un moment,Radu Inereanu avu senzația că e Președintele țării... Cortegiul coti mai apoi pe un drum ce ducea spre pădure. Parbrizul și celelalte geamuri ale mașinii în care urcase erau întunecate și el nu înțelegea unde merg. În sfîrșit mașina se opri și unul din bodyguarzii de alături pentru prima oară se uită la el, își scoase ochelarii și-i zîmbi posac, zicîndu-i:
— Am ajuns.Descalecă din șa, maestre…
În poieniță ardea un foc, iar la o măsuță din lemn stătea un bărbat scund, cu o față tînără și ochii vii. Purta un veston maro-deschis, cămașă albă și cravată roșie.Veni în întîmpinarea lui, îl salută printr-o strîngere de mînă zîmbindu-i, de parcă se cunoșteau demult și-l pofti să se așeze alături la masă, pe scaunul din lemn proaspăt pregătit parcă anume pentru acel eveniment. Doi bodyguarzi stăteau în vecinătatea lor,pînă cînd bărbatul le făcu semn să se îndepărteze.
-- E insuportabil să trăiești liniștit în țara asta, zise bărbatul, cînd au rămas în doi. Te-am chemat să-mi acorzi ajutor... Să previi Puterea, că ei vor să mă omoare cu orice preț...Ei se tem de bunătatea mea. Eu sunt acela care opresc vărsările de sînge în lumea criminală... Eu conduc statul! Da,da, eu cu lumea mea suntem cei mai cinstiți în această societate tîmpită, deoarece noi știm cine fură și cine trăiește din muncă lor proprie… Dar s-o știi de la mine: cei de la posturi înalte sunt cei mai mari hoți! Aceștia sărăcesc poporul. Dacă n-am fi noi, cu ale noastre, toate bogățiile țării ar fi numai în buzunarele lor. Și, ca să nu se întîmple aceste fărădelegi, Dumnezeu ne-a pus pe noi să supraveghem. Crede-mă, nu suntem criminali.Pur și simplu existăm și nimeni nu dorește să se socoată cu noi , dacă nu le amintim din cînd în cînd...și, deodată, el mă aprecie cu privirile lui naive. Să știi că noi ne îngrijim de oamenii noștri, nu-i lăsăm de izbeliște, precum o fac cei de la Putere. Noi avem legile noastre, care sunt respectate.Închinară cîteva păhărele cu coniac de elită din zămnicele Cricovei, mîncînd tartine cu icre negre de Sahalin. Apoi își continuă meditațiile: Nu am nici o vină că în ultimul timp sunt tot mai mult solicitat de oameni nenorociți, amăgiți, iar eu trebuie să le fac dreptate. Doar cei de la Putere nu le plătesc salariile, pensiile, li-i în cot de popor... Și această masă obidită cere ajutor de la mine...Cu ce pot îi ajut. Altfel nu pot... Ajut orfelinatele, azilurile de bătrîni... Toți nacealnicii pușcăriilor mereu mă telefonează, strigînd :”Caraul!” Nu au cu ce-i hrăni, spăla, îmbrăca oamenii de acolo, fiindcă statul prinde infractorii, îi închid prin pușcării, apoi se spală pe mîini! Nu le poartă de grijă! Cu ce sunt de vină că și aceștia se adresează la mine după ajutor?! Toate închisorile se țin pe seama mea… Vin și preoții cu problemele lor...Cîte biserici am ajutat eu…
-- Ce depinde de mine? întrebă Radu Inereanu.
-- Să anunți într-o conferință de presă că, de se întîmplă ceva rău cu familia mea, cu copiii mei, atunci eu am să le vin de hac celor de la Putere...
Bărbatul, începu să-i spună și despre greutățile care le întîmpină el și oamenii lui. În repetate rînduri, polițiștii și toată mafia de-acolo au atentat la viața lui. Șeful poliției criminale din municipiu a anunțat c-o să-l omoare cu prima ocazie. Și el își dă seama de ce vor să-l omoare... Fiindcă știe prea multe și e un mare pericol pentru ei. Orice s-ar întîmpla în țară, totdeauna vinovat în toate este El! Dar nu are nici în clin, nici în mînecă cu infractorii. Autoritatea criminală nu săvîrșește infracțiuni. Doamne ferește! Ea, doar supraveghează ca ele să nu se petreacă. Lui i se spune lumea interlopă, iar celui mai autoritar polițist — niciodată! Deși lumea își face iluzii, el este un om....sărac ca marea majoritate. Mai bine zis, el are bani în gestiune, dar acești bani nu sunt o proprietate a lui, ci a tuturor.
Radu Inereanu se pomeni într-o situație financiară precară. Nu putea să le asigure copiilor un trai cît de cît decent. Simțind că toate doleanțele autorității sunt pe puterea lui, se gîndi că poate acum va cîștiga un ban... Și va scăpa de penuria din ultimii ani.
-- Putem vorbi și despre remunerare? îl întrerupse Radu.
-- De asta nu-ți bate capul! Totul va fi bine! Tu fă treabă...
Radu Inereanu a făcut tot ce i s-a cerut. A anunțat această problemă la radio, a scris articole la ziare, a trîmbițat peste tot și aștepta cu mare nerăbdare remunerarea. Prin publicarea acestor materiale în mass-media, el își pusese la bătaie obrazul, onoarea față de oamenii Puterii, care de nenumărate ori i-au făcut tacit din deget.
— N-ai altă preocupație, amice? îl avertiză un fost ministru, care devenise peste noapte un mare capitalist. Ai copii, familie, lucrezi la stat, primești pentru o bucată de pîine?... Fii băiat înțelept și nu te lega cu alde-aiștea...
— El mi-a promis că mă va remunera foarte bine, răspunse naiv Radu Inereanu.
— N-o să-ți plătească nimic, fii liniștit. Crede-mă că-ți spun adevărul.
— Păi, e omul cuvîntului. Chiar el mi-a spus că niciodată nu-i părăsește pe ai săi...
— Prostule! zise disperat ex-ministrul. Tu nu ești de-al lor. Tu, pur și simplu, le-ai servit ca un prezervativ...
La despărțire, ex-ministrul nici nu-i întinse mîna. Se urcă în mașină și plecă...
În acea clipă, Radu înțelesese că ex-ministrul îi vorbise adevărul, dar deja nu mai putea să întreprindă nimic. Autoritatea criminală deja uitase de promisiunile făcute. Acesta era adevărul.
14.
Radu Inereanu a cunoscut-o pe Cecilia și părinții ei care munceau în redacția pentru tineret.
Mama fetei era înaltă, suplă, cu părul frizat scurt. Purta cercei mari. Se îmbrăca în rochii lungi, de modă retro. Era mîndră, chiar trufașă și lui Radu Inereanu îi era nespus de greu să întrețină o convorbire sinceră cu privire la articolele ce urmau să fie publicate în ziar. Această femeie nu era stimată, ci pur și simplu se temeau de ea.
Tata Ceciliei era un antipod al soției. Obez, cu ochelari, glumea întruna și se aventura în polemici, mai ales dacă era după un pahar cu vin roșu, de casă. Cecilia era unicul lor copil. Liceană încă, domnișoara avea deja succese evidente în ale publicisticii. Radu Inereanu era căsătorit al treilea an. Avea copil mic, și, deodată, se pomeni jenat. Se îndrăgostise cumplit... Cecilia apărea în ochii lui mereu. Era zveltă, înaltă, frumoasă ca și mamă-sa. Îmbrăca rochii la fel de lungi. Caracterul era al lui taică-său. Ea îl adora mult pe Radu Inereanu, se împărtășea cu el în toate. Radu, dispunînd totdeauna de posibilități materiale, o invita în cafeneaua de la subsol, servind-o cu înghețata ei preferată și cocteilul din suc de kiwi. Tata Ceciliei devenise prieten bun cu Radu. Chiar i se destăinuise că susține prietenia lui cu fiica și îl ruga să o susțină moralicește. Radu Inereanu era foarte atent cu domnișoara. Chibzuia asupra oricărui cuvînt.
-- Oricît ar fi de straniu, îi zise dînsa într-o zi, dar tata îmi devine un adevărat prieten... Mama e o femeie foarte bună, dar preferă să fie lider... Bunăoară i-am spus aseară că sunt îndrăgostită de un bărbat mai în vîrstă, căsătorit și ea mi-a interzis prietenia cu dumneavoastră...
Vorbele ei oarecum îl amărî pe Radu Inereanu, acesta intuind că fata iubește un alt bărbat, și nu pe el. A vrut să întrebe ceva, dar vocea lui se stinse, slobozind în surdină un sunet bizar. În ochii lui se citea o părere de rău.
— E fericit acel om care merită atenția ta, îi vorbi într-un tîrziu Radu.
— Ce este sufletul? îl întrebă domnișoara care uită să-și șteargă gura după ce bău cocteilul, părînd și mai copilăroasă și mai frumoasă...
— Trupul este creat de mama și tata, zise Radu Inereanu, dar sufletul îl creează Dumnezeu!
— Ce frumos ai spus! și imediat se întristă, căci în cafenea intră maică-sa.
— Ai devenit prea libertină, draga mea! o dojeni mamă-sa. Și apoi se adresă lui Radu: Ar trebui să ai mai multă grijă de familie, de copil...
— Eu plec la liceu, zîmbi Cecilia.Băieții solicită prietenia cu mine, dar eu îi refuz.
S-au despărțit bine dispuși.
Radu Inereanu însă plecă într-o deplasare de serviciu la Slobozia, în Transnistria. Toată ziua era cu gîndul la Cecilia, micuța și fermecătoarea Cecilie, ai cărei părinți sunt atît de buni, dar și contradictorii pentru ea. În sufletul lui domneau regretele. De ce nu a cunoscut-o în adolescență, să prietenească cu ea, să-i fie soț? Invidia mult pe acel bărbat mai în vîrstă ca ea, pe care îl iubea.
Într-un tîrziu, revenenind acasă din deplasare, își reaminti cuvintele Ceciliei, dîndu-și seama că se referă tocmai la el:“Doamne! Cum de nu m-am priceput! Ah, că neghiob mai sunt! Doar ea a și spus că mamă-sa i-a interzis să se întîlnească anume cu el, Radu Inereanu...Și mamă-sa a demonstrat-o prin gestul ei sever de dimineață...Vreau o aventură cu această fată frumoasă, plăcută... Copilița are nevoie de mine și eu de ea. Și-apoi de ce n-am fi și prieteni?..”
A doua zi, orașul a fost zguduit de tragedia din ajun.Radu Inereanu veni la redacție și nu-i venea să creadă. Chiar în holul edificiului , pe o masă, lîngă portretul Ceciliei ardeau cîteva lumînări.Toți îi compătimeau pe părinții Ceciliei.
Amicul lui, Andrei Beșliu, îi mărturisi despre cele întîmplate.
După despărțirea de el Cecilia, plecă la liceu... A fost totul bine și normal. După lecții, ea ca de obicei se întoarse acasă, pregăti prînzul și telefonă părinților să vină la masă. Peste o jumătate de oră, părinții o găsiră strangulată și înecată în cada plină cu apă.
Crima abominabilă o săvîrșise doi colegi de clasă, drogați din cauză că fata nu vroia să prietenească cu unul din ei… Poliția i-a depistat pe criminali chiar a doua zi la cimitirul central, unde veniseră să ajute groparii de la care primeau drept recompensă ceva din micul lor cîștig...
15.
Lui Radu Inereanu îi plăcu fiica directoarei și începu să o curteze. Divorțat deja al doilea an, el dorea să se căsătorească cu o femeie frumoasă și… bogată. Directoarea avea o atitudine agreabilă față de el. Ba chiar devenise buni prieteni. Șefa avea două fete: cea mai mare, avea locuință separată și concubina cu un diplomat, iar fiica mezina absolvise universitatea. Era un specialist promițător. Se îmbrăca la modă, dar era o fire tăcută, mereu parcă nemulțumită de soartă, rar zîmbea. Radu Inereanu, fiind jovial din fire, le făcea dispoziție celor din jur. Numai directoarea, observînd că Radu îi acordă prea multă atenție fiicei, devenea tot mai nemulțumită. Fața i se crispă total.
Într-o după-amiază, cînd Radu Inereanu se pomeni singur în birou, dădu buzna directoarea. Fără nici o preîntîmpinare, se proțăpi înaintea lui și cu voce dură îi zise:
— Te implor! Lasă în pace copilul meu! Tu ai avut familie, nu ai putut-o păstra, ai doi copii, plătești pensie alimentară... Te rog, nu te infiltra în viața personală a fiicei mele! Ea curată ca lacrima. Nu s-a întîlnit cu nimeni, nu tocmai cu un bărbat divorțat.Caută-ți femei de seama ta și nu profita de bunătatea mea...
Din acea clipă, Radu Inereanu începură să clocotească de obidă. De ce trebuie să trăiască asemenea simțăminte? Doar nu a jignit pe nimeni, nu a lezat demnitatea nimănui. La ai lui 35 avea doar o atitudine deosebită față de o domnișoară de 25 de ani…Și acesta-i păcat?
Deveni mai rezervat. Cu fiica directoarei discutau doar probleme de serviciu o dată în semestru.
Radu Inereanu începu să ducă un mod de viață mai puțin decent. Pleca la mare, la munte, la case de odihnă. Procurase limuzină, avea apartament separat, devenise un ziarist cunoscut. În compania lui era vesel, interesant. Femeile îl agreau… El continua să trăiască în propria-i plăcere, avînd grijă și de copiii din fosta familie. În sine hotărî să nu se mai căsătorească, pînă nu va întîlni idealul lui de femeie… Cum trebuia să fie acel ideal? Nu era bine determinat.
După cîțiva ani, directoarea demisionă. Fiica mai mare se despărțiră de concubin, iar cea mică, avînd probleme de sănătate, pleca mereu la tratament. Mezina devenise închisă în sine. Se îngrășase, deși respecta cu strictețe dieta.
Lui Radu Inereanu i s-a propus postul de director, pe care îl respinse. Muncea în aceeași secție cu fosta directoare. Relațiile lor reveniră la normal, atîta doar că pentru Radu Inereanu pur și simplu nu mai exista fiica ei, care sta în același birou cu mamă-sa. Ea nu însemna pentru el nimic. De cîteva ori a fost invitat la ceai, dar Radu Inereanu , cu obișnuita-i delicatețe, le refuză. Le dărui un calendar, pe care îl atîrnară pe perete în birou, atrăgînd atenția vizitatorilor.
— Radule, îl întrebă fosta directoare după cîțiva ani, ești căsătorit sau celibatar?
— Visez la o dragoste mare, a răspuns el filosofic. Încă nu am izbutit să-mi cumpăr costum de mire.
Radu Inereanu observă că relațiile dintre mamă și fiică sunt tensionate.Deși locuiau în același apartament, ambele veneau și plecau separat de la serviciu. În urma unui avorton fiica mai mare se îmbolnăvise.
Într-o seară ex-directoarea îl telefonă și-l rugă de urgență s-o viziteze la domiciliu. El . nu avea nici o dispoziție după ziua de lucru să se deplaseze în cealaltă margine de oraș, însă glasul femeii era atît de trist că n-a refuzat-o. Nu fusese niciodată în cartierul vechi al orașului. Nici nu știa unde locuiește fosta lui directoare.
Casa era impunătoare, cu cîteva niveluri. În curte stăteau cîteva limuzine. Un dulău mare, de rasă koller, îl întîlni prietenos, dînd din coadă. Din cornișele înalte se auzea cum plouă mărunțel. Un cireș își aruncă ramurile peste zidul înalt din piatră albă.Femeia îl petrecu într-un salon cu mobilă scumpă și tablouri. Într-un jilț, stătea fiica cea mică, în altul-- fiica cea mare. Ambele în halate faușate, cu părul ud, semn că se băise odinioară. Cea mai mică își tocea unghiile, furîndu-l hoțește cu privirile. Cea mai mare, puțin încărunțită, îl întîlni cu un zîmbet plăcut. Auzise multe despre el, dar îl vedea pentru prima oară. Radu Inereanu a fost invitat să ia loc la o masă de nuc, pe care erau glastre cu flori vii,în fața celor trei femei.Urmă o tăcere îndelungată, tuspatru ascultînd ritmul monoton al ploii de-afară. Peste tot ardeau lumini frumoase, colorate, creînd o impresie de sărbătoare.
— În astă seară, începu deodată fosta directoare, dumneata poți să probezi acest costum. Femeia îi puse în față un costum foarte frumos și din cîte se vedea, și foarte scump.
— E costum de mire, zise Radu Inereanu. Desfăcîndu-l din pachet,constată că este măsura lui.
— O să vă prindă de minune, aprecie fiica mai mare a directoarei. Mai ales cînd o să ieșiți cu el în societate...
— Puteți să-l probați, îi zîmbi pe neașteptate fiica mai mică. Sunteți un bărbat prezentabil, cu multe merite...frumos ca un mire!
— Zău, nici nu-mi vine să cred.
— Desigur, după ce ați fost cîndva mire, zise mama fetelor.
-- Doar că nu am fost cununat nicicînd. Și Radu potrivi să glumească:Conform canoanelor bisericești, eu, în fața lui Dumnezeu sunt...flăcău!
— N-ai dori nici acum să te cununi? îl întrebă fosta directoare.Privește ce fete frumoase și tinere am.
— Mamă, murmură cu o ușoară nemulțumire fata mai mare.
— V-ar sta foarte bine în acest costum, zise fata cea mai tînără. Mai ales dacă ți-ai pune o cămașă albă și cravată neagră cu buline...
Radu Inereanu ezită. Avu senzația că este supus unui mezat și i se făcu uscat în gură. Zăbovi puțin și o întrebă pe mama fetelor:
— Mîine vom definitiva proiectul... vom raporta la Departament... Trebuie să mă grăbesc. Să arăt odihnit și proaspăt...
— Acest costum l-am ales pentru dumneavoastră, insistă fata mai tînără. Vă stă bine în el. Luați-l.
— Păi nici nu l-am probat măcar, reproșă Radu Inereanu.
— Sunt sigură că este costumul care vi se potrivește de minune, insistă fata, scrutîndu-l.
— Din păcate, la moment nu dispun de mijloace ca să-l procur...
— Vi-l dăm pe degeaba... Vi-l dăruim, zise bucuroasă fata mai mică parcă stăpînă și învingătoare pe situație.
— Nu... e tîrziu deja să îmbrac asemenea costume, zise în cele din urmă Radu Inereanu.
Oricît de mult s-au străduit gazdele să-l servească cu ceai, el nu a dorit să se mai rețină. Ieșise afară, uitînd să desfacă umbrela, deși ploaia și vîntul se întețise.
16.
Mama Bordanilor, dinastie de lucrători ai circului, deși rar apărea pe arenă, se considera cea mai autoritară. Îi deprinsese deja pe ai săi ca tot cîștigul lor să treacă în buzunarul ei. Soțul și fiul aveau interesele lor, mai ales că munceau cel mai mult pe arena circului. Serile repetau întruna noi programe, care îi supuneau la riscuri mari. Aveau una din cea mia complicată programă din Europa. Erau mereu prin turnee. Fiul fiind încă elev progresase într-atît, încît îl depășea în multe privințe pe tatăl său. Maică-sa îi acorda vot de încredere fiului.Ea deseori stătea în vecinătatea arenei și doar își mărginea prezența la unele gesturi simbolice, pe cînd soțul și fiul exercitau cele mai complicate elemente acrobatice. Rumoarea sălii devenea mai agitată, cînd fiul parcă se desprindea de firul care-l ținea de tavan și zbura ca o piatră, pentru ca, ajungînd la cîțiva metri de dușumea, să zboare ca un înger cu aripile desfăcute spre cupola mare a circului. Luminile jucăușe creau un efect feeric...Mama se mîndrea și, aplauda, îndemnînd spectatorii…
În seara cînd Radu Inereanu venise la prezentare împreună cu copiii lui, simțea că trăiește clipe de fantasmagorie. În tactul melodiilor ușoare, admira număr după număr. Pîn-atunci crezuse că nu-i plac spectacolele de circ, dar în acea seară regretă că atîția ani a ignorat acest gen de artă. Radu Inereanu o cunoștea pe doamna Bordan de cîteva zile. Ea venise în ajun la el cu rugămintea să-i alcătuiască o acțiune de divorț de soțul ei care, în acea clipă, îndeplinea exerciții ce îți închidea ochii de frică. Spectatorii admirau măestria artiștilor, în mare vogă aplaudînd.
Doamna Bordan făcea mine indiferente față de acrobat, de parcă i-ar fi dat de înțeles lui Radu Inereanu că: “Pe arenă dînsul e înger, dar în viață, e o lighioană.. Tot cîștigul dorește să fie doar al lui.”
Se zvonea că dînsa are o aventură cu îngrijitorul hergheliei, care avea diplomă falsă și visa să devină directorul circului... În momentul cînd, măestria artiștilor avea să atingă apogeul, se întîmplă imprevizibilul…. Acrobații trebuiau în zbor să se întîlnească sub cupola de sus și, în vreme ce fiul avea să se desprindă de funie, imediat urma să se prindă de brațele lui taică-său… Dar otgonul în care se ținea tatăl lui se frînse din întăritură și ambii…căzură ca pietrele spre arena rotundă a circului. Se auziră două lovituri surde și țipetele de spaimă ale doamnei Bordan... Cei doi artiști muriră în fața sutelor de spectatori. Sala înțepeni...Radu Inereanu acoperi ochii copiilor și se strădui, ca și toată lumea, să iasă cît mai repede din sala circului. În acea clipă, de spaimă, se simți ticălos. Un avocat nu reuși să întreprindă ceva ca să-i salveze pe cei doi neîntrecuți maeștri. Regreta că și medicii, care sosiră la fața locului, nu putu să-i salveze…
17.
Vasilița Iftodi era sub impresia călătoriei la Bordeaux. Fusese în ultimii ani în Italia, România. Întîlnise o mulțime de intelectuali, pe la recepții. De data aceasta, călătoria i-a lăsat o amintire rezervată.... Nu a impresionat-o Parisul, prin care tranzitase. Capitala Franței chiar o dezamăgi. I se păru murdar, neîngrijit, cu o mulțime de arabi în hainele lor neobișnuite pentru europeni. La Bordeaux însă era mai mult soare, admira lumea pestriță a străzilor istorice și curate. O frapă îndeosebi arhitectura bizară ce amintea de adolescența ei petrecută la o școala pedagogică din Orhei…Fiind conducătorul delegației Republicii Moldova, a stat în orașul de pe malul Garonne o săptămînă. În componența delegației, în afară de Radu Inereanu, mai erau două femei în vîrstă. Din pimele ore de aflare acolo, au vizitat magazinele, fără a putea cumpăra ceva. Celelalte delegații din statele lumii, adunate la simpozion, se plimbau cu mașini moderne în afara orașului, probabil străduindu-se să-și facă o impresie mai amplă despre Franța…Alții vizitau restaurantele, cafenelele, negociau și încheiau relații cu membrii altor delegații... În primele zile ale aflării moldovenilor la forumul internațional, cu privire la ocrotirea mediului, nimeni nu-i lua în seamă. Delegația din România, mică de altfel,compusă din trei femei și un bărbat din Muntenia se făcuse a nu-i observa. Se resemnaseră cu o asemenea situație. Impresionată de frumusețea locurilor urbane,Vasilița medita cum se va descurca cu misiunea dificilă ce o avea de confruntat la forum. Avea împuternicire să citească o alocuțiune la tribună, pe care se decise să o rostească în limba franceză.
În clipa cînd a fost anunțată să treacă la tribuna oficială, Vasilița simți că i se cutremură toată ființa. Dar o voce interioară o încuraja. Ridicîndu-se în fața miilor de priviri ale reprezentanților veniți de pe întreg mapamondul făcu o pauză, parcă așteptînd calmare, apoi luă aer în piept și citi clar, cu intonație...
Cînd încheie cuvîntarea, sala o aplaudă frenetic. Imediat în jurul acestei mici delegații se stîrni atîta admirație, dar mai ales în jurul Vasiliței, care era foarte atractivă. Un scoțian din țara Galilor, îmbrăcat în fotă în carouri, cu gîță la ceafă, împreună cu alți doi inși, i-a invitat să cineze la un restaurant de pe malul Garonnei. Bărbații erau scoțieni, dar reprezentau Þara Galilor…După mici ezitări, au acceptat propunerea. Seara, la ora stabilită, scoțianul și ceilalți trei bărbați din delegația lor i-au adus la hotel cu mașini albe. Așteptînd să se îndeplinească comenzile, scoțianul cu gîță și în fotă, așezîndu-se lîngă ea, îi demonstră cît de bine poate cînta la cimpoi, un istrument străvechi popular scoțian...Vasilița, ca toți ai delegației, a fost încîntată de gesturile delegației galeze. Noii lor prieteni sunt oameni cu studii universitare și se specializează în problemele ecologice ale Irlandei și Marii Britanii.Curînd s-a încins o discuție între cei adunați la masă și Vasilița,după ce le-a dat de înțeles că a citit cărțile lui Valter Scot, că știe multe despre Scoția, Glazgow, Edinburg, a început să le explice cine sunt și că țara noastră mică se cheiamă Republica Moldova...Ore întregi scoțienii nidecum nu au putut înțelege că Republica Moldova este o țară de la poalele Balcanilor, că nu este Rusia, iar Vasilița și ceilalți membri ai delegației nu sunt ruși, ci...români... Scoțienii, pasionați de whiski, așa și nu au înțeles cu reprezentanții cărui stat al Europei dînșii stau la masă. Radu Inereanu avu senzația că intelectualii din occident nu studiază geografia.”Dacă se studiază și celelalte discipline în așa fel, apoi halal de ei!”
— Nouă ne sunt dragi rușii! continua scoțianul. Mai ales rusoaicele, despre care multe am auzit, iar în această seară am fericita ocazie să o am...
Scoțienii se amețiseră de-a binelea. Radu Inereanu încercă cîteva înghițituri de whisky și făcu o mină scîrboasă. Băutura mirosea a piele dubită și avea un gust de samagon afumat de prin părțile Bricenilor. Vasilița bău doar apă minerală și suc, fiind receptivă la orice întrebare pusă de scoțieni. După o habă de vreme cel cu coadă la ceafă începu să sufle în buhul cimpoiului, înroșindu-se ca racul.
— În tarafurile românești este inclus și cimpoiul, pe care-l considerăm instrument popular, zise Vasilița, spre uimirea scoțienilor.
— În orchestrele noastre populare orice instrument de pe glob și-a găsit locul onorific, zise Radu Inereanu. Chiar și pianul are primenire...
Pe scoțieni nu-i mai interesa această discuție. Cel cu coadă la ceafă mereu îi săruta mîna Vasiliței.
— Îmi place rusoaica, nu contenea el. Vrei să călătorești în Þara Galilor, în Scoția? o întrebă el. O să vezi munți,păduri, chiar și urși, ca la ruși...
-- Nu sunt rusoaică, îi zise Vasilița străduindu-se să fie cît mai tacticoasă.
— Cred că e momentul, zise brusc scoțianul cu ochii injectați și fărîmituri pe barbă, să leg cu tine o căsătorie și, poftim, iscălește o tranzacție de mariaj...
Vasilița citi contractul scris în limba franceză. I se propunea să iscălească promt un act de căsnicie cu scoțianul, delimitîndu-se obligațiunile și îndatoririle patrimoniale a fiecăruia în cazul eventualului concubinaj…Ea se strădui să înțeleagă rostul celor spuse de către bărbat, fiind convinsă că totuși este o glumă. Tăcerea fu spartă de curiozitatea lui Radu Inereanu:
— E o tradiție istorică a locurilor de unde vă trageți obîrșia? Așa se căsătoresc scoțienii?..
— E o dovadă a civilizației noastre avansate, răspunse bărbatul cu moț, după care o ținti cu privirea serioasă pe Vasilița: Deci iscălește contractul și te poți considera...salvată. Ești frumoasă, deșteaptă și mă voi mîndru cu tine în Þara Galilor...
-- E tîrziu deja și noi trebuie să plecăm, zise Vasilița, străduindu-se să fie cît mai amabilă cu scoțienii. Ea se ridică de la masă ca și ceilalți din Moldova și era gata să plece: Vă mulțumim de invitație...
-- Ne părăsiți, deci? făcu supărat unul dintre scoțieni.
--Trebuie să ne pregătim de întoarcere. Mîine plecăm spre casă, zise Vasilița vrînd să se îndepărteze.
— Nu uita să achiți masa, o preveni scoțianul, ridicîndu-se și el de pe scaun. Nu m-am așteptat să refuzi... Mii dintre prostituatele ruse visează la un trai decent în Occident, iar dumitale ți se propune totul ca în poveste...
— Să mergem, Radule, zise una dintre femei, care adună mînă de la mînă banii necesari pentru masă. Să fim clami. Nu e cazul să căutăm dreptate în acest conflict. Să plecăm mai departe de această lume civilizată...
În vreme ce se îndepărtau de restaurant, în urma lor se auzea cîntecul vesel al scoțianului ce rămăsese să-și golească sticla cu whisky.
18.
În spital, Radu Inereanu avea impresia că în sfîrșit se va. odihni. Fiind singur în salon, el citea, asculta radioul și privea emisiunile lui preferate . Pe neobservate burta lui parcă se făcea din ce în ce mai mare. Uneori, noaptea avea presimțirea că cineva îi hăcuiește măruntaiele din burtă.Se mulțumea că avea un cuget clar și o dorință setoasă de a scrie. Își fixase pe perete calendarul, chibzuind că mai dispune de ceva timp pentru a-și atinge scopul -- să termine cea de-a zecea carte. Ultima din viața lui...
În dimineața, cînd medicii i-au slobozit din corp o jumătate de vadră de lichid, Radu Inereanu, a înțeles că sfîrșitul lui nu este atît de departe. Se străduia să revadă în sine toate evenimentele anilor trecuți. Își recunoștea greșelile , dar nu mai putea întreprinde nimic. Boala îl înșfăcase puternic. Uneori, noaptea mai ales, se gîndea cum, cine și unde va fi înmormîntat. De unde se vor lua mijloace pentru înmormîntare, doar la moldoveni o asemenea procesiune este la fel de costisitoare ca și o cumătrie sau chiar o nuntă. Cine își va asuma această responsabilitate? Rude în oraș nu avea, iar copiii încă erau mici... În acele clipe o noutate îl făcu să-și reamintească toate evenimentele de ultimă oră...
Directorul farmaciei centrale, a recurs la un procedeu antiuman. A angajat în subordonarea sa o mulțime de distribuitori de reclamă. Prin această rețea răspîndea virusuri de boli contagioase printre businessmani, avocați, notari, judecători, pentru ca aceștia să-i procure medicamentele... Radu Inereanu nimeri și el în lista farmacistului, deși în ultima vreme abia de lega tei de curmei. Acum își aștepta conștient sfîrșitul. Secretul în cauză i l-a transmis fratele Andrei Beșliu. Lui Radu nu-i venea să creadă. Spre regretul lui, a înțeles că informația corespunde realității. Se împăcă cu multe din acele gînduri…Viața va continua și după el. Dar, deocamdată, gîndește, trăiește, admiră viața…
În ultimele zile de aflare la spital, începu să-i acorde atenție o domnișoară, studentă la medicină. Era o fire sociabilă, jovială, cu multă cumpătare. Ea îi vorbi despre problemele cotidiene ale studenților și că ar accepta o prietenie cu bărbații mai în vîrstă ca ea... I-a dat de înțeles că după ce se va externa din spital, ar dori să-l viziteze la domiciliu…Radu simți în suflet o tresărire, o speranță neînțeleasă. Contrar voinței medicilor, la cîteva zile se ceru să primească lecuire acasă. I-a încredințat că va fi asistat de către medici cunoscuți…Dorința lui a fost satisfăcută.
Domnișoara a venit la el și i-a făcut masaj...în așternut. Erau clipe de vis și dragoste de viață...De cum domnișoara își îmbrăcă veșmintele, începu să se plîngă de starea materială precară în care se află... Radu Inereanu i-a dat cîțiva lei,pe care ea îi numără cu atenție:
— De unde atîta zgîrcenie în sufletele pacienților noștri? făcu ea.
— Păi nu ne-am înțeles cît costă prestările de serviciu, încercă să se opună Radu Inereanu.
— Mare pricepere nu trebuie... Un act de sex costă parale mai bune...Dar, pentru început, e suficient. Oare nu știi că sănătatea omului costă scump?
— Dac-ar fi ca sănătatea să se cumpere undeva...
-- Desigur că se cumpără, încheie fata înainte de a pleca. Ea se vinde la noi, la spital și costă foarte scump, oare nu ai priceput acest lucru?..Ea urmări încîntată freamătul platanilor de la geam și-i zise la despărțire: Dacă îmi permiteți, aș dori să vă mai vizitez.Îmi place de dumneata…Așa cum ești…
A doua zi s-au revăzut. Dînsa îi păru mai drăguță și mai seducătoare. Preferă să bea șampanie roșie și se aventură într-o discuție cu referință la…sex. Îl făcu să simtă că o dorește. Radu crezuse în zilele de suferință că acest sentiment a murit pentru totdeauna, dar domnișoara îi dovedi contrariul, dăruindu-i-se plină de patimi… Aproape înnebuni de fericire. Într-o clipă viața lui deveni alta. Lăcrimă și îi zise:
-- Nici nu știu cum să-mi exprim starea, ca să fiu înțeles…
-- Vă rog să fiu și eu ajutată, zise ea. Să nu vă supere că doresc să fac sex…Asta e viața mea personală. Greutățile constau în altele…Nu am nici o susținere materială de nicăieri.
-- Te înțeleg, răspunse Radu. Sunt gata să te ajut cu ce pot.
-- Am știut că veți fi înțelegător, continuă ea cu voce calmă, liniștită, aprinzînd mai apoi țigara și slobozind rotocoale de fum…Dacă v-aș ruga ceva, o să faceți?
-- Neapărat…
-- Voi mai veni să fac dragoste cu tine…
Radu simți că îi tremură pleoapele de fericire. “ Iată cum se întîmplă, își zise el. Uneori fericirea vine pe neașteptate. Ca o văpaie, ca un luceafăr salvator. E vis, sau realitate?”
Domnișoara îi zîmbi, mîngîindu-l cu dosul mînii pe față.
-- Dulcea mea ființă, murmură el.
-- Am nevoie de bani pentru costum și, dacă se poate … să autentificați la notar apartamentul pe numele meu… Doar moștenitorii nu vă acordă nici o atenție. Iar eu mă dăruiesc cu trup și suflet, îi vorbi fata cu calmitate, continuînd să sloboadă rotocoale de fum.
La acel moment, el nu avea bani decît pentru niște cheltuieli mărunte. Apartamentul demult îl dăruise fiicei. Rușinat, dînsul îi spuse realitatea.Domnișoara tocmai tresări. Se convinse de suma banilor din portmoneul lui. Stinse enervată țigara și se îmbrăcă.
--Vițica de mine! tună ea. Dau numai peste niște sărăntoci împuțiți! și după o pauză șovăitoare, înainte de a dispărea pe ușă, se lovi cu dosul mîinii peste frunte, în semn că este nechibzuită, și continuă: Cum de nu am verificat! E prima oară cînd nimeresc în asemenea situație stupidă… Toanta de mine…
-- Drăguța mea, zise el cu vocea stinsă, înțepenind cu mîinile întinse către ea.
--Du-te la mama dracului, ghiuj puturos și muribund ce ești!.. Vai! Ce vacă proastă sunt, tîmpita de mine!…
Plină de mînie ieși fulger... Ușa rămăsese deschisă. Radu Inereanu, ridicîndu-se greoi din pat, veni s-o închidă. Era total decepționat. Aprinse lumînarea de pe masă și, stînd pe patul suferinței, simți că flacăra vieții iată-iată se va stinge pentru totdeauna.
19.
Bărbatul se învinuia de comiterea infracțiunii,care prevedea pedeapsa capitală prin împușcare. Asasinase două persoane concomitent: pe soția și pe soacră-sa... Într-o zi de toamnă, dînsul a ieșit să deshărăgească via din grădină, să o sape. A muncit toată ziua. Soția însă cu soacră-sa a dat-o dis-de-dimineață pe beție. Cei patru copilași, împreună cu el, așteptau zadarnic ca cele două femei să le facă ceva demîncare. Le-a făcut observație, dar dînsele nici nu l-au luat în seamă. Cu alaiul de copii din urmă, ele au mers la vecini, chipurile că au treabă... Pe înserate, femeile buclucașe au revenit acasă și mai bete, cu un borcan cu vin, pe care au început să-l bea chiar în mijlocul odăii. Fiecare fdin copii avea cîte o felie de pîine în mînă și priveau : pe mama și bunica, ce intrară în sărbători...
Sfîrșind lucrul în grădină, bărbatul a intrat în casă flămînd și necăjit. A cerut demîncare, dar soacra cu soția au tăbărît asupra lui cu pumnii. Adus la o stare de afect, el a luat toporul din tindă și le-a făcut felul la amîndouă, pe cînd copiii dormeau. În dimineața zilei, a trezit odraslele, a înhămat caii și a mers cu tot ce mai avea pe lumea asta la procuratura din Leova.
… În sala de judecată cei patru copii mărunței, cu părul blond: trei băieței și o fetiță, în costume galbene, semănau cu niște puișori de găină, lăsați în voia soartei. Ei fuseseră aduși de către bunicul lor,dar se simțeau singuri și neajutorați. În pauză copilașii se apropiau de banca acuzatului, zicîndu-i:
— Hai , tăticule, acasă, că ni-i frig, ni-i foame...Hai acasă, nu mai zăbovi aicea...
Pe obrajii nebărbieriți și palizi ai bărbatului scund se prelingeau șiroaie de lacrimi.Radu Inereanu, care îi acorda asistență juridică, dorea să-l încurajeze. Inculpatul, însă îl privea absent. Îi era totuna de soarta lui de mai departe.
-- Cea mai mare fericire pentru mine, zise el într-un sfîrșit, ar fi ca acum… să mi se dea un revolver, cu un singur cartuș…
--Hai, tăticule, acasă… murmura fiica, cel mai mic dintre copii.
Radu Inereanu se pomeni ca în situația unui chirurg. Procurorul, în dezbateri a solicitat să i se dea inculpatului...pedeapsa capitală…împușcarea! Ca apărător, Radu Inereanu a protestat cu vehemență…Instanța, în cele din urmă, i-a dat o pedeapsă pe un termen de 14 ani privațiune de libertate...
— Deci am fost lăsat în viață? făcu plin de neașteptare bărbatul, trezit din hibernare parcă, și imediat le vorbi celor patru copilași: Tăticul totdeauna va avea grijă de voi!.. Să fiți răbdători, să ascultați unul de altul... Anii vor trece repede. Nici nu veți prinde de veste.Eu sunt unicul care am rămas să vă ajut…
De curînd polițiștii îi puseră cătușele și-l scoase, îmbrîncindu-l din sală. Copilașii îl plîngeau ca pe un mort... Bunelul, un bărbat în pălărie albă, cu băț în mînă, adunîndu-și nepoții, strigă către condamnat:
— Trebuia să te desparți de soacră și soție prin lege... Dar așa, uite ce nenorocire ai adus pe lume, prostule!
Cînd duba plecă din preajma judecătoriei, liniștea nu se mai infiltra în acel colț de orășel. Cei patru copilași, rămași în supravegherea unui moșneag, continuau să plîngă, chemîndu-l disperați pe tatăl lor. În mijlocul străzii mai rămăseseră cîteva mătuși de-ale condamnatului, care apăruseră acolo ca la comandă. Aflînd rezultatul sentinței, aplaudă justețea verdictului.
-- Cine vrea din voi să ia copiii în supraveghere, măcar la început? le întrebă disperat moșneagul.
-- N-am cum. Sunt bolnavă și singură trebuiesc supravegheată, declarase cea mai în vîrstă.
-- Nici eu nu pot. Bărbatul meu nu suferă copii străini în ogradă… reproșă alta în rochie de mătase și, după o vreme, parcă făcu o descoperire: Nu-i mare problemă! Statul are grijă de orfani… O să-i ducem la orfelinatul de la Hîncești…
-- Nu-i duc nicăieri, le zise bătrînul. Cît va trebui o să locuiască la mine! Așa-i, puișorii bunelului?
-- O să-l așteptăm pe tata la mata, răspunse unul dintre copii, urmărind ca și ceilalți automobilele ce plecau de lîngă ei, împreună cu mătușile.
În întîmpinarea amurgului, pe drumul sărăcit și pustiu, mergea un bătrîn gîrbovit, ținînd de mîină copiii înlăcrimați.
20.
La Cimitirul Central, în fața Catedralei, se înălțau monumente din ce în ce mai somptuoase.Businessmanii, hoții, tîlharii, miniștrii, pseudopatrioții, precum și alte somități dubioase, care decedase, aveau aleea lor. Radu Inereanu demult înțelesese că cei care au trăit în dauna minorității sărace, au “cinste și onoare”după ce mor. Cele mai impozante cavouri, socluri, monumente erau ridicate anume la căpătîiul lor, în fața Catedralei. Locul acesta costa cel mai scump și reușeau să-l obțină doar cei cu capital. Cunoștea mulți lucrători ai cimitirului, care aveau mașini, salarii bune, iar progeniturile lor lucrau în ONG-uri...
Fluctuația de cadre în contingentul respectiv nu crea nici o problemă administrației. Lucrul mergea fără nici o observație din partea clienților. De toți erau doar cinci: trei bărbați în vîrstă și doi mai tineri. Niciunul dintre ei nu beau, nu acceptau nici un fel de șpagă decît bani pe care îndurerații le ofereau din propria inițiativă. În fiecare zi de lucru, pe ploaie, pe vînt sau spulber, groparii erau asistați de către consoartele lor, care erau bine îmbrăcate și aveau limuzine impozante...Secretul prosperării acestor cinci familii, Radu Inereanu l-a aflat întîmplător, de la colegul de breaslă, care gestiona administrația Cimitirului central...
De fiecare dată, cînd avea loc o înmormîntare, groparii deveneau prudenți... De cum mulțimea pleca, o dată cu lăsarea întunericului, ei închideau poarta Cimitirului. Doi din ei, împreună cu soțiile, stăteau la pîndă, iar ceilalți deshumau mormîntul. Un gropar cu bărbiță sură și mustața mare, încovoiate, descoperea sicriul și, cu ajutorul unui companion mai tînăr, dezbrăca într-o clipită cadavrul. Luînd din sicriu și celelalte lucruri scumpe: dinții,mandibulele de aur ale mortului.pantofii…. Tot atunci, alți gropari, ajutați de femei, îmbrăcau cadavrul în haine de hîrtie presată, aduse din Germania prin contrabandă…Mormîntul se acoperea grijuliu cu țărînă. Coroanele și florile se sortuiau cu pricepere... Femeile adunau cele mai frumoase flori de la mormînt și pînă în seară le vindeau en gro… După legea creștină a doua zi, cînd veneau rudele să atămîiască mormintele, nimănui nimănui să-i treacă prin cap de vandalismul din ajun.
După ani, copiii groparilor deveniseră oameni cu studii, cunoscuți în oraș. Inițiase o mișcare în susținerea aprobării de către Parlament a...eutanasierii.
21.
Angelica Gurămare absolvise jurnalistica. Era una la părinți. A avut multe ocazii să se căsătorească, dar a refuzat. Mai întîi a lucrat pe la redacții, dar cînd serviciile speciale ale statului pornise campania de creare a clasei ștreihbecherilor, oferindu-le multora posibilitatea de a se îmbogăți, dînsa obținu granduri, prin intermediul Guvernului republicii de către Congresul SUA și alte campanii străine. În aceste ONG-uri s-au strecurat toate progeniturile parlamentarilor, miniștrilor, oamenilor de afaceri, turnătorilor, ex kaghebiștilor și ale altor persoane bine dirijate. Angelica, se afelie de minune la aceste structuri. A obținut un salariu bun. Tot atunci se căsătorise, cu un tip de factura ei și trăia ca în sînul lui Dumnezeu. Cîndva el o curtase, dori să-i fie soție. Ea însă îl refuzase. Cînd se întîlnea cu Radu radia de fericire. Îi zîmbea, afirma întruna că îi este bine. El însă în acele zile regreta foarte mult că ea nu i-a devenit soție. Ar fi fost fericit cu ea. Cerca să-i propună stingherit serviciile printr-o cunoscută. Chiar îi transmisese că o iubește, că o visează și ar dori să-i fie amantă.
Odată avînd o deplasare la Erevan, și-a luat inima în dinți și a invitat-o să-l însoțească. La început Angelica acceptase propunerea, dar pînă la urmă îl refuză, fără a-i da explicații…După revenirea lui de pe malul Sevanului, dînsa era și mai indiferentă. Radu o invidia sănătos. Adeseori el se întreba în sine: “Ce-ar fi, dacă oamenii nu ar avea nevoie de ...bani? Ce s-ar întîmpla cu acele persoane, pentru care banii au devenit unicul scop al vieții, prilej pentru selectarea prietenilor, printre care nimerise și el, Radu Inereanu?” Și, precum concluzionase din experiența de viață, nimic nu este veșnic. Oricînd după bine vine răul și după rău — bine. Într-o zi de mai,dis-de-dimineață, în pragul biroului o întîlni pe Angelica Gurămare. Era aceeași: frumoasă, îmbrăcată bine, dar palidă, îngîndurată.
— Cu o săptămînă în urmă mi-a dispărut soțul. A fost răpit, probabil, de către structurile criminale. Prea bine trăiam și multora le încurcam, afirmă dînsa. Nici nu știu dacă e viu sau mort?
— Fii optimistă, Angelico! Nu înțeleg sensul acestei răpiri. Doar soțul tău nu este un om politic sau magnat. Cui trebuie el?
— L-am rugat să se lase de businessul său, dar nu m-a ascultat... Ce pot să fac acum... Doar multe mame au plîns și, poate, plîng și acum din cauza lui... S-a ocupat cu problemele înfierilor ilicite, traficînd pruncii peste hotare... Păcatele totdeauna se răsfrîng asupra celor care le fac... Spune lumea: chiar pînă în a cincea sau a șaptea generație blestemul te ajunge! Lacrimile părinților pătimiți nu se usucă sute de ani. Chiar nici în mormînt. Ai auzit de așa ceva?
-- Habar n-am, răspunse Radu Inereanu, cercînd să găsească în chipul Angelicăi acea liniște și obișnuită calmitate. Doar o voce din interior o mai întreba, parcă încercînd s-o acuze:”Unde este fericirea ta de cîndva, Angelico? Oare chiar și pe tine te-au ajuns problemele vieții? Zău că nu-mi vine să cred…”—Mai ales că am auzit… Tu frecventezi biserica. Dumnezeu are să te ajute…
--Toate speranțele mele sunt la Cel de Sus, zise Angrelica, privind tăriile cerului, făcîndu-și semnul crucii.
După cîteva luni, soțul ei reveni acasă. Bandiții îl lăsară într-un lan cu porumb lîngă Doroțkaia. Era cu barbă, nespălat,tremura de spaimă. Nu putea explica unde a fost și ce s-a întîmplat cu el… Devenise sălbatic.
De atunci, oricît s-a străduit Angelica să-l lecuiască, soțul se urina noaptea în pat, iar în zori începea să plîngă și să-și ceară scuze. Dacă seara se pomenea în oraș, neapărat trăgea pe la terasa din preajma casei, se îmbăta și cu voce tare îi convingea pe toți că Hitler a murit și, nu mai prezintă nici un pericol pentru țiganii din Europa…
22
Radu Inereanu fusese invitat să țină prelegeri la Colegiul financiar-bancar. Chiar din primele clipe a fost frapat de mulțimea de domnișoare frumoase și drăguțe. A fost prevenit să nu cadă pradă sentimentelor, căci domnișoarele, pentru a nu avea probleme la examene, adeseori recurgeau la relații intime cu profesorii. Radu Inereanu a fost țintit de privirile a cîtorva din ele, care nu atît ascultau, cît îl seduceau cu privirile. Simți că nu poate rezista. I se oprise un nod în gît și vocea i se stingea.Pentru o clipă ieși în coridor,fumă o țigară, două, apoi intră și îndîrjit își duse misiunea pînă la sfîrșit. Dînsul fusese captivat doar de una oacheșă, cuminte, care stătea în prima bancă... Era brunetă, pistruiată, avînd o asemănare izbitoare cu fosta soție…Însă descoperi că îi place mai mult colega acelei domnișoare, o fetiță la fel de modestă, cu privirile dulci și pline de blîndețe. Era parcă, mai tînără și neprihănită decît Liliana. Copil adevărat!.. Apoi iarăși îi plăcea mai mult de Liliana. Avea impresia că pistruiata se infiltrează în inima lui la propria ei voință. Pe cînd cealaltă – o dorea la nebunie…A cîta noapte chipul acelor două fete nu-l părăsea.După cîteva prelegeri, el o invită pe cea pistruiată în fața aulei pentru a-i lămuri materialul didactic. Abia atunci aflase că este din Sîngera.Pistruii ei se acoperiră de roșeață, dar stăpînită, spre uimirea lui, îi explică dintr-o răsuflare tema...Radu Inereanu se îndrăgostise…. Nu avea liniște din cauza multor domnișoare, care nicidecum nu doreau să fie silitoare la învățătură. El mai primise cîteva scrisorele amoroase, dar se făcea că nu înțelege nimic...Avea impresia că Liliana de la Sîngera este îndrăgostită. Și dînsa pricepu că el e amorezat de ea! Ochii dînsei scînteiau de fericire. Diferența de vîrstă îl făcea pe Radu să fie stingherit și neîndrăzneț. Nu știa cum să acționeze, deși era convins că va sosi și timpul lor.
Pe la finele semestrului, Radu Inereanu se îmbolnăvi de pneumonie și fusese internat în spital. Nimănui decît doar apropiaților le spusese locul unde se afla. A stat pe patul de suferințe vreo două săptămîni. La început a fost vizitat de cîțiva cunoscuți, prieteni, dar de la o vreme, parcă uitase de el. Dînsul se adîncea în lecturi și mereu intra în conversație cu o soră medicală mai în vîrstă, care știa bine a ghici în cărți.Într-o seară, cînd ea îi ghicise, se pomeni cu o bătaie în ușa salonului.Era Liliana. Venise pe vreme de ger, cu un buchet mare de garoafe roșii.
El a încercat s-o cuprindă, să o sărute, dar domnișoara evită. Radu se simți incomodat, constatînd că eleva nu simțise niciodată apropierea unui bărbat.
-- Mi-e frică, strigă dînsa, smulgîndu-se din brațele lui.
-- Păi m-am făcut de rușine, murmură el.
-- Nicidecum… sunt niște patimi obișnuite, încercă să-l liniștească dînsa. Știu că sunteți bărbat divorțat și c-aveți nevoie de mîngîieri, consolări… Colega mea e gata să vă acorde atenție…
Cînd reveni la colegiu,Radu Inereanu primi un bilețel de la colega de bancă a Lilianei, care-i propuse întîlnire. Frămîntat, el acceptă. În acea seară făcu cunoștință cu Magda, care îi povesti viața ei din ultimii doi ani. Imediat după absolvirea școlii medii se căsători cu profesorul de fizică. Părinții le-au ajutat să construiască casă în sat și acum soțul i-a permis să meargă la oraș, la învățătură…
-- Parc-aș fi nenorocită, zise Magda… din prima zi, văzîndu-vă, mi-a apărut o speranță…
-- Zău?
-- Vreau să fiu sinceră, cu dumneata, trecu ea pe un ton familiar, apucîndu-l și mai strîns de braț. Deja al treilea an sunt căsătorită, dar nicidecum nu pot deveni însărcinată… Îmi plac la nebunie copiii. Împreună cu soțul, m-am lecuit prin diferite spitale, însă nu a ajutat… Acum am aflat că vinovat este soțul. Medicii mi-au spus că aș purcede gravidă cu un bărbat sănătos.
-- Crezi că sunt bărbatul potrivit?
-- Nu încape nici o îndoială…Sunteți un intelectual înveterat… Iubesc familia și pentru păstrarea ei voi merge la orice… Sunt sigură că m-ați înțeles. Vreau să fiu fericită, domnule profesor! Vă doresc…
23
Republica Moldova devenise cea mai săracă țară din Europa de Sud-Est. Lumea de rînd cobora din ce în ce mai mult în groapa mizeriei. Toate casele de nebuni erau pline de pacienți. În străzi, prin locurile aglomerate, peste tot mișunau oamenii smintiți strigau slogane, cerșetorii…Poliția nu le acorda atenție. La Radu Inereanu venise din Rusia o delegație după consultații, în privința traficului de civili. Clienții erau persoane bine îmbrăcate, cu celulare și lanțuri groase de aur la gît și la mîini. Pentru o remunerare substanțială, Radu le explică cadrul legislativ…
La cîteva zile în ziar apăru o informație precum că o companie oferă persoanelor străzii prînzuri gratuite într-un locaș din Valea Morii, unde cîndva fusese sala cinematografului de vară. Spre locul cu pricina zilnic mergea golănimea urbei. Din satele învecinate prinseră a veni bătrînii lipsiți de atenție... Radu Inereanu fusese angajat consilier juridic la această companie de binefacere.Totul părea să fie bine, doar că de la o vreme patronii nu-i dădeau să vizeze contractele de colaborare, în care se prevedea ca unii dintre bătrîni să meargă în orașele Rusiei pentru a propaga această acțiune. Durata de activitate a contractului era nelimitată! El nu avea nici o responsabilitate pentru această vizare. A depus iscălitura și a început să urmărească cu interes desfășurarea celor prevăzute în contract. Patronii încărcau în camioane persoane vîrstnice, singuratice, îi asigurau cu hrană pentru cîteva zile și, pe la Vama din Palanca, îi expediau prin Ukraina spre Rusia. Ulterior despre acești bătrîni, nu se mai auzea nimic. Autoritățile de la Chișinău nu reacționau în nici un fel. De cîteva ori fusese organele fiscului, verificînd actele. Apoi, în timpul campaniei electorale, cantina de binefacere a fost vizitată de către Președintele țării. Voiajul prezidențial a fost oglindit din abundență în mass-media… Radu Inereanu, cunoscînd adevărul, nu a putut fi liniștit. Bătrînii erau trimiși în orașele Rusiei pentru a cerși în străzi, fără nici o apărare. Indignîndu-se, Radu Inereanu a mers la amicul său, șeful postului de poliție, căruia i s-a destăinuit.
— Ei și? făcu prietenul calm. Nu cumva crezi că autoritățile nu sunt la curent cu esența de activitate a acestei firme? Ai fost și rămîi naiv, amice...
— Dacă serviciile prezidențiale ar fi știut adevărul, Președintele evita vizita...
— Închide gura! se răsti colonelul. Demult am depistat totul, dar la indicația personală a Babacului nu trebuie să-i atingem. Este sfera de activitate a fiului președintelui! apoi colonelul îl scrută îndobitocit de mirare: Nu înțeleg, de ce serviciile speciale au admis ca dumneata să nimerești printre colaboratorii administrației Companiei de caritate?!...Nu pricep... se bîlbîi ofițerul într-o nedumerire de ironie totală: Vai, ce seriozitate din partea serviciilor de securitate!
24.
Þaca Sofiica era harnică. Nu avea nici odihnă, nici somn. Muncea întruna la construcția casei. Soțul, un bărbat de la Flutura, se dovedi chiulangiu și iubitor de pahar. Stătea zile întregi cu mîinile în șolduri, bălmăjind în sine. Își făcea planuri grandioase, îndemnînd-o mereu pe nevastă-sa. Þaca îl asculta, ca mai apoi, să facă lucrurile cum potrivea dînsa..Spre deosebire de soț, era o fire veselă. Cînta frumos la petreceri. Cei care aveau prilejul s-o asculte, o admirau făcîndu-i complimente. Mai ales bărbații...Soțul deveni gelos. De la o vreme n-o lăsa să meargă nici în mahala. Nu se duceau nici la joc , nici la nunți. Duminicile seara stăteau pe prispă, mîncau în tăcere semințe de floarea-soarelui. Soțul neapărat mai avea un ulcior cu vin alături. Cînd din sat se auzea vreo melodie, soțul o invita la dans în mijlocul ogrăzii, sub ramura mare a nucului... Þaca Sofiica încercase de nenumărate ori să-i reproșeze, dar soțul, mai ales dacă era în stare de ebrietate, o snopea în bătăi. Părinții ei, rudele au încercat să-l dea la socoteală, dar scandalul luă și mai mari proporții. Þaca rugă rudele să nu se implice în viața ei personală...Trăia singură, cu toate bucuriile și necazurile ei.
Radu Inereanu urmărea durerea vecinei și nu știa cum să o ajute..Era copil și, socotea că îi poate fi de folos, adeseori chemînd-o la pîrlazul gardului,discutănd cu ea noutățile satului. Femeia se bucura de atenția micului vecin, servindu-l mereu cu alivancă…
În toiul primăverii, cînd ghirlandele de flori albe inundau pragul casei, țaca Sofiica purta ultimele zile ale sarcinii. Soțul deja a treia lună se angajase paznic la viile din Cerna și nu avea grija gospodăriei. Lunea el pleca spre casa de peste Ciuluc, pentru ca să revină de-acolo tocmai vineri-seara. Þaca Sofiica părea că se resemnase cu soarta ei și lipsa bărbatului îi aducea mai multă liniște sufletească decît dor.Toate speranțele ei erau la copilul ce urma să-l nască. Netezea întruna burta, șoptindu-i lui Radu Inereanu:
— Dacă voi avea o fetiță, să știi că o să-mi semene mie...
Era o zi însorită. Toți oamenii satuluil ieșise la prășit via. În sat nu era nici țipenie de om. Radu Inereanu păscuse bobocii pe șes și venise acasă pe la amiază, ca să hrănească puii. După ce isprăvi toate trebile, mîncă urzicile reci din tigaie și era gata să se întoarcă pe șesul de la marginea satului, la bobocei. Deodată el auzi niște strigăte stridente venite din casa vecinei. Speriat, se îndreptă spre casa țacăi Sofiica… Poate îi va fi de ajutor. O să-i tragă cu nuiaua soțului ei, dacă acela mai îndrăznește s-o bată iar... Deschise ușa și… Radu Inereanu o văzu pe țaca Sofiica însîngerată. Stătea întinsă pe laița din casa mare, cu picioarele desfăcute, iar sub poalele cămășii se zbătea un boț de carne vie, ce scotea niște scrîncete amorțite. Capul țacăi cădea neputincios pe perna albă, cu flori cusute la canava. Fața ei, acoperită cu broboane de sudoare era galbenă de chinuri.Corpul i se mai zbătea în convulsii. Buzele erau crăpate, acoperite cu un fel de albeață.
— Radule, puișorule, îl chemă ea oarecum înseninată de prezența lui neașteptată. Þaca a făcut un copil... Mergi în pragul casei și adu-mi secera...
Radu Inereanu șovăitor aduse secera atîrnată în dereg, cu care țaca tăia sfecla la păsări și stătea încruntat de spaimă în preajma ei.
— S-o chem pe mătușa Arefta.
— Mama e plecată la Telenești, la moară, zise țaca Sofiica. Nu te înfricoșa. Apucă atent mățișorul cela de la buricul pruncului și, taie-l cu secera, apoi înoadă-l... Fii atent, c-așa trebuie...
Scîncind de spaimă, el reteză buricul pruncului și întrebă fricos:
— Ce să fac?
Lehuza feri poalele cămășii de noapte, dezgolindu-și corpul, fără a se rușiuna și-i spuse cu o voce lacomă:
--Lasă secera din mînă... Ia pruncuța atent și pune-o aici, ea arătă locul între burtă și sîni. O să vezi... Acest ghemuleț o să vrea să sugă țîță.. E fetiță! Ce minune, doamne! Fetița mămicăi...Eu am devenit mămică, Radule.Mămică! Îți închipui? Mămică!...
Ghemulețul , pe care țaca îl acoperi cu cearșafuri, îndată începu să caute mamelonul neputincios, neîndemînatic, apoi tot mai hotărît începu să sugă din piept...Fața femeii se însenină și începu să zîmbească, ceea ce îl liniști pe Radu Inereanu...
El ieși afară. Era cald. Dinspre pădure adia un vîntuleț. I se părea că țaca Sofiica, împreună cu dînsul și pruncul nou-născut, sunt unicii fericiți în lume.
25.
În componența echipajului newzelandez, Radu Inereanu participa pentru prima oară la o expediție cosmică spre planeta Jupiter.Împlinise 50 de ani. Cunoștea foarte bine tehnica cosmică și era hotărît în orice pas pe care-l făcea. De aceea comisia internațională l-a declarat căpitan al echipajului. De cum nava cosmică se desprinsese de pămînt, el se adresă echipajului:
— Pentru cîteva luni nu mai aparținem pămîntului. Suntem astronauți și vă chem să coordonăm armonios pînă la întoarcere. O mică abatere de la normele stabilite și putem deveni victime ale universului...
Camarazii de voiaj îl ascultă atent. Toate comenzile lui le executau întocmai.Fără nici un echivoc.
“Am plecat din lumea reală și merg spre cea fantastică, gîndi într-un tîrziu Radu Inereanu. Poate voi reveni acasă peste un milion de secunde... Ba nu, peste două milioane sau un miliard de secunde. Cîte secunde sunt în cei 50 de ani trăiți? Cîte secunde sunt într-un an? Cîți ani include un miliard de secunde? Dacă viața pe planete este diferită și măsura timpului este la fel? Dacă timpul este veșnic și sentimentele omului sunt la fel? Ce poate fi mai sfînt decît dorul pentru locul de unde ai plecat în univers... Dar care este acel loc? Părinții, oamenii printre care îți petreci timpul? Oamenii sunt veșnici prin faptele lor. Și această navă cosmică este și ea un rezultat al activității omului. Noi, oamenii, o dirijăm de pe pămînt. Radu Inereanu reveni pentru a cîta oară la aceeași întrebare: De ce oamenii sunt angajați în industria de război?.. Expediția noastră este secretă! Avem misiunea de a explora minele de uraniu de pe Jupiter. Uraniul e necesar pentru alimentarea bombelor atomice, care, în consecință, vor duce la distrugerea pămîntului... Chiar o țară ca Noua Zelandă, izolată, în mijlocul oceanelor, pentru a se apăra are nevoie de armă atomică! Am aflat că este viață pe alte planete. Poate acolo nu există instinctul uman de a se autodistruge. Cele mai grandioase descoperiri științifice sunt orientate spre distrugere. Poate pe Jupiter vom descoperi secretul ce poate dezlega marea frămîntare?... Ori poate există și acolo aceleași principii de viață?..”
Radu Inereanu credea că în cele cîteva milioane de secunde petrecute în spațiul cosmic va evita metehnele oamenilor de pe pămînt: invidia,răutatea,lăcomia,trădarea... Dar nu a fost așa să fie. Femeile și bărbații s-au certat, apoi s-au împăcat, au plîns și s-au bucurat, și-au manifestat dorul față de cei de-acasă, dorul față de bărbați și femei... Pe imensa planetă Radu Inereanu întîlni aceiași oameni, doar că ei nu puteau vorbi. În urma unei conflagrații stupide petrecute cu un milion de an în urmă, au pierdut totalmente acest mijloc de comunicare...
Revenind din expediția de pe Jupiter, Radu Inereanu constată că omenirea nu a inventat nimic nou. Doar că timpul îi făcu mai în vîrstă. Nu știa cîtă vreme a trecut și ce vîrstă are în răstimpul cît a lipsit de pe Pămînt. Oamenii, care i-au întîlnit la aterizare, în deșertul Atacama, au fost plăcut surprinși de rezultatul descoperirilor lor științifice. Se constatase că planeta Jupiter are enorme bogății de uraniu pentru bombele atomice… Radu nu dorea la acel moment să dea prea mare importanță vîrstei. Descoperise că principiile după care s-a condus omenirea sunt peste tot aceleași.
26.
Polonezul luă de la cei prezenți banii, apoi îi numără pe fiecare ca pe vite și-i îndemnînă să urce în TIR.Radu Inereanu, împreună cu cinci femei și șase bărbați, s-au ascuns în fundul TIR-ului, în dosul unor lăzi goale. Polonezul le dădu două căldări de plastic, zicîndu-le:
— Calea va dura două zile și două nopți. Pînă la Milano sunt peste 1500 de kilometri. Atunci cînd se va opri camionul, să știți că ne aflăm în vamă. Să păstrați liniște și să nu scoateți o vorbă. Altfel nu ajungem cu bine la destinație...Și încă ceva, polonezul chibzui, apoi le împinse cele două căldări. În drumul nostru aceste vase vor servi ca weceu... Nu vom avea posibilitate să ne oprim la tot pasul...
Ușa mare se închise și înăuntrul camionului se făcu noapte.Au pornit la drum.
— Dumnezeu să ne păzească oftă o doamnă, făcîndu-și semnul crucii.
— Să le ajute Domnul călăuzelor noastre, se auzi alt glas de bărbat.
Radu Inereanu era ca și cum absent. Al zecelea an nu putea să înțeleagă ce se petrece în țara lui. Nu crezuse niciodată că la putere vor fi criminalii. Tot se vinde și cumpără. Cei mai de cinste oameni se conformaseră, chiar se alăturaseră și ei la grupările mafiotice. A fi escroc devenise un mare merit. Acum cînd fusese recomandat acestei firme poloneze, era sigur că nu va fi înșelat spre deosebire de alte companii legalizate, care făceau trafic de carne vie și brațe ieftine de muncă în Occident. Ca și ceilalți călători, el vînduse tot ce mai avea ca să achite taxa pentru a ajunge în Italia. Acolo se va angaja la lucru, va cîștiga bani.Trebuia să-și pună copiii pe picioare. Gîndurile îi erau departe, într-o țară prosperă, care o să-i schimbe modul de viață, va exclude mizeria din viața lui. Își insufla că după două zile și două nopți de calvar, totul se va încheia cu bine...
Motorul camionului huruia greoi. Mereu se hurducau. Peste acoperișul lui se auzea hîrșîit de ramuri, dîndu-le de înțeles că mașina parcurge itinerarul prin locuri ferite de pază și securitatea statului. De cîteva ori simțiră că s-au oprit. Șoferii vorbeau ceva între ei cu o voce nedeslușită. Radu Inereanu a încercat să adoarmă, dar nu-l prindea somnul. Putea doar să stea cu ochii închiși. De la o vreme, una dintre femei prinse a geme necăjită de drum. Avea accese la ficat. Începu să vomite în una din căldări. La începutul drumului, emigranții se cam stinghereau, dar mai apoi depășiră orice rușine și, în caz de necesitate, își făceau trebile în cele două căldări, de față cu toții. După cîteva ore, TIR-ul se mai opri de cîteva ori. De-afară se auzeau claxonări și voci cazone...Apoi iarăși se pomeniră cu toții în mișcare. Cei din camion pierdură măsura timpului.La o vale, șoferul, probabil, fusese nevoit să frîneze brusc și căldările cu fecalii se vărsară peste ei... S-au șters care cum a izbutit, păzindu-se să nu vină peste ei și vrafurile de lăzi goale...Două femei, care erau cuprinse de febră, au încercat să lovească cu pumnii în corpul de fier al TIR-ului. Un bărbat, își adună calmul și le rugă să rabde, fiindcă, conform calculelor lui, nu a mai rămas mult pînă vor ajunge la destinație...Femeile un pic se liniștiră, dar începură să plîngă. Își deplîngeau mai mult soarta și celor din jur li se făcură și mai trist. Radu Inereanu avea impresia că sunt ostatici. Era exact ca în 1944-1945, cînd mii de basarabeni au fost mobilizați și trimiși nepregătiți în para războiului. Acum Radu înțelesese și mai mult starea sufletească ale consîngenilor lui mînați la război și omorîți ca pe o cireadă de vite. Gîndurile îl duceau prin diferite labirinturi ale trecutului. Era unica lui consolare. Ce bine e că pentru o clipă, omul poate să se abată de la starea prezentului!...
Camionul se opri. Se deschise ușa. De-afară răbufni aerul răcoros și proaspăt. Oamenii ieșiră afară. Era noapte de toamnă. Luna se ascunsese undeva după ramurile copacilor. Erau într-o pădure de stejari, care prinseră a se desfrunzi sub culoarea arămie a toamnei.
— Suntem în apropierea orașului Milano, le-a spus polonezul cu voce somnoroasă. Controlați-vă bagajele... Suntem nevoiți să plecăm. Și polonezul îi sfătui cu voce șoptindă: De cum se mijește de ziuă,vă strecurați pe poteca din față. Peste deal e orașul Milano! Italia! Italia!..
Era liniște.Șoferul trebăluia ceva la motor. Oamenii își verificau bagajele.Simțeau o ușurare iar chinurile oboselii parcă dispăruseră. Polonezul adusese o sticlă, un păhărel și fiecăruia, pe rînd, le turnă coniac, felicitîndu-i, într-un fel, că au ajuns cu bine la destinație. Printre crengile dese ale pădurii, în depărtare, Radu Inereanu vedea un cer luminos, fapt ce consemna că acolo este orașul care-și reflectă luminile...”Cîndva, pe-aceste meleaguri,a creat Rafael Sanțio, Leonardo da Vinci,Mikelangelo...gîndi el, trăgînd aer în piept. E țara care mustește de istorii...”
Curînd, TIR-ul dispăru în desișul pădurii. Oamenii se grupară cîte unul, cîte doi împrăștiindu-se tîtîș-grăpiș pe poteci. Fiecare gîndea cum să ocolească posturile de poliție, ca să ajungă în oraș. Radu era singur. O luă pe cărărușă, coborî în vale, apoi trecu printr-un hățiș de porumbei și în fața lui se deschise, o dată cu revărsatul zorilor, panorama unui oraș, cu un rîu în vale...
Chibzui o vreme derutat oarecum , mai făcu cîțiva pași, pînă se opri trăsnit de uimire. Prea mic i se păru orașul din vale. O dată ce soarele se ridica tot mai sus, el desluși de-a binelea Nistrul și străvechea cetate a Sorocii. În jur era liniște și numai frunzișul de la picioarele lui parcă-i amintea de dolarii americani ce-i dăduseră polonezului, angajat cu toată seriozitatea să-l ducă la Milano, în Italia...
27
În fiecare zi Radu Inereanu vedea tragedia mătușii Olimpiada, care permanent purta haine negre. Ea mergea des la țîntirimul din fundătura satului să-l plîngă pe Dinu, feciorul ei mai mare, care murise tragic în urma unui accident rutier. Se sprijinea de muchia mormîntului și bocea de răsuna tocmai peste poalele pădurii.Ochii ei mici deveneau roșii, plini de lacrimi. Radu Inereanu urmărea această tragedie printre gardul de nuiele de la cimitir și vroia, într-un fel, să-i aline durerea, pe care nimeni nu mai vroia să i-o ia în considerație. Iar mătușa Olimpiada, văzîndu-l, îi netezea bretonul, îl lua de fiecare dată de mînuță și mergeau amîndoi să priponească caprele în luncă. Apoi reveneau la cimitir să așeze flori vii la mormîntul ,pe care era scris:
Cu dragoste în suflet
De oameni și de viață
Te întorceai acasă
Cu dor și cu povață.
— A fost ca o fată mare, zicea mătușa stăpînindu-și hohotele de plîns, dar Dumnezeu mi l-a luat acum șase ani. Nu-mi vine să cred că a murit. Nu pot dormi nopțile. Mi se pare că el iată-iată va apărea, sau este în urma mea, o să-mi surîdă vesel, o să glumească... apoi mătușa împreuna palmele și se adresa celui din mormînt: Dinule, Dinuțule! Iaca ți-am adus flori vii, pe care tu atît de mult iubeai să le pun în mașina ta...Scumpul, mititelul și frumușelul mamei! Cum de m-ai lăsat atît de singură și îndurerată?!.. Ieși din mormînt și lasă-mă să intru eu în locul tău...
Radu Inereanu, deși trăia clipe grele, o susținea moral pe mătușa Olimpiada. Într-o zi, după ce îl boci emoționat pe nenea Dinu, mătușa i se plînse băiatului:
— Atît de mult îmi pare rău că niciodată nu-l visez. Poate așa mi-ar fi mai ușor pe suflet...
Radu Inereanu deja absolvise școala primară din sat și învăța în clasa a IX-a la școala medie din Telenești, cînd auzi de la mătușa Olimpiada următoarea întîmplare. O întîlni în drum spre luncă, ducînd caprele la păscut.
-- Tot cu necazurile matale, mătușă?
— Radule, parcă se bucură mătușa revăzîndu-l. Dinișor al meu nu mai este singur... S-a însurat...
Vorba mătușii îl strînse oarecum în spate pe adolescent,potrivind că ea deja începe să-și piardă mințile și, ca s-o consoleze, îngînă descumpănit:
— Þi-i mai ușor pe suflet...
— Nu crede c-am înnebunit, Răducule! Dumnezeu are grijă și de Dinul meu...și mătușa, îndreptîndu-și broboada neagră adusă pe frunte, îndreptă șuvițele cărunte de pe tîmple: Am început să-l visez pe Dinu tot mai des...A prins să se plîngă mititelul, că îl strînge încălțămintea și trebuie să-i duc pantofi mai mari.”Dar să mi-i aduci mata, a zis el. Să ieși cu pantofii noi la marginea șoselei și să oprești nu prima și nici a doua, ci a treia mașină, care va trece pe șosea... “Am crezut că este un vis ca toate visele, afirmă mătușa. Nu trăgeam atenție, știind că l-am îngropat pe Dinu în haine și pantofi noi, pe care i le cumpărasem de mire. Dar el, sărmănelul, a murit...mătușa iar oftă adînc, își potoli lacrimile și continuă: Visul însă s-a repetat cîteva nopți la rînd. Am hotărît să cumpăr pantofi noi și, urmînd sfatul lui Dinu din vis, am ieșit într-o dimineață la marginea șoselei. N-o să mă crezi, Răducule, dar s-a întîmplat o minune dumnezeiască... Am oprit a treia mașină care trecea pe-alături. Era un camion cu panglici îndoliate la oglinda parbrizului. Din remorcă m-au privit cîteva perechi de ochi și m-au întrebat ce vreau... Am privit mai atent peste muchia remorcii. Era un sicriu, cu o fată îmbrăcată în mireasă. Părinții decedatei, răbdători, plini de durere, mi-au ascultat păsul, povestindu-le rugămintea visului lui Dinișor... Ei, la rîndul lor, mi-au povestit și tragedia lor. Fata fugise de acasă cu niște persoane care se drogau și a fost găsită moartă pe malul Ciulucului, din preajma Băneștilor...Iată care-a fost istoria fetei... Pînă la urmă am venit la preotul Vasile, ne-am sfătuit și am căzut de uneală, ca pe fată s-o înmormîntăm alături de Dinu. Am pus în sicriul ei pantofii noi pentru Dinișor și am îngropat-o alături... De-atunci mă simt parcă mai ușurată, căci prin această întîmplare ...am jucat nunta și mi-am însurat feciorul...
Radu Inereanu i-a ajutat mătușii să priponească cele două capre în lunca satului, apoi au adunat două buchete de flori de salcîm și s-au dus la cimitir. Lîngă mormîntul lui Dinu se ridica o mică moviliță de țărînă, pe care era o cruce, iar pe ea fotografia unei domnișoare. Mătușa Olimpiada așeză florile deopotrivă la mormîntul feciorului, apoi la cel al fetei, puse palmele pe un mormînt , apoi pe celălalt, mîngîind ușurel țărîna. Stătu multă vreme îngîndurată, dar nu mai boci în hohote, precum o făcea anterior.
28
În primăvara ceea, Radu Inereanu mergea pe jos la serviciu. Trecea printr-un boschet de porumbrele, apoi cobora o potecă străjuită de pini pînă ajungea în vale, la iazul înconjurat de tei înfloriți.Aici prefera pentru cîteva clipe să se rețină, fiind încîntat de priveliștea romantică. Pe aleile asfaltate din jurul iazului, bărbații și femeile făceau sport. Alții plimbau cîinii de rasă. Numai lîngă o bancă, într-un cărucior, stătea o domnișoară invalidă. Pe un stativ fixat în partea stîngă a căruciorului, într-o cușcă croncănea o corbiță. De fiecare dată cînd trecea pe alături, domnișoara îi zîmbea de parcă-l cunoștea. Ochii ei radiau de bucurie. O vreme, privirea fetei îl incomoda oarecum și el se străduia s-o ocolească, grăbindu-se la servici. Ochii ei mari parcă-i amintea un chip demult cunoscut, dar șters de vîltoarea anilor. Nu putea să fie o cunoscută... Prea tînără semăna să fie domnișoara. Peste zi, la masa de servici, el își aminti de fata din cărucior și se întreba în sine: cum de vine în fiece dimineață lîngă iazul din parc,nesupravegheată de nimeni.
Într-o dimineață, Radu Inereanu se opri lîngă domnișoara din cărucior, o salută, apoi scoase din geantă un pachețel cu fărîmituri pentru corbiță. Urmărindu-i gestul, fata izbucni în rîs. Nedumerindu-se, Radu Inereanu își căută de drum. Era decis pe viitor să nu se mai oprească lîngă ea.
— Credeam că n-o să ne recunoaștem, îl reținu pe loc vocea bolnăvicioasă a domnișoarei. Chiar dacă... nu ne cunoaștem.
Replica stranie a fetei îl tulbură. Radu Inereanu se stăpîni locului încins de nedumerire. Își încordă privirile. Scoase ochelarii, șterse sticlele cu o băsmăluță curată, îi fixă iarăși la rădăcina nasului, dar nu o recunoscu.
— De ce vii singură aici?
— N-am de cine mă teme, răspunse domnișoara. Cui trebuiesc eu în afară de bunicuță și.. corbiță…
Pe obrajii ei rumeni se prelinse cîteva lacrimi. Corbița prinse a se agita croncănind supărată. Radu Inereanu potrivi că este momentul să dispară, regretînd că prezența lui i-a pricinuit durere. Făcu o plecăciune în stil japonez și dori să-și continue calea.
— Nu v-ați schimbat mult, deși au trecut peste 20 de ani, continuă să vorbească nestingherit domnișoara. Fotografia dumneavoastră, împreună cu toată grupa studențească, stă atîrnată în odaia mea...Vă cunosc deoarece pe poza ceea stați alături de mama mea, Elena Bivolaru. V-o amintiți?
Informația îl tulbură și mai mult. Radu Inereanu se opri, o privi cu multă luare-aminte, clătină a durere din cap și nu-i venea să creadă.
— Tu ești copila colegei mele de facultate?
— Eu, întocmai...
Radu Inereanu se așeză pe bancă lîngă cărucior și cu o mînă încerca să-i mîngîie părul lung și blond. Tăcerea fetei îi răscoli o amintire dureroasă.
Între lectorul superior Mihai Cireșele și Elena Bivolaru colega lui de facultate, începu o aventură de dragoste...Era o fată venită de la țară, puțin înaltă, plinuță, ingenioasă... Despre relația lor mișunau doar bîrfe și multe, multe presupuneri. Nimeni nu-i văzuse împreună în public, dar era evidentă pasiunea lor. Cînd Elena absenta de la lecții, era lipsă și profesorul ei. Nimeni dintre colegi nu îndrăznea să intre în discuție cu ea referitor la relația lor. Era viața ei personală,la care Elena avea dreptul... Toamna, o lună de zile cît s-au aflat la culesul strugurilor, Elena și profesorul său erau nedespărțiți...Apoi au venit la Chișinău și, după sesiunea de iarnă,o noutate a zguduit facultatea.
În căminul studențesc, pe coridorul lung cu odăi de o parte și de alta, era o singură bucătărie, unde studenții pregăteau demîncare. Prin rotație, locatarii din fiecare odaie trebuiau să facă curățenie pe coridor și la bucătărie. O dată în lună.În acea seară de martie, deserviciu erau Radu Inereanu și Viorel Staicu. Amîndoi au măturat, au spălat podelele, iar la urmă au dus afară lada de gunoi. De cum au răsturnat gunoiul, Radu Inereanu a fost cutremurat de un răcnet strident... Înfășurat în niște cearșafuri însîngerate, împreună cu Viorel Staicu au descoperit un nou născut. Cînd a sosit salvarea, împreună cu echipa de anchetatori la fața locului, Elena Bivolaru fusese deja internată la spital, cu hemoragie... Colega născuse de una singură și, ca să evite rușinea, aruncă copilul la gunoi...Medicii au izbutit să le salveze pe amîndouă...La facultate toată lumea era șocată. Nimeni nu bănuise că Elena este gravidă. Ea, fiind plinuță, probabil folosea brîie speciale pentru a camufla sarcina. Profesorul Mihai Cireșele dispăru împreună cu familia sa, transferîndu-se urgent cu serviciul la Universitatea din Tiraspol...
Pentru frauda comisă Elena a încasat trei ani privațiune de libertate. Exmatriculată, după eliberare ea nu a mai dorit să se restabilească la facultate și Radu Inereanu , ca și ceilalți colegi, nu au mai întîlnit-o niciodată. Se spunea că e plecată cu traiul undeva prin Rusia, iar copilul ei, devenind invalid, a fost lăsat pe seama mamei sale...
— Ce face acum Elena, mămica ta?..
— O cunosc numai din fotografie, răspunse domnișoara. Nici nu știu dacă este vie măcar. Nu mi-a scris niciodată...
— Cine v-a ajutat să vă stabiliți la oraș? Bunicii locuiau într-un sat de lîngă Telenești?
Radu Inereanu o întrebă ca un procuror, încît domnișoara iar se pomeni surprinsă. I se încreți fruntea de obidă, înghiți cîteva noduri în sec. Corbița flutura disperată din aripi,croncănind în adresa bărbatului.
— Tata, zise domnișoara, Mihai Cireșele mi-a procurat o garsonieră, căruciorul și …corbița. Rareori vine pe la mine, iar mama, deloc. M-a uitat...
— O să vină, sunt sigur... murmură Radu Inereanu derutat. O netezi pe domnișoară pe cap și plecă. În întîmpinarea lui venea o femeie în vîrstă, sprijinindu-se într-o cîrjă.
— E adevărat că mama mea era o domnișoară foarte frumoasă? îl întrebă copila.
— Era cea mai frumoasă, cea mai capabilă la facultate, răspunse Radu Inereanu grăbindu-se să nu întîrzie la serviciu.
29
Ca de obicei, Radu Inereanu se afla într-o situație materială precară. Într-o zi i s-a plîns despre starea sa de lucruri amicului de universitate. Vasile Feduta, judecător de sector. Acesta îl ascultă atent.
— Te înțeleg, frățioare, te înțeleg...
Radu Inereanu știa că judecătorii sunt unii din cei mai bogați oameni.Situația de moment îl făcu pe Radu Inereanu să suporte orice umilire, numai să se pricopsească cu ceva venit.
Într-o zi ploioasă de iunie, după multe săptămîni de așteptare, l-a telefonat Feduta.
— Ce faci, frățioare?
— Mă zbat în mizeria timpului, îi răspunse Radu Inereanu.
Vasile l-a invitat la o cafenea, și imediat trecură la o discuție concretă:
— Am un dosar cu narcomani. Îmi propun o sumă fantastică, numai să-i eliberez de sub strajă. O să te întîlnești cu niște afaceriști, pușlamale! Vei lua de la ei banii, cuveniți mie. Te vei alege și tu cu procente.
— Ești gata să îndeplinești dorința inculpaților? întrebă Radu Inereanu, ademenit de propunerea care nu cerea mari eforturi profesionale de la el.
— Desigur! răspunse judecătorul. Rezolvarea chestiunii ține de competența mea.
Radu Inereanu dădu acordul. A doua zi, la el veni un bărbat și o femeie. Aceștia merse cu el în afara orașului, într-o pădurice. În prezența unor autorități criminale, i-a fost transmisă o sumă astronomică de dolari americani. El îi numără cu mîinile tremurînde și se convinse că suma declarată corespunde adevărului...
— Vezi, ați primit banii ceruți, îl preveni un bărbat cu cercel în ureche. În caz de neîndeplinire a condițiilor, îți riști viața...Ai înțeles, lopățele?
Radu clătină afirmativ din cap și se despărți de gașcă.
Pînă deseară, la el veni Vasile Feduta și primi dolarii. Mîinile lui se purtau de fiecare dată deasupra lor, de parcă aveai impresia că încălzește palmele la foc în timpul iernii...
— Ce mult ador mita! Ce mult mă încurajează banii, zise Vasile Feduta, îndreptîndu-și ochelarii...
Pentru serviciul de intermediar, Radu Inereanu primi procentele cu care să restituie datoriile creditorilor.
— În cît timp te vei descurca ? îl întrebă Radu Inereanu.
— În cel mult șase-șapte zile inculpații vor fi puși în libertate....
În acea seară Radu Inereanu și Vasile Feduta au chefuit într-o cafenea din Dumbrava Roșie a orașului. La masa lor au aderat două fete simpatice. Vasile era amabil și prietenos...
A doua zi însă imediat se schimbă. Judecătorul nu-l mai primi atît de amabil pe Radu Inereanu, ci chiar îl ținu după ușă cîteva ore în șir. Apoi, pe neașteptate, Vasile Feduta plecă la odihnă în Crimeea. Pentru două săptămîni. Radu Inereanu nu-și putea găsi astîmpăr. Autoritatea criminală îl contacta întruna prin telefon, cerîndu-i socoteală. De vreo cîteva ori a fost chemat în pădurice, punîndu-i ultimatum: ori returnează banii, ori eliberează narcomanii de sub strajă!..Radu Inereanu a încercat să-l găsească pe judecător, dar acesta reapăru tocmai peste trei săptămîni... Radu slăbise,încărunțise. Era foarte speriat.
— Ce facem, domnule?! întrebă el alarmat, abia stăpînindu-și emoțiile. Bandiții au spus c-o să mă omoare, dacă nu îndeplinim condițiile stabilite...
— Care condiții, frățîne? făcu a mirare judecătorul. Nimeni nu a promis sută la sută îndeplinirea condițiilor puse de criminali. Ei sunt mulți și toți trebuie să stea la pușcărie. Eu, ca judecător, trebuie să procedez numai în corespundere cu legea...
Peste cîteva zile, avu loc procesul. Procurorul a cerut ca traficanții de droguri să fie judecați cu ani de închisoare. Prin sentința judecătorului, inculpații au fost condamnați la cîțiva ani privațiune de libertate...
— Să returnăm chiar acum banii! răcni Radu Inereanu la judecător.
— Care bani, frățîne? Încetează, că de nu, chem poliția să te aresteze pentru tentativă de șantaj...
Radu Inereanu a mai încercat să-l dea la socoteală pe judecător, dar acesta puse mîna pe receptor și discuția lor se încheie.
Afară ploua și bătea vîntul. Radu Inereanu ieși pe bulevard. Nu simțea nici ploaia, nici vîntul. Se pomeni în postura unui cadavru, care foarte de curînd își va lua rămas bun de la viață…
30
După o noapte de călătorie, autobuzul cu pasagerii din Moldova se apropie de Madrid. Lui Arion Mirică i se acutizase bolile la pancreas. Mereu se văicăra, dar călătorii nu-i dădeau atenție.Aveau luate cu ei vin , mîncare și, în speranța că foarte curînd vor ajunge la destinație, o tot țineau în petreceri. Radu Inereanu se contra mereu cu doi bărbați de pe banchetele din spatele, care absolvise ca și el Universitatea și lucrase mulți ani într-o instituție de cercetări științifice.Ceilalți călători la fel aveau studii superioare, cu stagiu mare de lucru, dar o dată cu stabilirea sărăciei în Moldova, o luară pe drumul pribegiei în căutarea unei vieți mai bune. Arion Mirică stătea alături de Radu Inereanu și, printre văicărelile lui, mereu îl îndemna să-i facă masaj la burtă... Spre amurg, Arion Mirică semăna cu un mort.Buzele i se uscase, ochii i se încețoșase. Își rezemă capul de speteaza scaunului, continuînd să geamă afundat.
— O să mor, Radule, zise dînsul. Am cheltuit o mulțime de bani ca să nimeresc la lucru în Spania... Mi-am lăsat fetele fără mijloace. Fosta soție e în Cipru, cu altul. A apucat de cur fericirea și o ține fără a se interesa de copii... Mai bine stăteam acasă și cu banii împrumutați o scoteam cumva din nevoie... Mai bine era...
— E prea devreme să pui mîinile pe piept, zise Radu Inereanu. Am ajuns la destinație și aici numaidecît o să găsim un medic bun. Doar suntem în Occident... Crezi că acasă, te-ai fi simțit mai bine?
— Am să mor, Radule... Ce rău îmi pare că n-am reușit să văd Spania!...
Autobuzul îi lăsă lîngă o catedrală medievală.Undeva zîngăneau ușurel clopotele. Arion se întinse, se convulsionă și muri pe brațele lui Inereanu...
Călătorii s-au pomenit în derută. S-au adresat autorităților spaniole pentru a organiza balsamarea și transportarea mortului la Chișinău. Pentru asta le-au cerut o groază de bani. Toți emigranții și reprezentanții firmelor, cărora Arion le achitase taxele pentru asigurare, plecaseră. Grijile au rămas pe seama lui Radu Inereanu. Prin strădania lui, cadavrul a fost ținut într-o morgă privată vreo săptămînă, apoi compatriotul a fost transportat spre Chișinău, unde îl așteptau cele trei fiice îndurerate…Toată chestiunea cu readucerea tatălui în patrie a costat o groază de bani. Rudele au pus mînă de mînă și l-au predat pămîntului. Cum numai trecu o săptămînă,creditorii se prezentară la poarta celor trei fete ce abia atinse majoratul și prinse a cere restituirea banilor împrumutați. Acestea l-au angajat pe nenea lor ca să se adreseze ambasadei Germaniei de la Chișinău… Cînd perfectă actele la Chișinău, defunctul achitase o taxă pentru asigurare în caz de accidente de sănătate sau chiar moarte. La ambasadă, consulul verifică actele prezentate, apoi unele date la calculator:
-- Arion Mirică? Asemenea nume nu figurează în baza noastră de date…se învălmăși neamțul.El a fost angajat de către firme concrete, care l-au asigurat. Mergeți la acele companii de vă clarificați…
Pînă la urmă cazul pentru încasarea cheltuielilor a nimerit la judecată.Dar, de cum reclamații s-au făcut peste noapte dispăruți, iar statul Republica Moldova în asemenea caz nu acorda nici o protecție miilor de emigranți,acțiunea a rămas cîteva luni suspendată. Sub o mare presiune, s-a insistat ca la judecată să-și spună cuvîntul reprezentanții ambasadei Germaniei, cea care perfectase actele și oficial încasase de la Arion Mirică taxa pentru asigurare. Într-un tîrziu, se prezentă reprezentantul ambasadei, o rusoaică, precum era majoritatea colaboratorilor acestor instituții de la Chișinău și, cu voce cazonă, avertiză judecătorul:
-- Nu ne interesează haosul din țara voastră. Poate să moară toți care pleacă peste hotare, în mod ilegal… Pe noi să nu ne mai chemați în fața instanței. Oare nu știți că ambasadele de la Chișinău se bucură de imunitate diplomatică?!…
Oricît s-au străduit cele trei fiice orfane, dosarul civil pînă la urmă a fost clasat și scos de pe rol ca neîntemeiat…
31
În vara anului 1972, înainte de a merge la Chișinău pentru a susține examenele de intrare, Radu Inereanu potrivi că e cazul să-și rezerveze o săptămînă de odihnă. Se plimba cu colegii pe la iaz, pădure, iar duminicile, cînd lumea se aduna să privească fotbal la marginea satului, avea emoții pentru echipa locală, ca toți ceilalți săteni. În una din duminici, cînd se dovedi că lipsește arbitrul, badea Valoghiță Sofronescu, cel mai rapid forvard din echipa satului, îl luă pe Radu Inereanu de braț și-l propuse unor membri ai comisiei:
-- E băiat deștept, ager. E capabil să arbitreze.
-- O să te descurci? îl întrebă un bărbat din comisie. Trebuie să fii nepărtinitor,obiectiv.
Radu Inereanu prefera fotbalul din fragedă copilărie și i se părea că știe toate regulile meciului.
-- Voi arbitra corect, îl asigură el cu voce moale.
-- Ai în vedere, îl preveni bărbatul ciung, înmînîndu-i o banderolă albastră, un balon și un fluier. Joaca va fi dură. Să privești jocul din punctul de vedere al regulamentului, și nicidecum al emoțiilor. Să fii foarte hotărît în deciziile tale.
-- Iat-așa, făcu badea Valoghiță, cînd au mers alături spre stadion. Prima dată în viață vei fi singur în fața părerilor tale,pentru care vei răspunde numai tu… Calmează-te.Deprinde-te…
În aplauzele frenetice ale spectatorilor, meciul începu. Chiar din primele clipe, Radu Inereanu simți povara responsabilității. El trebuia să decidă regula jocului în uralele de aprobare sau nemulțumire ale publicului. Meciul decurgea nervos, cu multe obstrucții, înjurături... A fluierat de nenumărate ori, stopînd jocul neregulamentar. În pauza dintre reprize, din partea echipei de suporteri de la Bănești se auzeau amenințări și înjurături în adresa lui.
— De unde au scos mucosul ista să ne dicteze regulile? Oare nu se gîndește că are să vină la fetele din Bănești?!
— E bine, nu-i rău la început, îl încurajă bărbatul de la raion care supraveghea meciul. Fii mai sigur și nu te strădui să iei partea consătenilor tăi. Prea bate la ochi, se observă...
În repriza a doua jocul continuă și mai tensionat. Niciuna dintre echipe nu dorea să cedeze. Scorul pe tabela de marcaj arăta egalitate: zero la zero! Meciul era pe sfîrșite, cînd badea Alexei Tîrsînă, prin jocul său brutal în careul de pedeapsă, îl doborî pe un adversar, care căzu slobozind un strigăt de durere, cu mîinile întinse pe iarbă. Radu Inereanu arătă hotărît la punctul alb din fața porții ineștenilor. Penalti!
— Cum de-ai îndrăznit, țîncanule! răcni la el fundașul Mihai Þurcanu.
— Retrageți decizia dacă nu dorești să fii cotonogit deseară! îi puse ultimatum Nichita Obrejanu, portarul.
— Ești un tîmpit! îl bruscă badea Ion Mereuță, verișorul.
— Cînd ți-oi da un penalti, o să puți a mort o săptămînă!
— Să-i fluieri lui mă-ta!...
— O să-l ghilosim ca pe o pînză de șiac, zise cu voce turbulentă țaca Mădălina lui Bostan. O să meargă pentru dînsul afară patroane...
— Niciodată nu ne-am gîndit că acest mutulică ne va batjocori!
— Cum îi tat-so , așa-i și el! Șiorșica nu sare departe de trunchi...Dacă tat-so călărește tot satul, apoi de ce să n-o facă și fecioru-său!? se întărîta Feodora Cănățui, o cadînă de muiere, care șuiera cu două degete băgate în gură, speriind vacile la păscut.
Înjurăturile, amenințările spre el se năpustiră cu tot șuvoiul mîniei omenești. Radu Inereanu, alb ca varul, căuta consolare printre mulțime, pînă întîlni cu privirile omul fără de o mînă. Acest drept răspuns, săltă umerii ușor, de parcă i-ar fi zis:”Ești obligat să fii stăpînul situației! N-ai încotro. Þi-ai asumat responsabilitatea, de cum ai ieșit pe teren...”Radu Inereanu stînd ferm, cu mîna indicînd la punctul de unde trebuia să se bată penalti, simți cum este huiduit de tot satul. Cineva aruncă spre el bulgări și sticle deșarte. Îi venea să intre în pămînt de necaz, dar dictă ferm convins lovitura de pedeapsă.
Băneștenii au învins la limită și au plecat veseli spre satul lor, fără a-i strînge mîna lui Radu Inereanu. Consătenii l-au petrecut cu aceleași huiduieli și amenințări pînă în poarta casei părintești. Avu noroc de badea Valoghiță, care-l apără de furia gloatei, tot șoptindu-i: “Nu te potrivi lor... Așa-i la fotbal... Nimănui nu poți să fii pe plac... Nu s-a petrecut nimic deosebit. Tu ai decis corect, deși se putea evita...”
Analizînd totalurile acelui meci, Radu Inereanu se convinse că a avut dreptate. A înțeles odată și pentru totdeauna că a face dreptate, este misiunea cea mai dificilă. După acel meci de fotbal, nu a mai ieșit la plimbare împreună cu sătenii, pînă la plecarea lui la Chișinău.
32
În toamna cînd absolvi facultatea, Radu Inereanu a fost repartizat la muncă într-un colectiv de cadaștri, pe care îl gestiona Ilie Zibarța, un bărbat josuț, cu ochii șireți și buze subțiri. Șeful avea experiență de muncă.Venea la serviciu ca și cum scos din cutie: cu vestonul așezat, cămașa curată, cravată sau papion… Între eitineri domina buna înțelegere și stima reciprocă. Numai Ilie Zibarța stătea zile întregi într-un birou aparte, vorbind întruna la telefon. Uneori, Radu Inereanu îl surprindea cu receptoarele celor două aparate de telefon ba bucurîndu-se, ba înfuriindu-se. Se vedea cum uneori îi scînteiază ochii.Era nervos. La o lună de zile de șefie, Ilie Zibarța îi adună pe tineri prevenindu-i că nu au dreptul ca în orele de muncă să se adune la sfat, căci fiecare în parte este dator să se descurce în problemele care le are. Așa cere instrucția! El vorbea cu o voce blîndă, dar fățarnică. Tinerii îi dădeau ascultare, iar seara, după terminarea zilei muncă, ieșeau pe terasa din vecinătate, la o halbă de bere. Ilie Zibarța, ieșind mai tîrziu din birou și urcînd în automobil, îi urmărea prin parbrizul întunecat. Uneori îi era scîrbă pe caracterul lui de mizantrop, dar pasiunea sa carieristă îi aducea o mulțumire.
Într-o dimineață, Ilie Zibarța îl chemă pe Radu Inereanu în birou. Îl privi pieziș și, plin de aroganță, îi ordonă să închidă bine ușa de la intrare:
— Te tot studiez de cînd ai început să muncești în colectiv... Ești băiat bun, dar prea puțin sociabil cu mine...
— Ne aflăm la serviciu, șefule, zise Radu Inereanu. Cînd o să am nevoie de consultații, neapărat mă voi adresa.
— Păcat, păcat, făcu Ilie Zibarța, clipind șiret din ochi. Dumneata nu știi, dar Dorel Ciucaru te bîrfește că ești trufaș, muieratic și… tot atunci îl preveni: Te rog să nu mă trădezi. Doar noi amîndoi știm acest adevăr... Ne-am înțeles?
— Dorel pare a fi coleg bun, încercă să-i reproșeze Radu Inereanu.
— Gata, am încheiat discuția. Vrei crede, vrei nu. Vreau să-ți fiu prieten... Pleacă să nu ne bănuiască cineva că suntem în cîrdășie.
Toată ziua Radu Inereanu nu și-a putut găsi locul. Dorel Ciucaru era un mare lăudăros. Îi plăcea să bîrfească, dar nu-i făcuse nici un rău pentru a-l declara tocmai șefului. A hotărît să treacă peste toate și să nu să se încingă cu el într-o ceartă. Cu atît mai mult că îi promisese și lui Ilie Zibarța că discuția cu pricina va fi păstrată în taină. Dar mînia în inima lui Radu Inereanu clocotea. Peste o zi observă cum Dorel ieși vajnic din biroul lui Ilie Zibarța, cu care probabil, avusese o întrevedere... Din acele clipe, Dorel evita orice discuție cu el. De la o vreme, în biroul lui Ilie Zibarța, intră și Calistrat Frija, un băiat smolit de la Edineț...Peste numai jumătate de an, colectivul de tineri se pomeni scindat în mai multe gășculițe. Ilie Zibarța obținu o înfățișare și mai trufașă. Mereu se plîngea că îl doare stomacul și atunci cînd venea vreo delegație în birou, dînsul aduna cu ajutorul unora dintre colegi buchete mari de flori... Viorica Ochișor îi atîrnase pe perete o colecție frumoasă de ekibane... Tinerii încetaseră să se adune în orele de odihnă. Pe terasa de lîngă edificiul cadastral venea doar Ilie Zibarța, în singurătate...La unele adunări, se începuseră zîzanie între tineri, învinuindu-se reciproc că, deși muncesc la antrepriză colectivă unii muncesc, iar alții ...bîrfea.
În preajma Anului Nou, Radu Inereanu și Dorel Ciucaru au mers în oraș după cumpărături. Revenind la tradiția din anii studenției, au trecut pe la cafenea să bea o bere. După ce băură berea,Radu Inereanu, se avîntă într-o discuție sinceră.
— Niciodată nu m-am așteptat ca tu cu Ilie Zibarța să mă bîrfești...
— Așa precum nu m-am așteptat nici eu! îi reproșă imediat Dorel. Mă cheamă el la dînsul în birou și-mi spune:”Ca să vezi, Radu Inereanu răspîndește despre tine că ești...homosexualist...”Ce atitudine ar trebui să am după asta, dragul meu coleg?
— Ian stai,stai! făcu mirat Radu Inereanu. Ilie Zibarța mi-a spus că tu răspîndești despre mine că sunt un papă-lapte, hăbăuc...
— N-am vorbit niciodată de tine de rău, făcu nemulțumit Dorel, suflînd enervat spuma de pe gulerul halbei.
— La fel nici eu, confirmă Radu Inereanu.
— Nu înțeleg nimic, făcu și mai dur colegul.
— Nici eu nu înțeleg.
În acea seară colegii s-au despărțit total derutați.Trecură sărbătorile de iarnă și, în prima zi de lucru, Radu Inereanu, pe neașteptate, iniție o adunare generală a colectivului. La insistența lui, tinerii au dat buzna în biroul lui Ilie Zibarța,surprinzîndu-l în dispoziție, cu picioarele pe masă ca americanii. Radu Inereanu luă cuvîntul primul:
— Fraților. în rezultatul investigațiilor am depistat printre noi un mare călău. Un monstru, un turnător incurabil, care se numește Ilie Zibarța.El a reușit să ațîțe zîzanie între noi. L-a făcut pe Dorel împotriva mea, iar pe mine împotriva lui. Același lucru l-a făcut și cu Frija și cu Ochișor...
— Și cu mine! hohoti ironic Sergiu Burduja, un coleg înalt, slăbănog, repezit la vorbă.
— Mie la fel mi-a spus că Anatol Þurcanu răspîndește bîrfe despre mine...
Momentan colectivul s-a agitat, iar Ilie Zibarța, în deplină demascare, a început... să se plîngă că i s-a agravat ulcerul.A evitat pedeapsa, fiindcă unii din colaboratori au chemat de urgență ambulanța. Șeful a stat internat în spital o lună de zile, solicitînd ca fiecare din membrii colectivului să-l viziteze pentru a da darea de seamă pe chestiuni de serviciu. Cînd reveni în colectiv, deja domina o atmosferă calmă. Cineva îi împrospătase florile din birou, iar pe peretele din spatele jilțului atîrna o ekibană impresionantă. Două colaboratoare adusese de acasă un clit de plăcinte și trei sticle cu vin roșu, servindu-i pe toți cu ocazia revenirii șefului la servici. Ilie Zibarța răspundea mereu la cuvintele de îmbărbătare, pe care le spuneau cei care închinau păhăruțul...
La începutul primăverii, Radu Inereanu a fost concediat din serviciu și transferat în alt colectiv de la marginea orașului. Dorel a devenit adjunctul lui Ilie Zibarța. Colectivul continua să fie împărțit în gășculițe...
Radu Inereanu nicidecum nu putea înțelege firea moldoveanului. Pînă la urmă a ajuns la concluzia că moldovenii pot fi ușor manipulați, ca să devină… nestimați.
33
Mătușa Anghiloaia locuia la marginea Ineascăi. Femeia avea o vîrstă înaintată. Era coșuroasă pe față, cu nasul mare cît o gulie. Părul, de culoarea scrumului, era împletit în două gîțe scurte, cu fundițe roșii. Mătușa suferea de o maladie mintală. Dar nu era agresivă. Avea în jurul casei cîteva cobăi, un cîine și cîteva mîțe. Era unica cocioabă din sat acoperită cu stuf, cu prispe de lut și deregi corogite, de culoare roșie. Casa era pe malul unei rîpi abrupte și aveai impresia că, o dată cu venirea ploilor, se va prăbuși. De la o vreme, de cum bătrîna se întoarse din spitalul de psihiatrie, la casa ei începură să dea năvală copiii de 10-12 ani. Printre ei era și Radu Inereanu, care era năzbîtios și zvăpăiat, dar la această istorie se pomeni doar spectator. Bătrîna stătea întinsă în cămară, pe un pat cu saltea de paie, în ce o născuse mamă-sa și, cînd în pragul ușii apărea cîte un baistruc, ea ridica nițel capul de pe căpătîi și, surîzînd, întreba:
— Tu ce ai adus mîcăi de acasă?
— O ulcică vîrfuită cu fasole babane, răspundea băiatul.
— Pune-o acolo, în tindă, spunea mătușa Anghiloaia, dezbracă-ți pantalonii, chiloțeii și vino încoace la mîca...
Ascultător, băiatul îndeplinea poruncile bătrînei și urca în pat...O grupuliță de alți băieți stăteau în tindă, urmărind prin ferestruică la cei doi “îndrăgostiți”, ascultînd ce spune bătrîna... “Nu te grăbi, mîcă... Încetișor... Așa, așa! Și acum spune-mi, puiuțule: înveți bine la școală? Asculți părinții? La biserică te duci?.. Așa, așa, nu te grăbi, încetișor...”
Cînd bătrîna îl mîngîia pe băiat, plină de povețe, îl îndemna să se îmbrace , apoi arunca privirea la celălalt puradel din pragul ușii, care ținea o strachină cu nuci, zicîndu-i fără să-l întrebe:
— Eu am adus, iaca... Din podul bunelului...
— Pune strachina acolo, făcea satisfăcută bătrîna Anghiloaia, și sai încoace la mîca să te învețe de cele de care nimeni în satul ista păcătos nu vrea să învețe...
Băiatul așeza neglijent nucile în cotruță și , chicotindu-se, îndeplinea sfaturile babei, întrebînd:
— Verișorul Mitea tot vrea s-aducă un caș. La dînșii acasă azi e rîndul cu oile...
— Numadecît, puiuțule. Să vină. Dar s-aducă și oleacă de zăr...Îmi place caș dulce de oi cu zăr... Cei care vor să vină cu mîinile goale n-au ce căta...S-o știți pentru totdeauna...apoi bătrîna îl acoperea pe băiatul “harnic”cu povețe: Iac-așa! Fii ascultător,… nu te grăbi!... Totul se face cu migală și pricepere, drăguțule! Încetișor...Așa...Ești priceput! Să asculți de părinți, să fii cuminte și la biserică să te duci...Așa, așa...Mai iute, dar mai cu atenție. Bravo!...Iaca ești copil de gospodar!.. Al cui ești?
— Al lui Grigoriță Tofan...
— D-apoi eu cu mămuc-ta am fetit! Ce femeie gospodină, doamne!.. Dar tu fii ascultător. Cînd te roagă să-i aduci cîte o caldare cu apă de la fîntînă, fii hărnicuț... Acuma încet, nu te grăbi... Încetișor... Iar acum grăbește-te... Așa, așa! Bravo, bravo!.. Ei, hai, coboară, să vină altul. Și bătrîna întrebă pe următorul rîndaș cu seriozitate: Tu ce ai adus mîcăi?
— Găluște. O farfurie cu găluște de la cumătria de-aseară...
— Maladeț! Sui încoace... Iac-așa se vine la mîca, puilor, dacă vreți să fiți învățați pentru viața de toate zilele...Al cui ești, mititelule?
— Al lui Zamfir Þapu.
— Ești deștept. O s-ajungi ministru!...Mai încetișor, nu te repezi ca la pe degeaba...
Copil fiind, Radu Inereanu pentru prima oară în viață, urmărind acele scene, simți cum i se trezesc în suflet niște patimi clocotitoare. Roși pe față. Oricît de mult l-au îndemnat semenii să se alăture de bătrînă, el s-a opus cu amîndouă mîinile, sprijinindu-se de ușorul vechi al ușii... Într-un tîrziu, simți că i s-a făcut greață, a țîșnit afară și a vomitat... În pragul ușii, stăteau vreo cinci băieți din clasa lui, care cu o torbișcă de mazăre, care cu o strachină de cireșe uscate pentru chisăliță, iar Andrei al lui Vlad Mandraburcă luase o găină ca să achite taxa de trecere ...
În loc de judecată, bătrîna Anghiloaia a fost închisă într-un spital de psihiatrie de la mănăstirea Curchi, de unde nu s-a mai întors niciodată. La cîțiva ani după o ploaie puternică peste sat, s-au năruit malurile priporoase de rîpă, iar împreună cu primii bătrîni, s-a năruit și casa bătrînei. Radu Inereanu, ori de cîte ori trecea pe acolo, parcă auzea îndemnurile bătrînei:”Nu te grăbi, mîcă!.. Fii ascultător, să nu furi, să te duci la biserică, să înveți bine la școală, s-asculți părinții...”
34
Era pe la mijlocul toamnei cînd Radu Inereanu se întorcea de la Groznîi. Vizita de serviciu în Cecenia i-a produs o impresie fenomenală. Þara își declarase independența și cecenii sărbătoreau. Într-un vagon, împreună cu el, era un militar trecut de 40 de ani, care spunea că nu acceptă deloc ceea ce face Moscova.
— N-o să ducă la bine aceste lucruri, zicea el. N-o să ducă... Ei neapărat vor declanșa război, vor ucide multă lume, dar nu vor fi pedepsiți.
— Orice crimă își are pedeapsa sa , își expuse punctul de vedere Radu Inereanu.
— Nu înțelegi dumneata nimic, reproșă militarul. Zilele acestea, în Duma de stat se vehiculează ideea de a abroga în Codul Penal pedeapsa capitală. Împușcarea. Îți dai seama ce înseamnă asta?! Criminalii caucazieni mă vor face să rămîn fără de lucru.
— Atîta pagubă...
Nedorind să intre în discuție, Radu Inereanu se întoarse cu spatele, străduindu-se să adoarmă.
— Iaca dumneata nu ai dreptate, se supără condrumețul. Deși nu prefer votka, ci numai berea, puțin mi s-a ridicat dispoziția și îți voi spune lucruri interesante. Știu că ești jurist și n-o să mă divulgi, iar dacă o să mă torni, totuna nu vei putea dovedi nimănui nici o pleașă.
— Care ții profesia militară? întrebă Radu Inereanu. Meteorolog la aerodrom?..
— Eu sunt killer. Executor al sentințelor, se lăudă militarul. Îți închipui: dacă se pronunță o sentință de condamnare la moarte, cel condamnat trebuie executat. Apoi, cine crezi că trebuie să execute sentințele de acest fel? Desigur, militarii...
— La noi, în URSS, cu adevărat se execută oamenii condamnați la moarte? Se vorbește că aceste sentințe sunt doar niște paravane. În realitate, condamnații de această categorie sunt supuși muncilor grele la minele de uraniu și muncesc acolo pînă mor.
— E o tîmpenie informația asta. Întreabă-mă pe mine, zise militarul cu ochii tulburi de băutură. Duse un deget la gură, chipurile să se facă liniște, trase cu privirile în lături să nu fie văzut și ascultat de către cineva ce urma să spună.
-- Cum se numește asemenea funcție? îl întrebă Radu.
— Călău! zise dînsul. După ce sentința intră în vigoare, condamnatul stă în celulă o săptămînă-două. Nu i se comunică nimic. Îl țin mereu în cătușe și îl hrănesc cu lingurița ca pe un bolnav. Apoi, cînd vine ziua, el este trecut într-o odaie, chipurile, unde se va întîlni cu avocatul. În acel moment eu stau de-a gata cu revolverul, ochesc și-i trag trei gloanțe în ceafă. După aceea vin medicul legist, procurorul. Se constată moartea condamnatului. Ne iscălim tustrei pe act și...Dumnezeu să-l ierte!
— Dar dacă nu-l ochești, ci numai îl rănești prin cele trei împușcături?
— În asemenea caz, rănitul este internat în spital, lecuit, iar după însănătoșire, iar împușcat...
-- Cinism adevărat! concluzionă Radu Inereanu. Și această îndeletnicire nu te țîcnește de minte...Măcar știi pe ce lume te afli?
— Mă mîndresc cu profesia mea! Eu sunt trimisul lui Dumnezeu ca s-o sfîrșesc cu răul... O fac conștient, știind unde mă aflu. În Uniune sunt două locuri de executare a condamnaților. Lîngă Lvov, în Ukraina și în Ural... Deoarece Ukraina tiu-tiu...a plecat în suveranitatea ei, acuma, în Rusia a rămas doar un singur loc de condamnare la moarte. Acolo unde s-a executat familia împăratului Nicolai , de către bolșevici, ai înțeles?
— E clar.
— Și să mai alfi de la mine... Oriunde m-aș afla, în Kamceatka,Þările Baltice, Karelia, Bașcortostan sau Altai, peste tot sunt găsit și chemat la datorie. Killerii sunt deficitari!
— Dar în caz de abrogare a pedepsei capitale, rămîi fără de lucru, dori să ironizeze Radu Inereanu.
— Niciodată! reproșă iarăși enervat și supărat condrumețul. Azi, killerii au mai mult de lucru, dar ei sunt angajați nelegal. Din Sahalin vin killerii și asasinează bussinesmanii la Maikop, iar din Keongsberg merg cu această misiune la Bișkek... Peste tot se îndeplinesc omoruri la comandă,și profesia noastră este foarte deficitară. Se fac bani grei, dar e nelegal. Ce păcat, ce nostalgie după trecutul apropiat!
— Cecenii ar fi bine să fie lăsați în pace, nu înțeleseseră nici mai apoi de ce Radu Inereanu dori să schimbe tema discuției.
— Ei niciodată nu vor fi slăbiți de către Rusia. Acolo e Caucazul de Nord, petrol! Iar un glonte pentru Dudaev dacă a trebui se va găsi. Nu există nici o problemă. Killer, la fel. Ar fi o mare cinste să execut sentința împotriva lui. Numai să fie bazată pe legea în vigoare, iar legea, precum m-a învățat școala sovietică, este Voința Poporului!
Condrumețul se turmentase de-a binelea. Se clătina mereu uitîndu-se la ceas.Apoi,se îmbrăcă, își aduse rucsacul pe spate și, cînd trenul ajunseseră în Voronej, coborî. Pe peron era așteptat de cîțiva bărbați îmbrăcați elegant, cu pistoale la șold.
Începu să se lumineze. Geamurile vagonului se umezise și,oricît se strădui Radu Inereanu să deslușească direcția în care plecase companionul său de drum, noaptea îl ascunsese undeva în neliniștea gării aglomerate.
35
Tatăl lui Radu dorea ca fecioru-său să devină agronom. Primăvara îl învăța cum să curețe via, să facă marcotajul, să sădească pomi. Deși deveni nacealnic, tata nicidecum nu pierduse dragostea față de pămînt. Îl prelucra singur cu mîna lui. Vroia să-i arate feciorului cum trebuie s-o facă pentru viitor.
Radu Inereanu, îndrăgise cu totul alt domeniu. Începu să scrie poezii. Își procurase două caiete și, la lecții, cînd se plictisea să tot asculte, își așternea gîndurile pe hîrtie. A trimis cîteva poezii la una din redacțiile din Chișinău. Despre intențiile lui nu povesti nimănui. Odată, în poartă, îl chemă pe tata poștărița și îi dădu un plic. Era răspunsul unui redactor, care-i citise versurile, și-l îndemna pe Radu Inereanu să le mai scrie... Băiatul nu era acasă. Fusese trimis să pască vitele. Cînd se întoarse tata, îi zise:
— Niciodată nu m-am gîndit c-ai vrea să devii scriitor, dragul tatei... Poate este o pornire bună, dar eu tare aș vrea să fii agricultor.Ceea ce ai de gînd să faci, este o pornire grea. Ce salarii au scriitorii, mă rog?
— Habar n-am, răspunse indiferent Radu Inereanu.
— M-am interesat eu, zise tata. Scriitorii trăiesc din ceea ce scriu. Dar ce bani poți face cu scrisul, măi băiete? Iaca, dacă ai deveni un agronom. Privește, cum trăiesc la noi agronomii, brigadierii, președinții... Ei sunt mîncăii satului. Au cu ce trăi... Dar tu vrei să te ocupi cu niște maiacuri...
Radu Inereanu asculta cuvintele părintelui, fiindu-i oarecum rușine că a fost descoperit...
— Scriitorii primesc onorarii mari, zise el. Au multe favoruri, privilegii! Au mare cinste. Sunt recunoscuți de miile de cititori... Iar principalul e că îmi place să scriu. Îmi place!
Tatăl era nemulțumit de intenția feciorului.
— Nici nu știu ce să zic, făcu mama. Facă ce o socoti de cuviință. Am grijă să-l cresc pînă la 18 ani, apoi o să-l ia statul în primire. Dacă el vrea să se facă popă? Fie! Dacă vrea scriitor? Nu am de gînd să-l încurc... Și ție , bărbate, ți-aș spune să fii într-un gînd cu mine...
După absolvirea școlii medii din Telenești, Radu Inereanu plecă la învățătură la Chișinău. Tata îl conduse la marginea satului, îi dădu 20 de ruble, ca să achite călătoria, și-l binecuvîntă. De-atunci, din acea zi a rupt-o pentru totdeauna cu agronomia...
36
Radu Inereanu a fost frapat de faptul că românii basarabeni pot circula liber peste frontiera Prutului. Într-un oraș milionar, precum este Bucureștiul, se vorbea numai românește. Lucru de neînchipuit cu vreo cîțiva ani în urmă. De-a lungul anilor călătorise prin Europa, Asia, Cipru, Gibraltar, dar nu întîlnise niciodată un oraș, în care să se vorbească în exclusivitate românește. Ce s-ar mai fi bucurat tatăl lui, dacă ar fi fost în viață!
În tinerețe taică-său a făcut armată la Timișoara, de multe ori a fost în trecere pe la Gara de Nord…Tata atunci era mai tînăr decît el acuma… Era un flăcău înalt, smolit, cu o dragoste nemărginită față de țara noastră România.Tata toată viața a fost împătimit și vorbea ca despre un rai cînd își amintea locurile frumoase ale Bărăganului, Banatului și Olteniei… Adeseori, el îi povestea despre orașele țării, unde se vorbește românește…Radu abia acum ghicea acea presimțire avută în anii juneței de către bunul lui părinte. Ce s-ar mai fi bucurat tata acuma să aibă prilejul de a vizita Calea Victoriei, Grivița, Gara de Nord! Ochii lui Radu iradiau de fericire și nu-l întristau nici neajunsurile pe care le avea…
Plimbîndu-se tot mai mult prin București, constată că la majoritatea dintre cafenele și buticurile urbei se difuza doar muzică arabă și turcească. Prostituatele românce, bucureștencele erau arogante. Graiul basarabean le enerva. Dar era de-ajuns ca în mijlocul lor să se ivească vreun turc,american sau arab că imediat renășteau.
De cîteva ori Radu Inereanu a încercat să vorbească cu ele și descoperi că fetele, deși tinere, atrăgătoare, cu o limbă română perfectă, erau inculte . Habar n-aveau unde se află Þările Baltice, Mongolia, Coreea, Rusia sau Republica Moldova… Ziceau că el e din Rusia și îl numeau...rusoi. Oricît s-a străduit Radu să le convingă că și el e român, nu i-a reușit. De la o vreme, Radu începu să evite orice discuție în această privință. Bucureștiul pentru el era o poveste, acel mic Paris despre care vorbește Europa.Simțea pe caldarîmul străzilor vechi pașii lui Eminescu, Sadoveanu, Coșbuc. Intuia că, pe aceleași pietroaie spălate de ploi, a meditat în pasul mic Marin Preda, cel mai valoros prozator al românilor... Vai, cît de mult ar fi vrut Radu Inereanu să locuiască în București!
Fiind o fire insistentă, care prefera să-și realizeze visele, găsi de cuviință să caute refugiați politici din Basarabia la București… Se adresă unei țațe poete, cea care a stat odată în fața tancurilor la Chișinău, dar care s-a conformat, cînd a simțit că poate să hăpcănească cît îi ajunge brațele lacome de avere, să huzurească speculînd cu patriotismul la București. Această pseudo Janna d”Arc nici nu vru măcar să vorbească cu el. Atunci, Radu încercă realizarea visului printre oamenii de afaceri...
Mai avea doar cîteva zile pînă la reîntoarcere.Prin intermediul unor cunoscuți, a fost contactat de către Malvina, bucureșteancă,care-i spuse că bussinesmanul ei cunoscut din Germania se interesează de plantațiile de tutun din Basarabia. Avînd cunoștințe mari, Radu Inereanu a căzut de acord ca să meargă acasă cu limizina Malvinei, însoțit și de Uve Brukgner, businessmanul german.După multe peripeții prin culoarele birocrației de la Chișinău, au reușit să fondeze o companie mixtă, producătoare de articole de tutungerie. Malvina fuma, bea cafea, zicîndu-i:
-- Tutunul din Basarabia se proslăvește în Europa! Trebuie să ne faci cunoștință cu persoanele sus-puse…
Pentru o vreme, Radu Inereanu uită de casă și familie. L-a implicat în această afacere pe finul lui Georgian care, la rîndul lui, a atras-o (clandestin) pe mamă-sa. Au convenit că vor lucra împreună, iar cu banii cîștigați Radu Inereanu își va procura un apartament la București… Chiar din primele luni afacerea, începu să ia amploare și să aibă venituri colosale. Pe neobservate însă finul Georgian, intră în colaborare cu lucrătorii KGB-lui de la Chișinău, iar ca partener de mîna dreaptă angajă un pui de securist.Cu fiece săptămînă,finul ocupă un post din ce în ce mai important, iar el deveni de prisos pentru companie… Georgian, împreună cu mamă-sa, ignoră prezența celor care au stat la temeliile afacerii, cu excepția Malvinei și a lui Uve Brukgner. Georgian, împreună cu feciorul securistului, un vlăjgan căruia mereu îi curgeau balele la colțul gurii a întreprins adevărate ravagii de escrocherie prin gospodăriile sătești. Luau tutunul cultivat de la oameni, promițîndu-le că se vor achita pentru marfă după comercializarea lui. Bieții oameni, au fost mințiți,sărăciți, pîngăriți… Curînd, Georgian asistat de frumoasa bucureșteancă se deprinsese să mintă lumea . Deveni trufaș. Îmbrăca haine scumpe, purta bijuterii din aur. Avea mașină în vogă, două celulare…Deși mămica lui mereu se plîngea de…mizeria în care trăiește… Această pură fățărnicie era vizibilă, dar nu era în caracterul lui Radu să o dea pe față…O vreme Georgian avea oarecare contacte cu Radu. Odată Malvina îi spuse:
-- Traiul tău va fi ca-n poveste și vei acumula pentru casă la București… Deocamdată fă tot posibilul și-l ajută pe Georgian. El, la rîndul lui te va ajuta pe tine. Radu Inereanu nu avea talent în domeniul afacerilor, dar prin priceperea și experiența lui de viață îi sugera noi idei lui Georgian. Îl cunoscu cu amicii lui de universitate, oameni cu pondere... pînă cînd, într-o bună zi ,Georgian îi spuse verde în ochi că nu mai are nevoie de el. Cu banii și securiștii care-l ocroteau se deprinsese să zboare singur în lumea afacerilor! Vorbea tot mai des despre posibilitățile companiilor of șor din din Occident.
Georgian, împreună cu bucureșteanca, hotărî să emigreze. Avea tot temeiul! Intră în cîrdășie cu fiul Președintelui țării, un fustangiu și un muieratic ca și el.Prin mașinații cu acest prinț de președinte obținu de la Banca Națională un credit de cîteva milioane de dolari, pe care tot atunci reuși să-i transfere într-o companie din Trinidad și Tobago. Dar unde sunt afacerile mari, și supravegherea organelor de drept e mai concentrată. Sute de oameni amăgiți de prin sate începu să apeleze după ajutor…Georgian a fost chemat la procuratură și supus anchetării. În decursul unei zile și a unei nopți, acesta perfectă actele și dispăru din Chișinău. Malvina, care de la o vreme concubina cu Uve Brukgner, mai în vîrstă ca ea cu vreo 30 de ani,... sălbătăci. Dînsa alocase mijloace considerabile în afacere și într-o clipă pierduse totul! Începuse să-l amenințe pe Georgian, promițînd că va depune toate eforturile ca să fie găsit. Unde-i stau picioarele, acolo îi va sta capul!…Tocmai atunci Radu Inereanu află cîți bani s-au rotit prin safeurile finului Georgian. Despre scandal au auzit și cei de la securitate…
Într-o noapte de mai în împrejurări misterioase, de către persoane necunoscute a fost agresată Malvina. Pe Uve Brukgner l-au legat, iar pe bucureșteancă au violat-o și au supus-o torturilor... A doua zi, nemțoiul a plecat urgent în Germania, uitînd de Chișinău, tutun și Republica Moldova. Malvina însă stătu cîteva luni în spital, după care reveni la București, într-un cărucior pentru invalizi...
După cîțiva ani, la solicitarea Malvinei, Radu Inereanu merse la București. Fata avea o față palidă, încărunțise. Nu mai lăsa țigara din gură. Se mișca dintr-o odaie în alta în cărucior și, fiind nervoasă, mereu se certa cu maică-sa.Radu Inereanu, totuși, se hotărî s-o întrebe, revenind la evenimentele de odinioară:
— De ce Georgian nu mi-a procurat apartament la București? Oare nu a avut posibilitate?
— Nu fi naiv, domnule! aproape se răsti Malvina. El a procurat apartamente securiștilor. Celora care-l păzeau și-l ajutau să fure. Pe tine te-au folosit ca pe un prezervativ... L-ai ajutat să deschidă afacerea și imediat a uitat de tine...La București el a procurat mai multe apartamente, dar toate sunt ale mamei lui... Despre asta, lui i se pare că nu știe nimeni... Nu-i nimic! zicea dînsa oftînd: Va veni și rîndul lui, oricît s-ar ascunde în străinătate. Pe mine m-a făcut invalid, iar eu o să-l omor...Așa sunt bucureștencele. Așa cer legile Bucureștiului!
— Și totuși cum crezi: voi avea posibilitate să-mi realizez visul?
— Orașul acesta va rămîne pentru tine un vis .
— De ce?
— Fiindcă tu niciodată nu vei fi businessman. Ai avut posibilitate să te îmbogățești personal, dar l-ai canalizat în această afacere pe un idiot!..L-ai îmbogățit pe el și pe toate neamurile lui pentru multă, multă vreme...Și, după cum am analizat, Radule, lucrul cel mai caraghios e că el, Georgian al tău, împreună cu maică-sa,niciodată nu vor recunoaște că banii pe care i-au acumulat, ți-i datorează ție.
— Deci sunt un naiv și un romantic?
— Desigur! Și aceasta este o boală incurabilă a ta, de care nu te vei debarasa niciodată. Businessul preferă risc. Uite eu ce am pățit ... Pe cînd tu ești prudent! Eviți afacerile ilicite, riscurile. Un om de afaceri tot timpul riscă. Þine minte!
În acea zi, la București începu să plouă. Radu Inereanu hotărî să hoinărească puțin pe străzile vechi ale orașului. Pășea îngîndurat, fără de umbrelă, nici să-i pese că ploaia îl udă leoarcă. Avea senzația că, de la unul din geamurile conacului de pe bulevardul Kiselev, îl urmăresc două perechi de ochi: ai finului Georgian plini de zeflemea, și ai mamei acestuia plini de mulțumire…
37
În fiece primăvară,cocostîrcii își făceau sălaș pe acoperișul casei mătușii Ioana și a lui moș Petre.Păsările soseau stoarse de oboseală, de undeva de departe și cîteva zile lui Radu Inereanu i se părea că ele de abia- abia zboară spre lunca Ciulucului. Apoi deveneau mai siguri pe zborul lor și zile întregi roteau deasupra satului. Seara, cînd pe muchia Lipăgăului răsărea luna, păsările ridicau ciocurile roșii spre cer și clempăneau întruna, de parcă admirau în felul lor frumusețea cerului senin.Bătrînii spuneau că cocostîrcii le prognozau vremea. Dacă clempăneau des și îndelung însemna, că se așteaptă o vară călduroasă,. iar dacă ei se joacă rar cu pliscurile, se așteaptă ploaie...Radu Inereanu prefera să urmărească zborul lor spre lunca Ciulucului și i se părea că prezența lui alături de cuibul cocostîrcilor îi face prieteni.
— Ce tot stă copilul acesta la mata în ogradă? întrebau trecătorii pe stăpînii casei.
— Îi plac păsările! Îs frumoase, răspundea mătușa Ioana. Ș-apoi el nu încurcă nimănui.
— Învățătoarea ne-a dat temă pentru acasă, zicea Radu Inereanu, să povestim despre cocostîrci.
Seara, în jurul lui se adunau ceilalți copii din mahala, împreună cu mătușa Ioana și moș Petre. Radu le povestea pasionat că păsările acestea vin în Moldova numai pentru cîteva luni de vară, apoi pleacă în țările calde. Undeva prin delta Nilului, în Egipt, în Africa.
— Ce țară o mai fi Egiptul cela? întreba încurcată mătușa Ioana. Nu care cumva este țara faraonilor?
— A piramidelor, zicea Radu Inereanu, ca după o pauză să-i facă mătușii din deget: Ai spus că nu știi carte...
-- Am învățat două clase la români, reproșă cu ușoară mîndrie mătușa Ioana. Cele cîteva clase la români sunt mai bune decît universitățile de azi!
În copilărie, toate cunoștințele Radu le avea de la oamenii satului care, majoritatea din ei, cu clase primare de la români…
Peste o vară, în urma unor torente de ploi, avalanșa de apă năvăli peste malurile rîpei și luă o parte din casa lui moș Petrea și a mătușii Ioana. Cocostîrcii erau plecați în țările calde cînd cuibul lor s-a pierdut în iureșul apei tulburi.
În primăvara următoare două păsări îndrăgostite s-au rotit îndelung deasupra locului unde fusese casa veche a mătușii Ioana. O vreme au aterizat pe locul unde rămăsese doar niște ruine, au clempănit îndelung din pliscurile lor roșii a mare jale, după care și-au luat zborul ca să nu mai revină la acel loc niciodată.
-- Doamne, Doamne! se tînguia mătușa Ioana. Ce mult îmi pare rău că n-am construit casa din piatră. Poate n-o lua apa… Acum bieții cocostîrci o să-și ia zborul supărați pe noi spre Egipt.
38
Radu Inereanu, împreună cu Pavel Agache, păscuse vacile în Ponoare, în Borta lui Dănilă. După cîțiva ani, Pavel învățase la școală de mecanizatori din Saratov, Rusia. Se întoarse la Ineasca și toate nebuniile care se petreceau în sat erau ale lui.Pavel devenise puternic. Purta plete lungi, avea tranzistor, asculta muzică mereu, îmbrăca pantaloni cloșați și cămașă înflorată de nailon.Diminețile, în văzul trecătorilor, se antrena la bară. Din zi în zi aștepta cu Radu să primească citație, pentru a pleca în rîndurile armatei sovietice. Printre semeni, Pavel era poreclit coroliul satului ( “regele satului”), nume care-i aducea multă satisfacție morală. Nimeni nu dorea să-și pună mintea cu el.
Primăvara era pe sfîrșite. Oamenii aduceau din pădure brebenei și viorele, așezîndu-le în colțul păretarelor din casă. În sat se jucau nunți, iar la acele veselii în centrul atenției era Pavel Agache. El le demonstra celor de seama lui cum rușii din Saratov beau votkă cu paharul mare... După ce se turmenta, începeau peripețiile.
— Nu-mi pasă de nimic. Curînd voi pleca la armată, iar acum vreau să mă veselesc și să fac ce-mi place!
Într-o dimineață, Radu Inereanu îl întîlni pe Pavel în dealul Tobei. Băiatul era după o beție ordinară. Ca întotdeauna avea chef să se laude.
— Ai mai făcut una boacănă? îl ațîță la vorbă Radu Inereanu.
— Cu Viorica lui Cantiuc! Studenta ceea de la Tehnicumul de Tîrguială din Orhei...zise el cu o deosebită bravură în voce. Aseară, după dansurile de la club,am pus ochiul pe ea. I-am propus să o conduc acasă, dar ea m-a refuzat. A zis că are mire la Orhei și-o să se mărite la toamnă cu el! O văzusem încă în timpul dansurilor că e chilită. Mi-a spus că înainte de-a veni la bal, fusese la ziua de naștere a unei prietene din Telenești... Deci, potrivisem că și ea este nițeluș ciupită! Ușor de frînt!..M-am luat pe urmele ei. Ea, profitînd că s-au zvîntat cărărușile și, văzîndu-mă că îi ațin calea, hotărî să mă păcălească. A luat-o la fugă. Dar eu, cu toate că eram beat, am ajuns-o din urmă. Ea a încercat să strige, să cheme pe cineva în ajutor, dar i-am astupat gura cu mîinile. Și-apoi, în pustietatea ceea a Bordocenilor, cine putea să o audă? Hămăiau cîțiva cîini prin mahala, dar nu s-a vîrît nimeni la mine...
— Și cum v-ați împăcat ? dori să afle Radu Inereanu.
— Văzînd-o atît de îndărătnică, m-am aruncat asupra ei flămînd ca un leu. Este atît de drăguță, sexopilă! I-am propus să facem benevol sex, dar ea mi-a vîrît obraznică ciuca sub bărbie... Stai, “podruga”, i-am zis, așa n-o să meargă... După o mică hîrjoneală, i-am sucit mîinile la spate, apoi mi-am descheiat prohabul...i-am descleștat maxilarul. La început nu vroia, dar pînă la urmă a acceptat…
— Ai s-o pățești tu vreodată, îi zise Radu,simțind o repulsie de a mai continua discuția cu Pavel.
— M-a amenințat c-o să mă declare la sectoristul Veniamin Cojocaru, dar nu știe că acest lucru nu-l poate dovedi. Nu m-a văzut nimeni... și Pavel, mai trăgînd un gît de rachiu, îi întinse sticla lui Radu: ia și bea! Azi, mîine, vom fi înrolați la oaste și adio băutură! Adio, femei!
Pînă în seară, Pavel Agache a fost arestat pentru săvîrșirea perversiunilor sexuale. Peste o săptămînă, Radu Inereanu primi citație și, cu trei băieți de seama lui, au plecat la armată.
Radu Inereanu nu a fost acasă doi ani. După demobilizare, reveni la Ineasca. La marginea satului, lîngă fîntîna lui Tudor Șoltoianu, o întîlni pe Viorica lui Cantiuc. Era împreună cu soțul, care ducea un copilaș pe brațe. Viorica era superbă ca întotdeauna. Radu se bucura de ea, de familia ei, de zîmbetul ei curat, dar puțin trist...
Cît timp s-a aflat la oaste și încă vreo cinci ani după demobilizare, Radu Inereanu primea arareori cîte o scrisoare de la Pavel Agache, prin care-l ruga să-i trimită în “zona” de la Cricova adresa vreunei fete. Pavel devenise poet și-i expedia multe versuri dedicate viitoarei lui soții. Îl îndemna pe Radu să le citească studentelor de la universitate.Poate vreuna dintre ele îi va aprecia talentul. Îi comunica mereu că de cum își va ispăși termenul, se va căsători și va începe o viață nouă... Nu va bea,nu va fuma...și va pleca împreună cu familia să muncească în stepele Kazahstanului.
39
Spre sfîrșitul ultimului an de studii, Radu Inereanu a primit bonul de repartiție la un cămin, cu un rusoi și un vietnamez. Odaia de la parter era comodă, cu o fereastră mare care dădea în stradă.
Rusoiul se dovedi un băiat deștept, cînta la chitară și arareori prefera să se îmbețivească. Vietnamezul, deși era cu vreo zece ani mai mare ca Radu, avea un chip de copil. Era înalt de o șchioapă. Zîmbea întruna și se recomanda că este participant al războiului cu americanii. Îl chema Nguien Dini Ani. Vreo săptămînă întreagă Radu a tot repetat acest nume neobișnuit pentru el. Vietnamezul era student în anul doi la Drept. Vorbea cu greu rusește.(Pe atunci studenții străini își făceau studiile numai în limba rusă). Piticul, cu ochii înguști, pletele negre ca smoala și pielea galbenă, prefera mereu să se aventureze în discuții politice, străduindu-se să-i dea de înțeles lui Radu că dînsul este o persoană de orientare maoistă.Pe peretele de lîngă patul său, Nguien Dini Ani atîrnase harta politică a lumii și o lozincă cu două citate de-ale lui Mao și Ho Și Min, care chemau oamenii progresiști la o revoluție mondială. Rusoiul, care era student la un an cu vietnamezul,accepta discuțiile politice, străduindu-se să-și convingă oponentul că ideologia corectă a socialismului este marxism-leninismul…Cînd se îmbăta, rusoiul, aducea vorba despre România, Nicolae Ceaușescu și problema Basarabiei în lumina pactului Molotov-Ribbentrop.
-- Basarabia este pămînt străvechi, locuit de către slavi.Este dovedit științific! Basarabia a fost și va fi pentru totdeauna teritoriu sovietic! Iar Ceaușescu, și el făcea o pauză, ridicînd un deget în pod, atenționînd: Nicolae Andreevici este un tontălău, influențat de către Occident! Românii sunt țiganii Europei. Curve politice! Poporul meu rus, frate mai mare pentru toate popoarele din URSS, niciodată n-o să-i permită să atenteze la suveranitatea Basarabiei!..
Cunoscînd bine chestiunea în cauză, Radu Inereanu evită confruntarea cu rusoiul. Își dădea seama că rusoiul poate fi turnător. Mulți dintre colegii lui de la Litere, Istorie și alte facultăți, aventurîndu-se în asemenea discuții provocatoare,erau depistați ca persoane compromise și, sub diferite pretexte, exmatriculați. Vietnamezul,însușea informația rusoiului și, în cele din urmă, îl aproba, plîngîndu-se că și Vietnamul are probleme teritoriale cu statele limitrofe…După un moment de cugetare, ca să înlăture orice bănuială, Nguen Dini Ani spunea o frază însușită pe de rost:
-- Rușii, că ne dau armament,ne sunt prieteni, iar chinezii ne sunt frați. China ne dă orez!..
În acel început de toamnă, Radu Inereanu se îndrăgostise și petrecea timpul pînă seara tîrziu împreună cu domnișoara pistruiată de la Biologie…Rusoiul evident era nemulțumit și de fiecare dată cînd îl vedea pe Radu sosind acasă atît de tîrziu, începea să înjure toată națiunea română.
De la o vreme vietnamezul încetă să mai frecventeze lecțiile. Dormea toată ziua, iar spre miezul nopții, avînd un radiou la căpătîiul patului, deschidea postul de radio “Europa liberă” și asculta noutățile de la Hanoi…Nu se spăla zile întregi. Singur își pregătea demîncare după rețetele culinare vietnameze. Fierbea ridichea cu tot cu frunze,dobîndise de undeva niște broscuțe… În odaie domina un miros de closet…
Într-o seară, pe la miezul nopții, Nguien Dini Ani sări fericit din pat, bucuros că trupele vietnameze au eliberat…Campucia!..Ignorînd orice norme etice, el slobozea niște sunete bizare, începu să sufle într-o surlă de bambuc, să bată într-un vas de tinichea…Rusoiul era beat criță și nu reacționa în nici un fel la sloganele vietnamezului.
Radu Inereanu se uită nemulțumit la Nguien Dini Ani și-l chemă la respect, în acea oră nocturnă… Piticul însă deveni foc și pară. Prinse a răcni ca un sălbatic în junglă, învinuindu-l că el, ca reprezentant al ideologiei marxist-leniniste, nu înțelege importanța evenimentului din Indochina…Campucia a devenit socialistă!
-- Mai du-te tu în mama dracului, fariseu împuțit ce ești! izbucni Radu Inereanu. Amînă-ți dezmățul pentru mîine-dimineață…
Piticul vietnamez deveni albastru de mînie și sări la bătaie. Radu îl stăpîni cu o mînă ținîndu-l la distanță și abia de se reținu, apoi părăsi odaia,fiind nevoit să petreacă restul nopții pe străzile pustii și reci ale orașului.
A doua zi, vietnamezul înaintă o petiție la comitetul de partid al universității, învinuindu-l pe Radu de crearea unui conflict internațional…Datorită faptului că a fost un student exemplar, necompromis, “partcomul” i-a dat mustrare aspră. Pentru incompatibilitatea cu ideologia internațională a partidului comunist, rusoiul solicită exmatricularea lui Radu. În cele din urmă Radu Inereanu se mută cu traiul la gazdă, unde locui pînă la finele studiilor.
-- Ce păcat că nu ai susținut testul, îi zise amicul Anatol Trifon, colaborator al KGB-ului de la Chișinău. Erai să fii angajat în statele KGB-ului, iar ulterior aveai o perspectivă minunată: apartament, salariu bun, privilegii pentru toată viața…Păcat, păcat…Pe viitor să ai în vedere că la un asemenea conflict repetat poți avea neplăceri și mai mari. Doar ești luat la creion de către KGB pentru vecie…Păzea!
Deși absolvise universitatea cu mențiune, Radu Inereanu fusese repartizat la una din cele mai mari ferme de porci din nordul Moldovei, în calitate de inginer pe tehnica securității…Deci, era angajat în “securitate”!
40.
Pe cînd își satisfăcea serviciul militar la aerodromul din Luțk, Radu Inereanu a avut un bun prieten, pe tagicul Karim Gadoiev, originar din orașul Kuleab. Karim era maleabil, binevoitor. Mereu se afla de planton, iar Radu era meteorolog. Seara, cînd încetau zborurile de antrenament, în cazarmă rămîneau numai Karim și Radu Inereanu. Era chita lor! Tagicul îi povestea despre viața din Pamir, despre soție, copil. Permanent avea la el în buzunar o sticluță cu grăuncioare de marihuană, pe care le strecura în palmă, apoi le arunca în dosul limbii. Radu Inereanu îndrăgise graiul tagic, și îndeosebi muzica lor. Aflîndu-se în concediu, Karim adusese în unitate un instrument muzical cu două strune, care se numea rubab. Radu Inereanu, care știa a cînta la chitară, în scurtă vreme deprinsese a mînui harnicele strune și chiar a învățat un cîntec în limba tagică. Au convenit ca după demobilizare să se viziteze reciproc.
Rușii din unitate aveau o atitudine discriminatorie față de minoritățile naționale din marele imperiu, mai ales față de persoanele din Asia Mijlocie. Pe Karim la fel îl disconsiderau.
Spre sfîrșitul serviciului, dînșii deveniseră de nedespărțit. Zile întregi petreceau amîndoi în cazarma aviatorilor din preajma pistei de decolare. Înflorise păpădia și aveai impresia că te afli într-un ocean de valuri galbene, aromitoare. Se pregăteau pentru demobilizare. Fiecare soldat dorea să ia cu el spre baștină cît mai multe amintiri din anii serviciului militar. Karim, împreună cu Radu Inereanu, începuse să colecționeze fotografii. Obținuse un aparat de fotografiat de la un tatar din Kazan, procurase peliculă și, chibzuind că sîmbăta, duminica nu era nici țipenie de om pe aerodrom, decît doar santinelele, au pătruns ziua în amiază lîngă escadronul de avioane supersecrete și amîndoi, pe rînd, s-au fotografiat. Karim chiar s-a urcat pe aripile unuia dintre avioane. Spre seară, izbutind doar să developeze pelicula și să facă primele fotografii, că în laboratorul cazarmei au dat buzna o grupă de soldați în veste antiglonț, cu căștile pe cap și pistoalele automat de-a gata. Aceștia le-au ordonat să se predea și i-au încătușat. Curînd, Karim și Radu Inereanu s-au pomenit în carceră. În unitate se vorbea că, în persoana lui Radu Inereanu și a lui Karim Gadoiev, serviciile de antirecunoaștere militară au depistat agenți secreți. După două ore de arest, au fost chemați la interogatoriu.În fața lor stătea un general, cu toate regaliile în pieptul vestonului nou-nouț. După o avalanșă de cuvinte scabroase, generalul în persoană i-a supus interogatoriului:
— Ei, acum să ne mărturisiți cine vă sunt patronii? Căror servicii speciale străine vă subordonați?...
Radu Inereanu începu să plîngă. Karim, la fel. Erau speriați de-a binelea. Au încercat să se justifice, însă generalul deveni și mai turbat de mînie.
— Pur și simplu am dorit să avem o amintire despre aerodrom, despre avioanele pe care le deservim, îngînă Radu Inereanu.
— Nici prin gînd să ne treacă că nu avem dreptul să ne fotografiem lîngă avioane, spuse Karim.
— Gura, țîncanilor! răcni generalul. Despre activitatea voastră de dimineață mi-au raportat agenții care stau de gardă. Ei v-au descoperit imediat, prin ocheane...
— Nu suntem spioni, se îndîrji cu vocea Karim.
Generalul îl chemă pe un ofițer și-l întrebă cu vocea-i dură:
— Colonele? Pederaștii ăștia doi au fost preveniți la începutul serviciului militar că n-au voie să divulge secretele de stat.
— Am verificat totul, raportă colonelul ducînd mîna la cozoroc. Ei nu au acces la el... Dînșii fac parte din serviciul tehnic inferior.
— Cine sunt inșii? întrebă și mai aspru generalul.
— N-au avut pînă în prezent nici o încălcare.Erau unii din cei mai buni. E doar o aventură copilărească din partea lor. Au dorit să se fotografieze lîngă avioane, pentru a se lăuda la baștină...
— Tîmpiților! tună generalul. Așa s-a întîmplat și cu idiotul cela de maior, care cu o lună în urmă, a fugit în Japonia cu tot cu MIG-27!
— Ce ordonați să facem cu ei? întrebă colonelul, însoțit de doi soldați înarmați.
— Să-i pupați în cur! făcu a lehamite generalul în adresa colonelului, după care îi spuse supărat: Plecați de-aici să nu vă văd. Ați stîrnit atîta tărăboi, încît știe și Moscova...Măgărie adevărată! În loc să puneți lîngă avioane un cîine-lup, ca să nu se apropie nici naiba de ele, voi vă ocupați cu nebuniile... Ce fel de spioni sunt prăpădiții iștia?!..
Curînd colonelul și soldații înarmați ieșiră din birou intimidați. Ofițerul făcu cîțiva pași, aprinse o lulea și savură plăcere, slobozind rotocoale de fum.
— Tovarășe general... încercă să se umilească Karim. Noi suntem tineri. În curînd ne vom demobiliza…
— Gura! Să fi fost pe timpul lui Stalin, vă împușca fără judecată, ca dușmani de clasă... Noroc de mine că am verificat situația în trei timpi și două mișcări... Boii iștia lenoși de nacealnici ai unității v-au declarat spioni! Ei habar nu au ce înseamnă... spioni! și generalul, privind la ceasul de pe mînă, făcu o pauză, îi măsură pe-amîndoi din cap pînă în picioare, apoi continuă: Luați pelicula și distrugeți-o! Și să știți pentru toată viața: generalul Goreacev v-a salvat de la pușcărie... Marș de-aicea, mizeriilor! Să nu vă mai văd în ochii mei! Marș afară!!!
Generalul deschise larg ușa de la ieșire și îi petrecu pe soldați cu cîte-o lovitură de cizmă în fund, trimițindu-i să-și continue serviciul...
De la comenduirea militară a orașului Luțk pînă la cazarma de la aerodrom, Radu Inereanu și Karim Gadoiev au trecut pe la atelierul fotografic, unde au comandat să li se facă fotografiile. În ziua demobilizării, în albumul lor au fost incluse și fotografiile în care ei stăteau în preajma avionului supersonic de vînătoare MIG-27.
41
În ultimul an de serviciu militar, Radu Inereanu l-a avut ca partener pe Mihasi Lesiuk din Iaremcea, un huțul înalt, pirpiriu și cuminte. S-au împrietenit chiar din primele zile și amiciția lor se consolida mereu. Mihasi era unicul din plutonul lor , care nu consuma băuturi alcoolice, dar îi plăcea să mănînce întruna și nu se mai îngrășa. Era foarte harnic, docil, îndeplinea orice însărcinare pe care o primea de la comandament.
Mihasi se trăgea dintr-o familie numeroasă, pe care în anul 1949 Stalin o deportase în Kazahstan. Acolo s-a născut și el. Curînd, tatăl lui, care muncea la o mină de cărbuni din Karaganda, a decedat și biata lui mamă a rămas neajutorată. Cînd Hrușciov a anunțat amnistia persoanelor supuse represiilor staliniste, familia lor s-a repatriat la Iaremcea. Mihasi adeseori povestea despre mizeria exilului, dar nu avea nici o ură pe puterea sovietică, de parcă nu ar fi făcut nici un rău familiei lui... Din cauza penuriei în care se afla, el se alesese cu un buchet întreg de boli, încît uneori aveai impresia c-o să se năruie de avan ce tușea. Era nedumerit de faptul că sovieticii l-au înrolat în armată...Spre sfîrșitul serviciului, Radu Inereanu învățase de la Mihasii să cînte la chitară. Învățase și melodiile frumoase și catrene în dialectul guțulilor ukraineni...trezind mare uimire printre camarazii ruși, care , deși se aflau cu serviciul de un an și jumătate în Ukraina, nu fusese în stare să învețe nici o iotă. Împreună cu amicul guțul, zilnic discutau despre artă și literatură. Mihasi era pasionat de pînzele lui Vincent Van Gogh și ale Peredvijnici, îi vorbea cu patimă despre literatura ukraineană, mai ales recitînd poeziile Lesei Ukrainca. Într-o zi, au mers în parcul central al orașului. Lîngă monumentul Lesei Ukrainca simbolului liric al poeziei clasice ukrainene, Mihasi îi zise:
— Sunt convins că pe viitor vei scrie și tu... Ai talent! Cu cîtă osîrdie ai deprins să mînuiești chitara. Astăzi, deja am ce învăța de la tine...Perseverînd, vei cuceri olimpul literar, te asigur! E nevoie de un studiu serios al literaturii...
Radu Inereanu privi la amicul său și surîse măgulit. Prezicerea lui Mihasi era o simplă nebunie, deoarece la cei 19 ani Radu Inereanu nu publicase nici un rînd. Atîta doar că-și scria versurile într-un caiet. Huțulul nici limba română n-o cunoștea și conținutul versurilor lui le afla de la Radu, printr-o tălmăcire aproximativă. Îi plăcea să se afle mereu în compania lui Mihasi, care era pasionat de lecturi. Odată l-a rugat să meargă cu el la cetatea Liubart, din marginea orașului, pe malul fluviului Stîri. Urcîndu-se pe unul din turnurile crenelate, de unde se vedea Luțkul ca în palmă, Mihasi reveni la prezicerile lui.
— Nu vorbi prostii! reproșă Radu. Eu nu am realizat nici cît este negru sub unghie...
— Vei fi cineva în literatură, amice... Ești un împătimit al literaturii și această “boală intelectuală“nu te va părăsi nicicînd...
În acea zi, Mihasi Lesiuk îi povesti cum odată în miez de noapte, pe cînd se plimba pe malul rîului din preajmă, în calea lui îi ieși o domnișoară cu pielea goală, care cu un cuțit enorm a încercat să-l omoare. Numai o fugă sănătoasă l-a salvat pe Mihasi de la pieire...
— Vrei să te cred? a reproșat Radu Inereanu.
— Nicidecum, răspunse Mihasi. Tu trebuie să ai o inspirație de la acest subiect și să-l fixezi pe hîrtie. Doar literatura este nu ceea ce se întîmplă nemijlocit cu autorul, ci mai mult fantezia lui!..
— De ce nu scrii tu toate-acestea? Îl întrebă impresionat de darul de narator al lui Mihasi.
— Una e să povestești lucrurile frumos, și cu totul altceva să scrii. Ai vocație. Îți reușește!.. Vreau să-ți spun că la noi acasă, la Iaremcea, adeseori sosesc vilegiaturiști de la Moscova, care se numesc literați. Ei muncesc la edituri și redacții în calitate de critici literari, redactori. Sunt niște oameni culți, erudiți, dar nu pot scrie. Dînșii recunosc că nu au vocație de scriitor. Tu, Radule, vei deveni un scriitor bun. Citește cît mai multe.
Mihasi Lesiuk vorbea ore întregi, convingîndu-l pe Radu că această vocație o va realiza în viață. Mergeau împreună la Galeria de Arte din interiorul cetății. Mihasi înțepenea clipe întregi în fața tablourilor, explicîndu-i fiece detaliu, fiece nuanță de pe pînză.
După demobilizare, Radu Inereanu căzuse sub influența amicului său. Au trecut mulți ani. Mihasi, luptînd cu greutățile, a ajuns să muncească la o Uzină Constructoare de Mașini din Moscova. S-a căsătorit și are un fecior, pe care l-a numit Taras. Ori de cîte ori mergea la el în ospeție, Radu se întorcea cu subiecte noi. Și mai inspirat și plin de încredere în sine. Ulterior realiza aproape toate subiectele povestite cîndva de amicul huțul.
Cînd se întîlnea cu el la Moscova, ore întregi mergeau pe străzile aglomerate, amintindu-și de frumoasele zile petrecute împreună la Luțk, orașul tinereței lor. Mihasi îl mai ruga pe Radu să cînte la chitară, să-i traducă cîte ceva din cărțile lui publicate.
— Ei, cum ? făcea dînsul. S-au adeverit vorbele mele? Ai devenit scriitor... Că nimeni nu te citește, nu este nici un bai... Va veni vremea cînd oamenii se vor convinge că ești un scriitor bun.
Din cauza sănătății șubrede, Mihasi tot mai des se afla prin spitale. A murit într-un miez de iarnă. Despre decesul lui, Radu Inereanu a aflat tocmai peste o lună... Mihasi Lesiuk, va rămîne pentru el, o călăuză în toate timpurile.
42.
Ruginise frunzele, se scuturase florile. Pe la mijloc de noiembrie, cînd începu ninsorile abundente decedase tata lui Radu Inereanu. Tot atunci, Cozeta născu cel de-al nouălea copil, pe Sorin. Radu Inereanu devenise un pictor recunoscut, dar niciodată nu-i reușea să picteze copiii. Își pusese scop să studieze psihologia infantilă. Deși avea mai mulți copii prin mahala, acesta era unul din puținii, pe care avea să-l crească și să-l educe.Intuia că va fi un fecioraș sănătos și foarte talentat. În nopțile de nesomn, el observa eroismul pe care îl confrunta destoinic tînăra lui soție. Într-o seară, Cozeta veni la patul lui și-i spuse cu mîndrie:
— Atît de mult iubesc feciorul că, dacă mi-ar cere să-mi dau viața pentru el, nici nu aș clinti.
— De ce spui așa? Ce te-a apucat?
— Vorbește sufletul meu, răspunse Cozeta. Tu doar vrei să studiezi caracterul unei lehuze. Altfel cum vei putea picta mai reușit o mamă care își iubește copilul?!
— Crezi că există mame care nu își iubesc pruncii?
— Asta vroiam să-ți spun... În timpul cît m-am aflat la maternitate, am văzut ceva oribil...
Cu multă emoție, Cozeta îi povesti întîmplarea.
Printre femeile gravide din maternitate era și Dumitrița, studentă la Facultatea de Litere.Cineva o găsise în Valea Malinei, cercînd să se stranguleze de un turnic. Durerile acute ale nașterii precoce puteau să o îndemne la suicid, dacă nu dădea peste ea un bărbat, nimerit întîmplător la fața locului... Bărbatul era trecut de prima tinerețe,nebărbierit, obosit de nesomn, cu o mînă în proteză.Toată noaptea a plouat, apoi a prins să ningă, iar el a stat sub geamul maternității, așteptînd să se facă dimineață. Prin cezariană Dumitrița a născut doi gemeni: o fetiță și un băiețel. Toate zilele cît a stat în reanimare, bărbatul o aștepta afară, cu un buchet de flori vii. Temperatura scădea. Afară ningea. Era frig, dar bărbatul o aștepta. A stat cîteva zile și nopți. La a cincea noapte, spre surprinderea celorlalte femei, Dumitrița sări peste geam, abandonînd gemenii...
— O să-i iau la mine, zise bărbatul, dînd buzna în biroul medicului-șef. Copiii sunt ai mei...
— N-avem dreptul, răspunse bărbatul în halat alb. Adresați-vă în judecată. Se va determina paternitatea, apoi vom perfecta actele și, după aceea — poftim!
— Ea mi-a spus că-i va abandona.
— Vezi, în actele gemenilor ea nu v-a indicat ca tată al copiilor, zise medicul. Cum să te cred că ești tatăl lor?
— Dumitrița mi-a spus că dacă va trebui, o să recunoască.
— Căutați-o pe mama pruncilor, să confirme și-atunci nu vor fi probleme! îl sfătui medicul.
— Este imposibil, zise necăjit bărbatul. Ea niciodată nu-l va recunoaște pe tata lor.
— De ce ?
La această întrebare, bărbatul se schimbă la față. Se frămîntă îndelung și decise să recunoască:
— Eu sunt...unchiul ei... A stat în gazdă la mine și am păcătuit. Și de ce să fie o nenorocire, cînd este loc și pentru fericire. Doi copii deodată: un fecioraș și o fiică! Alți copii pe lume nu am. Niciodată n-am fost căsătorit.
— Nu știu, descurcați-vă în toate singur. Eu sunt medic. Mergeți la un avocat, consultați-vă și soluționați litigiul, îl sfătui iarăși medicul.
Bărbatul puse necăjit florile lîngă pătucul pruncilor și, silit de către serviciul medical, ieși afară .
În acea seară, au găsit-o pe Dumitrița moartă, aninată într-un juvăț de bara podului de lîngă gară. Taina paternității s-a acoperit cu o plapumă neagră.Ea nimănui dintre femeile de la maternitate nu s-a destăinuit. Părinții Dumitriței nici nu s-au interesat de soarta celor doi prunci. Nici nu au venit măcar să-i vadă.
Bărbatul nu se bărbierea, nu se îngrijea. Era trist.Venea mereu la medicul-șef, cerînd să-i dea pruncii.
— Toată viața am muncit. Am casă. Pentru început o să angajez o dădacă, apoi o să mă ocup de educarea pruncilor, zicea dînsul. Dați-mi-i, vă rog, acasă... Eu sunt tata lor. Bun , rău, păcătos în fața lui Dumnezeu, dar sunt tata lor...
— Nu-mi toca atîta creierul, se răstea adeseori medicul-șef. Pleacă de-aici, amoralistule! Că de nu, chem poliția și o să ia măsuri cu tine... Îl amenința că o să-l mai divulge la fratelui lui.
— Numai acest lucru să nu-l faceți, răspundea speriat bărbatul, îndepărtîndu-se de biroul medicului-șef…
— Niciodată nu am crezut că la maternitate se pot afla atîtea lucruri miraculoase, zise Cozeta speriată.
După o pauză, Radu Inereanu, îi spuse soției plin de consolare:
— Maternitatea este un loc sfînt. De aici începe drumul omului în viața asta întortocheată, plină de surprize.
43
După o zi plină de arșiță, trenul înainta prin stepa de la gurile Donului. Cerul era acoperit cu nori.Radu Inereanu,împreună cu ceilalți recruți, privea culcat pe pat, din compartiment, localitățile prin care înainta trenul. Era o taină pentru ei,încotro merg. Ofițerii, care-i însoțeau, nicidecum nu vroiau să le spună unde își vor satisface serviciul militar. Pe Radu nici nu prea îl interesa. El pentru prima oară în viață călătorea cu trenul atît de departe. În amurg, după ce eșalonul părăsi gara Taganrogului, Radu Inereanu, știind că orașul este Patria lui Anton Cehov își imagina că marele scriitor a admirat ca și el acum frumusețea stepelor. A respirat același aer, s-a inspirat din viața strămoșilor care au locuit prin aceste părți. La haltele unde trenul se oprea cîte un minut-două, avea senzația că este întîmpinat de oameni mici, cu bastoane în mîini, cu jobenuri, canotiere. Doamnele poartă rochii de gală...Toți eroii lui Cehov îi veneau în cale...Radu Inereanu spera să devină și el scriitor, cu multe cărți publicate. La orizontul îndepărtat, spre care înainta locomotiva, apăru luna, luminînd împrejurimile. Curînd, printre ramurile de pe marginea căii ferate, se deschise o panoramă fantastică a Mării Azov. Departe în larg se vedeau corăbiile de pescuit. Radu Inereanu își aminti poemul “Luceafărul”, șoptind:
“Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe tăinuitele cărări,
Corăbii negre duce.”
“Ce păcat că noi, moldovenii, nu avem ieșire la Marea Neagră! continua Radu să gîndească. Ce păcat...Ne-au furat-o rușii, ucrainenii...”
Deodată camarazii lui se adunară în jurul lui Gheorghe Juncu de la Chiștelnița, un băiat cu vîrtej în frunte, care cînta foarte bine la armonică:
— Eu mă duc, maică, de-acasă
La armată, nu la coasă.
Eu mă duc , mîndro, mă duc
La armată, nu la plug...
Cînd veselia se mai potoliseră, el întrebă pe un locotenent, ce se prea întrecuse cu paharul și se stăpînea îndîrjit cu o mînă de pervazul ferestrei:
— Tovarășe ofițer. Spuneți-ne: vom face armata prin părțile acestea, ale lui Cehov, nu-i așa?
— Ei, drăguții mei, făcu ofițerul zîmbind satisfăcut. Ați dori voi să faceți pe-aici armata...Nu-u-u...
— Acolo unde mergem, e frig sau prea cald? dori să întoarcă altfel întrebarea Zaharia Iapără de la Verejeni.
— Iarna e frig, iar vara e cald, răspunse sughițînd ofițerul.
— Păcat că nu vom sluji în patria lui Cehov, făcu plin de regrete Radu Inereanu.
Ofițerul își stăpîni ținuta, apoi îi făcu amenințător din deget băiatului, trînti cu tocul cizmei în podea, șuieră și-i zise uimit:
— Bănuiesc că-ți place literatura ca și mie. Bănuiesc... Și e bine, dar tu mai ai mult pînă vei ajunge ca și Anton Pavlovici. Foarte mult, și după ce își șterse ochii ingectați, clătinîndu-se, plecă spre compartimentul lui, continuînd să-l amenințe cu degetul: Voi, românii, niciodată n-o să aveți un scriitor ca și Cehov. El este unicul și irepetabilul! Numai el a putut să observe că în aceste stepe nemărginite , noaptea pe cer strălucesc stele...umede... Da,da, stele umede!..S-o știți de la mine, recanilor. Altul nu are cum să vă spună. Aveți și veți avea scriitori clasici, dar un Cehov — niciodată! Nici să nu căutați, nici să vă străduiți! Eu pricep cîte ceva în literatura rusă...Popoarele mari au literatură mare. Popoarele mici, iar românii sunt un popor mic, au o literatură mică, chiar dacă este bună...
44
La serviciu, Radu Inereanu avea probleme mari. Mereu concluziona că soarta e dură cu el. Peste tot întîlnea mai mulți potlogari, decît oameni cumsecade. Avea senzația că oamenii care-l înconjoară vor să-l stoarcă ca pe o portocală. Se considera un nenorocit că nu are prieteni,oameni cu care să se ajute reciproc...Considerînd că are nevoie de un refugiu sufletesc, își luă concediu și plecă la mare.
În primele clipe, îi plăcea să admire femeile în costume de baie. Cu timpul însă oamenii i se păreau ridicoli, urîți într-un fel. Mai ales că toată acea lume îi era necunoscută. Nici nu putea să întrețină o discuție cu cineva, de aceea se afundă în lecturi. I se crease impresia că în trecut viața a fost mai interesantă. La moment însă situația îl obliga să nu trăiască prea mult cu ...trecutul. Avea copii, care trebuiau educați. El era acela care le purta responsabilitatea. Aici venise să se relaxeze. Vroia o idilă de amor cu cineva, precum o făcea totdeauna cînd venea de unul singur. Pe atunci era tînăr, frumos și fetele însele îl acostau. Acuma era altă situație. Fetele drăguțe erau însoțite de cineva, iar cele de o seamă cu el nu-l mai interesau… Dacă se apropia de vreuna din domnișoare, acestea îl priveau a mirării, ca pe un tată, ca pe un bunic... Deja observase ani la rîndul că odihna la mare nu-i servește drept izvor de inspirație. Săptămîni în șir nu era în stare să scrie ceva.
Într-o după-amiază, plictisindu-se, Radu Inereanu hotărî să hoinărească de unul singur de-a lungul litoralului, prin locuri îndepărtate și neaglomerate, parcurgînd o cale ce i-ar acoperi timpul pînă la lăsatul amurgului. Se îndepărtă de plaja aglomerată, trecu o văgăună calcaroasă, urcă pe un deal aproape abrupt, de unde se deschidea panorama infinită a mării însorite cu cîteva bărci legănîndu-se în depărtări. Coborî apoi în vălcica unui rîuleț, Radu Inereanu încremeni. Înaintea lui era o priveliște șocantă. La soare, se bronzau bărbați și femei cu pielea goală. Vru imediat să se retragă, dar tot atunci, dintre nudiști, se desprinseseră o doamnă, strigîndu-l:
— Bine-ai venit, stimabile! O să-mi fii partener. Toată lumea aici se odihnește în perechi, numai eu sunt singură...
El, și mai speriat, încercă să se îndepărteze. Doamna însă izbuti să-l prindă de mînă,silindu-l să îngăduie. Deși trecuse de prima tinerețe rămînea să fie o femeie frumoasă,. Avea o tunsoare scurtă. Purta inele cu pietre scumpe. O asemenea cunoștință îl bulversă total:
-- Mă grăbesc la prînz...
-- Vom mesi împreună, căzu de-acord femeia. Mai stăm nițel la taifas, apoi vom pleca cu mașina la restaurantul din Dumbravă...
După părerea lui, doamna era foarte sinceră. Totuși, nu era obișnuit cu nudiștii, care parcă nici nu-l luau în seamă.
--Trebuie să plec, săltă el din umeri aiurit....
— Nu vei pleca nicăieri, îi spuse doamna cu voce dură. Am nevoie de un bărbat în pustietatea asta. Vreau să mă odihnesc frumos! Dumneata doar vrei să faci cunoștință cu o femeie celebră. Asta-i adevărul! și femeia îl trase de mînă pînă îl aduse la covorașul ei.
— E oarecum neobișnuit…
— La vîrsta dumitale îmi pari ridicol. Mă numesc Didona, Didy, se recomandă ea, întinzîndu-i mîna. Locuiesc la Moscova, chiar lîngă Kremlin.
— Radu, răspunse el.
— A-a! Adică Rodion te cheamă?
— Întocmai.
— Un nume nobil! Îmi face o deosebită plăcere să te cunosc…Pe mine, dumneata, să mă numești Lavrentia,deși numele meu adevărat este Didy…
— De ce? făcu uimit bărbatul.
— În memoria tatălui meu, ucis mișelește în 1953… A fost un om deștept,plin de virtute. Constituia un pericol de moarte pentru rivali…
— Compasiunile mele! îngînă Radu Inereanu…
Didona se dovedi o femeie interesantă, sociabilă. Era mai în vîrstă ca el, dar, chipul ei jovial și dornic de aventuri, evident observat în comportament, ștergea cu desăvîrșire această diferență. Seara au mesit împreună la restaurant, s-au plimbat cu limuzina ei de anticariat pe potecile muntoase, de unde se vedea panorama superbă a mării.Află despre ea, că are o fiică căsătorită cu un nigerian și locuiește la Montreal…Pentru Radu, femeia cu fiece clipă devenea și mai interesantă și mai enigmatică. Insista mereu să fie împreună, acoperind toate cheltuielile distracțiilor ce le dorea din abundență…Mergeau la moara dracului, menajerie, delfinariu,se plimbau amîndoi în catamaran,meseau în restaurante scumpe și dansau pînă după miezul nopții pe terasa cu ieșire la mare… Înainte de despărțire, Radu Inereanu îndrăzni să recunoască:
-- Niciodată nu mi-a fost atît de bine în compania unei femei. Sunteți superbă! apoi continuă cu o ușoară tristețe: Regret că foarte de curînd ne vom despărți. Am impresia că sunteți ultima femeie pe care o iubesc din viața mea…
-- Ai o asemănare fantastică…și la înfățișare și la caracter cu taică-meu!.. Precum mi-a povestit mama, era un bărbat romantic, dar naiv…Nu a prevăzut pericolul morții…și îndată femeia deveni alta, cercînd să-și răscolească memoriile triste: Doresc să ai o amintire frumoasă de la mine. Uite ce cadou ți-am cumpărat.
Radu Inereanu a fost frapat. Didona îi procurase…( visul lui din ultimii ani)! un calculator portativ sofisticat. Înțelesese că femeia este foarte bogată iar dînsul, însemna ceva pentru ea.
-- Didy! Dulcea mea Lavrentia, ce faci? Nu merit așa ceva , se emoționă el, zăpăcit de-a binelea de gesturile de binefacere ale femeii. Am nevoie de acest l”ordinateur, dar…
Ea îl privea dulce, amuzată oarecum.
-- Vei scrie la el despre întîlnirea noastră. Nu-i așa, Radule?
-- Nu încape nici o îndoială.
-- Îți plac femeile ? îl întrebă dînsa în ziua cînd aveau să se despartă.
-- E firesc pentru un bărbat sănătos.
-- Extraordinar! Semeni ca două picături cu tatăl meu, pe care nu l-am văzut niciodată.Din păcate, a fost asasinat, cînd eu nici nu mă născusem…Datorită ție… mi se pare că l-am întîlnit prima oară în viață. Drumurile noastre se despart, dar mi se pare că n-o să te uit nici pentru o clipă de azi înainte…
-- Bănuiesc că aveți o mamă foarte frumoasă, zise Radu bulversat, nemaiștiind ce să spună femeii, care îl urmărea cu drag.
-- Fiind secretară la Kremlin, a fost amanta lui Lavrentie Beria…pe care l-a iubit pînă la moarte și, în ultimele ei zile, regreta că nu știa unde se află mormîntul lui, pentru a fi îngropată alături de el… Grație ție, eu nu mai pot să tac...
Femeia, îi dărui și o pereche de ochelari cu linze strălucitoare, apoi îl fotografie.
S-au despărțit, sărutîndu-se ca doi tineri îndrăgostiți, fără a cere unul de la altul adresele.
45
Într-o zi de disperare, Radu Inereanu se întîlni…cu dracul, care avea un chip de femeie seducătoare.
— Preferința ta de a fi mai mult în singurătate este un simptom de schizofrenie, îl luă în zeflemea necuratul, dezgolindu-și a nerușinare coapsele păroase.
Din studiile făcute, Radu știa că michiduță, în esență este un filosof care balansează între fățărnicie și rău, răpind sufletul omului. Radu potrivi că e momentul să intre într-o polemică acută cu el. Altfel poate fi învins și trimis în tabăra diavolească.
— Dumnezeu mă inspiră...în singurătate
La cele auzite, spre surprinderea lui Radu, chipul drăgălaș de femeie imediat se transformă într-un moșneag cu barbă , cu ochii holbați. În picioare avea cizme murdare de noroi, rămînînd îmbrăcat în aceeași fustă înflorată. Doar că , oarecum jenat, își acoperi coapsele păroase.
— Cît vă aflați în viață, trebuie să fiți printre semeni, zise bătrînul. Păcatul și nepăcatul se frămîntă numai între voi. Cînd vă însingurați, greu îmi vine să vă trimit păcate...Un schizofrenic nu poate crea frumosul pentru Dumnezeu. De aceea lasă-te de creația asta și hai cu mine în împărăția cerurilor... N-ai nici o teamă. O jumătate de împărăție e a lui Dumnezeu și altă jumătate e a mea. Cine-a spus că împărăția mea se află sub pămînt, v-a mințit amarnic!
— Dar ce este moartea? îl întrebă Radu Inereanu: E a lui Dumnezeu sau a diavolului?
— Jumătate e a lui Dumnezeu, iar cealaltă bucată e a mea!
Afirmația dracului sună convingător, dar cinic. În aceeași clipă, Radu Inereanu auzi un tropăit pe podele. În fața lui stătea deja un june energic, în cămașă căzăcească, cu o armonică în brațe, gata să-și continue dansul. Nici urmă de moșneag.
— Moartea nu e dorită de nimeni, zise nesocotindu-și părerea pînă la capăt Radu Inereanu.
— Ai o mare greșeală, tinere! Dacă ea face ravagii printre copii, miri și mirese, mame și tați cu mulți copii, atunci este trimisă de mine. S-o știi. Nu trebuie să vă închinați icoanelor. Să le ignorați... Atunci cînd moartea vine la cei bătrîni,ea este trimisă de Dumnezeul vostru...
— De ce spui Dumnezeul vostru? Tatăl ceresc este numai unul...
— Obișnuita naivitate omenească! zise zeflemitor Michiduță. Nu cunoști istoria, tinere...Eu, ca și bunul vostru Dumnezeu, trăiesc o veșnicie, iar voi ca paianjenii,doar cîteva zile... În decursul vieții pe pămînt, la o sută-două sau chiar o mie de ani, oamenii inventează alt Dumnezeu, altă religie. Diferite popoare se închină diferitelor icoane, zei, copaci, animale.Această naivitate de la înălțimile vieții mele veșnice se vede ca în palmă. Dracul e numai unul și același la toate neamurile! Cine a spus că atunci cînd domină răul, neapărat e tragedie? Prin rău se naște frumosul, iar prin frumusețe se naște iarăși răul... Dumneata accepți starea de singurătate, de schizofrenie pentru a picta. Oare nu am dreptate că, prin chin și rău, se naște frumosul?
— Afirmațiile tale scabroase nu sunt un adevăr, încercă să-i reproșeze Radu Inereanu, lăsînd pensula în vopsea.
— Adevărul în spațiul cosmic este știut numai de doi: Eu și Dumnezeu. Adevărul totdeauna este fățarnic, ca și minciuna. Altfel nu poate exista viața... Voi, oamenii, de cînd e viața pe Pămînt, aveți două probleme: cum să vă asigurați traiul și cum să vă autonimiciți... Sunteți naivi... Din timpurile străvechi și pînă azi, cînd asaltați cosmosul cu rachete moderne, inventați arme împotriva civilizației voastre... Acum eu și Dumnezeul vostru suntem în așteptare, cînd printr-un război nuclear vă veți pune capăt existenței… Atunci nimeni nu vă va salva: nici Dumnezeu cu răul, nici eu cu binele...
Încheindu-și afirmația, Michiduță se transformă în prunc, cu pielea catifelată, zîmbindu-i și bătînd bucuros tăpușele...
— De ce te transformi atît de imprevizibil? se miră Radu Inereanu. Nici nu știu cu cine să vorbesc: cu o domnișoară, cu un moșneag sau cu un copil.
— Îți demonstrez încă o dată, maestru al artelor, rîse el cu voce copilărească: Să te convingi că voi, oamenii, sunteți mereu în pielea mea, schimbători la trup și la păreri. Cel mai mult rău vă faceți voi înșivă și nicidecum altcineva... Eu doar sunt dator să vă curm apucăturile anapoda, pe care încercați să le faceți uneori... Mai trimitem , împreună cu Dumnezeu, cîte o izbucnire de vulcan, cîte un cutremur de pămînt sau alte cataclisme naturale. Natura este stăpînită de noi, deși visați să o stăpîniți voi... Așa ceva nu o să admitem...
— Și cît va continua această confruntare între oameni și împărăția cerească? îl întrebă Radu Inereanu.
— Da, există o limită... Cu miliarde de ani în urmă, stăpînii pămîntului au fost alte fosile... La început erau cuminți, ascultători... Dar au trecut alte milioane de ani și s-au obrăznicit ca și voi. Au început cu toată seriozitatea să-și atribuie stăpînire asupra cosmosului, asupra veșniciei. Multe din calitățile pe care trebuie să le avem doar Dumnezeu și eu au început să le însușească... I-am avertizat de nenumărate ori, dar cînd nu au înțeles, i-am nimicit pe toți... Și… răspunsul la întrebarea dumitale. De cum veți întrece limita accesibilității, neapărat veți fi distruși pînă la unul și în locul vostru vor veni alte civilizații din spațiul cosmic... Acest sfîrșit va veni curînd, de cum o să declanșați război termonuclear...
— De ce trebuie să pătimească și cei nevinovați, pașnici? continuă să pună întrebări Radu Inereanu.
--Precum diavolul este simbolul răului, iar Dumnezeu al binelui... În spațiul cosmic, totul este privit la general și nicidecum individual... Ãsta este adevărul! Voi, oamenii, ați fost chemați să fiți stăpîni ai pămîntului pînă veți înțelege că toți pînă la unul sunteți viețuitorii lui responsabili...
Michiduță reveni la chipul lui de domnișoară seducătoare. În picioare deja avea pantofi albi. Se roti , dezgolindu-și coapsele, încercînd să imite un dans de castanete.
— Stranii lucruri, făcu Radu Inereanu. De ce ai hotărît să-mi spui anume mie aceste cuvinte? Doar ca fiece muritor de rînd sunt neputincios să schimb ceva contrar voinței Celui de Sus...
— Fiindcă ești artist și ai posibilitate prin pînzele tale să le mai amintești o dată semenilor tăi să fie prudenți, că deasupra lor domnește sfîrșitul apocaliptic, care va veni din voia mea și a lui Dumnezeu.
— Iar dacă vîrfurile puterii nu vor să înțeleagă acest lucru? Ei, vîrfuitorii, au impresia că se vor afla veșnic la cîrmă...
— Atunci lasă-i să joace așa ca și mine. O veselie în timpul ciumei, cum vă abate mintea de la catastrofele care vă așteaptă... și dracul începu să se învîrte pînă se făcu nevăzut după pereții împodobiți cu tablourile lui Radu Inereanu.
În acea zi, Radu Inereanu nu mai reuși să picteze nimic. Culorile lui preferate erau negru,albastru și galben...Dar mai mult albastru ca cerul...
46
Radu Inereanu nu prefera nici vînătoarea, nici pescuitul. Week-end-urile și le petrecea cu prietenii și cunoscuții.
Odată, după îndemnul prietenilor din copilărie Ion Tîrsînă și al lui Grigore Săculțanu, , dar mai mult la insistența vărului Nicolae, s-a decis să meargă la o vînătoare de dropii din preajma păduricii de la Stănica. Vărul Nicolae Þurcanu era mai în vîrstă cu vreo 12 ani. Era feciorul mijlociu al mătușii Efimia, sora mamei și al lui moș Tudose, oameni cumsecade, la care Radu Inereanu își petrecuse primii ani de copilărie. Cînd începuse să frecventeze școala, lui badea Nicolae i se întîmplă o nenorocire. Îl călcase roata carului și rămăsese calic pe viață. Pășea șchiopătînd, dar avea brațe puternice, pe care le manevra îndemînatic. Aveai impresia că este în stare să se ia la trîntă cu un urs. Badea Nicolae avea și o fire glumeață. Știa multe pramatii, dar mai ales îi plăcea să le ticluiască. Radu Inereanu agrea compania lui.
Într-o zi , cei patru porni la vînătoare. Zbuciumul însă le-a fost zadarnic. Pe la chindie, după ce au mesit într-o poieniță, erau gata să se întoarcă spre Ineasca. Închinaseră cîte un păhăruț-două și aveau o dispoziție bună. Deodată, ca din senin, auziră niște foșnete și, pe lîngă ei, ca fulgerul, trecură două căprioare.Apoi un călăreț pe o iapă slabă, urmat de ogari roșcați și gonași ce suflau strident în surle.
— Opriți-vă, oameni buni! strigă Grigore Săculțanu. Unde v-ați avîntat? E interzis vînatul căprioarelor!
Cîinii și gonașii dispărură în desișul păduricii, iar călărețul, o huidumă păroasă cu ochii umflați de nesomn stăpîni calul în căpăstru și se opri pe malul unui iaz plin de buratici. Zăpăcit, călărețul, se uită pieziș în partea celor patru, lăsînd să se înțeleagă că nu este mulțumit de această întîlnire...
— Efim Turcul ! făcu Grigore Săculțanu cutremurat.
La aceste cuvinte, cel din șa lovi iute calul cu biciul și se făcu nevăzut. Cuvintele lui Grigore se dovediră extrem de uluitoare. Radu Inereanu pășea frămîntat ca și ceilalți, privind cu tristețe gospodăriile părăsite ale sătenilor din Fundătura Ineascăi. Unii din partea aceasta a satului murise, alții plecase în lumea mare și casele erau stăpînite de lacăte ruginite la uși.
— Þi s-a năzărit, Săculțene, făcu Ion Tîrsînă. Efim Turcu demult e mort... Mamă-sa, pe cînd era în viață, i-a făcut mormînt,cruce chiar la intrarea din cimitir...
— Mie la fel mi s-a părut că-i el, zise Radu Inereanu. Exact, chiar el era...
În acea clipă de descumpănire, Radu Inereanu reveni la evenimentele de 30 de ani în urmă...
Iulia Duluță absolvise școala medie și se pregătea pentru Conservator. Mînuia perfect acordeonul și cînta ca o privighetoare. Tocmai în acea lună de vară, dragostea dintre ea și Efim Turcu ajunsese la apogeu. Iulia era în centrul atenției. Deși se pregătea de examenele de intrare, ea participa cu regularitate la toate concertele din cadrul festivalului republican al artiștilor amatori. Efim Turcu era șofer în colhoz și trebuia să ducă artiștii în pădurea Budăilor, din preajma Mihalașei, unde era scena. Prietenia dintre cei doi tineri începuse încă de pe băncile școlii. În acea vară se vorbea că Efim Turcu a trimis pețitori la părinții Iuliei. Domnișoara însă refuzase categoric să se căsătorească, deoarece vroia să devină artistă profesionistă.Efim era insistent. Demobilizîndu-se, nu-și închipuia viața fără de Iulia. Fata era întru totul ademenită de scenă și admira măiestria conducătorului artistic Arvinte Botezatu, un bărbat înalt, cu părul blond, cîrlionțat. Efim deveni gelos. O urmărea la fiece pas. Domnișoara începu să-l ignoreze. Se sufoca observîndu-i insistența exagerată. Ba chiar începu să-l mintă că pleacă la Telenești după cumpărături, la piață, dar în realitate se închidea în club unde, asistată de Arvinte Botezatu, repeta programele de concert...
Consătenii invidioși începură să-l ațîțe pe Efim,potrivind că domnișoara este frumoasă, atrăgătoare și capabilă să îngenuncheze orice bărbat. Pe cînd Efim este un simplu mecanizator, fără de studii, dar cu cerințe majore.Era evident că între ei s-a produs o ruptură. Fata îl depășise în toate: era sociabilă, talentată, frumoasă și cu mare perspectivă. Avea deja un nume. Vocea ei era admirată de toată lumea. Ochii dînsei scînteiau de bucurie. Efim devenea și mai înfocat de gelozie...
În noaptea Duminicii Mari, Iulia Duluță dispăru fără urme...La început, părinții ei crezuseră că e plecată pe la rudele din Corobceni, Ciulucani, Crăsnășeni, dar trecu o zi, trecură trei... Efim a fost chemat la poliție și cercetat:
— Parcă dînsa mai poate înțelege ce face și cu cine merge...O să se întoarcă, precum i se va întoarce și cîntecul... Se va întoarce...răspunse cu răutate Efim.
Cîteva săptămîni satul a fost în stare de alarmă. După căldurile insuportabile de iulie, începuseră ploile. Iulia Duluță trebuia să meargă la Conservator, să susțină examenele de admitere, dar nu se știa despre ea nimic. Efim iarăși a fost chemat la poliție și supus torturilor. El o ținea una și bună:
— Nu vă bateți joc de mine. Nu știu nimic...Cînd veți găsi-o moartă și veți dovedi c-am ucis-o, puteți face orice din mine... Așteptați-o și ea se va întoarce...Cu tot cu acordeon și cîntece pentru a-i seduce pe bărbați...
Cînd ploile se potoliseră și răcoarea toamnei se simțea pe aproape, iar satul iaca-iaca avea să intre în vremea nunților, cadavrul Iuliei Duluță a fost descoperit de cîinii ciobenilor de la Stănica. Potăile trăgeau de picioarele ei, care ieșiseră din groapă o dată cu pămîntul răzmuiat de ploi. În vreme ce plîngeau dealurile, văile cutremurate de bestialitatea asasinului, Efim recunoscu tot. Escortat de polițiști, a mers la locul crimei, a povestit totul cu de-amănuntul, arătînd și locul unde a îngropat-o pe Iulia. A scos din iaz și acordeonul ei legat cu pietroaie...
Pentru omor abominabil, Judecătoria Supremă din Chișinău l-a condamnat pe Efim Turcu la moarte. De scîrbă și rușine, tata lui muri chiar neajungînd în ziua judecății. Mamă-sa,avînd numai atîta fecior, plecă din sat, la soră-sa din Bănești... Fiind întîlnită de oameni, ea spunea că , după Judecată, a primit hîrtie de la instanțe că sentința a fost executată. A primit, drept confirmare, și hainele feciorului...
Cu timpul, lumea se mai potoliseră. Murise ambii părinți ai Iuliei. Mama lui Efim Turcu a pus o cruce sub un gard de cimitir,semn că acolo este locul de odihnă veșnică a feciorului... După încă vreo 15 ani, rar cine-și mai amintea de acea tragedie.
Acum Radu Inereanu, împreună cu prietenii lui din copilărie, erau total dezorientați.
— Poate că a fost o amnistie și lui Efim Turcu i s-a schimbat pedeapsa capitală prin ani grei de dubă, își expuse el părerea.
— De ce nu s-a știut nimic? se miră vărul Nicolae.
— Cui trebuia să raporteze despre toate-acestea satul, dacă părinții lui demult au murit și nu mai avea alte rude, își spuse părerea Ion Tîrsînă...
— E adevărat că toți criminalii neapărat se întorc la locul crimei săvîrșite?
— De regulă e o legitate, îi răspunse Radu Inereanu lui Grigore Săculțanu.
Deși fuseseră la vînătoare, la odihnă adică, în acea zi nu le-a ticnit nici masa și nici băutura. S-au despărțit în tăcere, nedorind să divulge cuiva cele văzute în miezul zilei. Cu atît mai mult că nici nu erau siguri. Doar foarte mulți oameni au o asemănare izbitoare unul cu altul.
La doar cîteva zile după revenirea la Chișinău, Radu Inereanu află că Efim Turcu a fost găsit mort, cu o rană la inimă trasă dintr-o armă de foc. Un cal îl trăsese prin arătură, pînă la crucea părăsită, acoperită de cătiniș din cimitirul vechi al satului.
47
Oricît se străduia, Radu Inereanu nu se considera optimist.
Cu vreo zece ani în urmă, avea posibilitatea să călătorească prin țări străine, să converseze cu reprezentanți ai diferitelor popoare. Într-un moment dat totul s-a terminat. Provincialismul basarabean îl sufoca. Simțea că tînjește după țara în care s-a născut. Imperiul, cu excepția politicii de rusificare, lăsase o amintire frumoasă despre anumite locuri, despre armată, tinerețe. Doar amintirea despre anii de studenție era neplăcută.
Printre studenți nu s-a simțit bine. Majoritatea din ei se străduiau să-și facă carieră. Mai erau și turnători, agenți ai securității, care aveau grijă de ținuta morală a unui viitor om al dreptului. Radu Inereanu era cu totul altul. Iubea literatura. Citea cărți doar în limba română, ceea ce îi excita pe mulți... Intuia toate-aceste spionomanii și-l chinuiau la culme. Nu se simțea liber. În jurul lui era o atmosferă tensionată...Regreta mult că nu a avut prilejul să învețe la una din instituțiile de învățămînt superior din Moscova sau Sankt-Petersburg... Pe atunci, se obișnuia ca cei mai buni studenți să fie transferați la instituții prestigioase. Acolo însă nimereau doar agenții direcți ai KGB-ului... Radu Inereanu știa adevărul, dar nu putea face nimic. Se conducea de zicala românească: “Să taci nu poți, dar să vorbești nu ai cui!” Să stea în acel loc pe care i-l doresc semenii și nicidecum pe cel ce l-ar fi meritat. Cînd au venit la putere forțele naționaliste, putea fi solicitat și el… Apoi , după ani, nefiind luat în considerație de conaționali , dînsul a înțeles că are o sumedenie de dușmani. Mai ales că aceștia, peste noapte, au devenit democrați, agrarieni,socialiști, comuniști... Dar viața trece. Radu Inereanu se impunea să trăiască cu amintirile din copilărie…
Tot mai des se gîndea la părinții lui, care nu mai erau în viață. Analiza acele două caractere complicate, pe care le-au avut mama și tata. Radu Inereanu semăna atît mamei, cît și tatălui. Tata a fost deseori dur cu el. Mama însă o mare sufletistă, dar nenorocul a urmărit-o toată viața. Bunătatea ei nu a fost răsplătită. Era foarte ospitalieră. Iar cei primiți de ea, aveau plăcere să o bîrfească… La fel se întîmpla și cu Radu Inereanu... În ultimii ani, îi era scîrbă de mentalitatea pe care o are. Se gîndea întruna la suicid, la moarte. Odată, un amic l-a bruscat, știindu-i păsul:”Ce tot îndrugi de moarte, mizerie? Știi ce a spus un înțelept? În rusește sună așa: “Smerti, ăto ujasnoie nikogda...” Pricepi?!
Oricît te străduiești, niciodată nu ești sigur că mîine nu vei avea probleme.Radu Inereanu se considera un om nenorocos, deși... fericit. Cîndva, în adolescență, concluzionase că nu totdeauna cînd îți este greu, insuportabil ești nefericit. Poate fericirea adevărată e tocmai în aceste momente nefaste. Sănătatea omului e șubredă. Azi ești bine sănătos și la un anumit moment începi să te uzezi…Cîți regi, avînd de toate, cînd le-a venit timpul, au pus mîinile pe piept. În fața morții toți sunt egali! Trebuie să te bucuri de viață.
Imediat după absolvirea școlii medii, Radu Inereanu, hotărî să meargă la Facultatea de Drept. Era un non-sens pentru el. Pe atunci, în Moldova se considera cea mai prestigiosă facultate, dar acces aveau doar membrii PCUS, precum și persoanele cu stagiu în muncă… Radu, a insistat să meargă acolo, deși i s-a propus să dea documentele la Istorie sau Filologie. La examenele de admitere nu i-a mers.Abia după demobilizare tata l-a adus la prietenul familiei, Selivestru Maximilian, un om de o cumsecădenie extraordinară. Profesorul, l-a privit și a zis:
-- Ești puternic, zdravăn. Înseamnă c-o să fii băiat bun, la Drept!
Concursul a fost mare! După examene, Radu a plecat acasă. În acele zile de așteptări nerăbdătoare și-a zis în sine: “ Dacă devin student, mă voi considera cel mai fericit om din lume! Iar oamenii, care m-au ajutat, n-o să-i uit niciodată!..”
Peste o lunîă primi confirmarea. Grație lui Selivestru Maximilian cărui îi va fi recunoscător toată viața.
48
De cum țara își declarase independența, pe lîngă Ministerul de Interne, se formase un Departament de combatere a crimei organizate. În cadrul acestei organizații fusese angajați cei mai experimentați și dotați colaboratori. În virtutea exercitării funcției de avocat, Radu Inereanu avea ocazia să se ciocnească des cu cei de la instituția în cauză. Deși aceștia trîmbițau în mass-media că statul nu-i asigură la timp cu salariu, lîngă edificiul de pe strada Bucuriei puteai să vezi cele mai moderne automobile. Departamentul devenise o sperietoare a societății, căci în fruntea lui era un general, “omul celor de la Putere”. Ulterior mulți dintre colaboratorii acestei instituției, deveneau doctori în științe, demonstrînd în monografii, de o ținută poligrafică impozantă, eficacitatea curmării criminalității în tînărul stat Republica Moldova... Cu toate-acestea , în țară apărură cîteva clanuri ale autorităților lumii interlope. Radu Inereanu ajunsese la concluzia că autoritățile criminale sunt în deplină concordanță cu guvernanții, aceștia menținînd societatea într-o tensiune psihologică, la care nu visase nici cel mai pesimist om pe cînd la cîrmă erau comuniștii. Radu Inereanu s-a pomenit că trăiește într-un stat criminalizat, unde elementul delicvent este întronat în vîrfurile piramidei. Bussinesmanii, afaceriștii, lingușitorii, trădătorii aveau cea mai mare pondere. Aceștia, prin escrocherii, furturi deosebit de mari, tîlhării, jafuri acumulau patrimoniul național, materializîndu-l în edificii impunătoare, magazine, baruri,saloane de distracții, partide politice...În timp ce satele Moldovei tot mai mult coborau în beznă. La mijloc domnea zîmbetul fariseic al unui președinte, atmosfera de tolerare. Radu Inereanu se sufoca dîndu-și seama că această stare de lucruri nu se va schimba. Ce să facă? Unde și-ar putea găsi salvarea, refugiul? De nenumărate ori a fost avertizat de către persoane anonime, să fie mai indulgent cu guvernanții. Știind că este om onest, care evită orice încălcare de lege, nu avea de ce să se teamă, deși se simțea mereu într-o stare tensionată.
Aflîndu-se într-o deplasare la Telenești, ocazionalRadu Inereanu se pomeni la o masă cu cei de la Departamentul în cauză. Tot aici se aflau în turneu artiștii circului.
— Curînd o să dai seama, profesore! îi făcu amenințător din deget Ioachim Negru, șeful polițiștilor de la Departament. Știm că soția ta, face bișniță cu galoși importați din Bulgaria.
— Lasă-l în pace! El a nimerit între artiștii lui, zise un căpitan puțin amețit.
— Fie, căzu de-acord Ioachim Negru... Și să știi, profesore, mai puternici ca noi în țara asta nu există! Pînă și circul este în ochiana noastră. Știi ce au făcut circacii? și el slobozi un rîs îndelungat. Au scris pe documente că leii, tigrii și celelalte lighioane de-ale lor au mîncat cîteva vagoane de carne... În realitate este o crimă organizată. Banii pentru carne i-au pus în buzunare!
— De-atîta ne-am pomenit aici, la chef, îi aminti căpitanul. Noi îi depistăm, iar dumneata îi aperi. Dacă ne dau ursul în astă seară, nu vom intenta acțiune penală împotriva lor.
Radu Inereanu vru să plece, dar Ioachim Negru îl apucă de guler:
— Dacă ne părăsești, înseamnă că nu ne stimezi. Stai pe loc! Avem nevoie de admiratori, de spectatori! Pe deasupra, tu vei fi nevoit să iscălești actul ca martor asistent și ocular...Ai înțeles. Pe loc!
Radu Inereanu avea senzația că e luat ostatic, fiind nevoit să asiste la acel ospăț, unde majoritatea artiștilor și colaboratorilor Departamentului în cauză erau beți criță. Polițiștii acuzau, iar artiștii se justificau, dar , în general nimeni nu asculta ce se vorbește...
La poarta cantinei vechi, în ograda înconjurată de un gard înalt, stătea prins în lanțuri un urs mare, care mormăia supărat...
— Nu se poate, zicea un țigan în haine înflorate și luciose către Ioachim Negru. L-am învățat ani întregi s-arate scamatorii. Cu el îmi hrănesc copiii... Dacă vreți, luați o gazelă… Și carnea ei e mai gustoasă...
— Leoarba închisă, borîtule! se oțărî șeful Departamentului... Eu niciodată nu am vînat urși! și, abia ridicîndu-se de pe scaun, clătinîndu-se, strigă: Să iasă la iveală toată lumea!
— Domnule general, încercă să se opună țiganul.
— Încă un ins cu mintea trează, zise supărat Ioachim și le ordonă subalternilor: Imediat să fie amețit !
Doi vlăjgani înșfăcă dresorul de subsuori, îi deschise gura și-i turnă o sticlă de “Barza neagră“. Mișcările polițiștilor fusese dibace încît nu puteai avea nici o bănuială că se află în stare de ebrietate.
Ioachim Negru scoase demonstrativ un iatagan din buzunar, se apropie de urs și trase toată magazia de cartușe în el...
Animalul se ridică muribund în două labe, desfăcu larg gura și se prăbuși la pămînt.
Polițiștii, plini de admirație, aplaudară isprava șefului.
— Actul este gata scris, zise curînd șeful circului... Am notat că ursul, avînd rabie, s-a năpustit asupra omului…
-- …și pentru apărare legitimă a fost ciocnit în frunte, adăugă bucuroș Ioachim Negru. Ce băieți pricepuți sunteți!
— Bravo! îl bătu adjunctul lui Negru pe umăr, abia clătinîndu-se. Să se iscălească toți cei prezenți la fața locului.
— Dar vă rog... Pielea o lăsați circului, pentru a da darea de seamă.
— Nici o problemă, maestre! zise șeful Departamentului și, nimerind cu privirile injectate pe Radu Inereanu, îi ordonă: Dumneata la fel iscălește documentul... Pentru pondere, ca persoană dintr-o parte...
— Eu n-am dreptul. Sunt avocat, răspunse Radu Inereanu...
— La muierea ta în așternut ești avocat, zise căpitanul iritat. În situația dată ești persoană particulară...Semnează, dacă nu dorești să apară un proces-verbal, prin care s-ar adeveri că dumneata ai avut armă și ai împușcat ursul .. Da,da! Dumneata ai ucis ursul!..
După multe amenințări, Radu Inereanu își depuse iscălitura cu mîna stîngă....
În zori, cei prezenți au închinat încă o dată în cinstea vînătorului iscusit. Apoi colaboratorii de poliție, la un gest al șefului, care vîrî în buzunarul vestonului copia unui act, s-au urcat în limuzinele lor moderne cu girofar și au plecat.
— Mulțumim, mulțumim pentru vizitare, îngînă șeful circului la despărțire cu ei. Credem că n-o să ne mai chemați la interogări.
--Totul este normal, răspunse Ioachim Negru.Dar să nu vă mai văd prin locurile noastre niciodată... zise el amenințător artiștilor cu ochii împăienjeniți de spaimă. Că de nu, o să vă împușcăm toate lighioanele dresate. Noi nu glumim!
49
În vara înainte ca Radu Inereanu să meargă în clasa întîi, au fost multe ploi torențiale. Într-o zi, aflîndu-se pe deal, în preajma unei scîrte cu paie, fi loviți de fulger doi săteni: moș Anton Þurcanu, megieșul lui Radu Inereanu, și Tudor Nanauca, un bărbat înalt, smolit, care era tractorist. Ineasca a trăit o tragedie.Plîngea de la mic la mare. Tudor Nanauca era flăcău. Nici nu a izbutit să creeze o familie, că a murit în floarea vîrstei. Moș Anton Þurcanu însă, împreună cu mătușa Anastasia, avea tocmai șapte copii: cinci băieți și două fete. Unul mai mititel decît altul! Mătușa Anastasia era verișoara lui tata, o femeie voinică,hotărîtă în vorbă. Se părea că nenorocirea trebuia s-o înfrîngă. Ea însă se ținea dîrză la durere. Organiză bine înmormîntarea și dădu de pomană, după cum era obiceiul. Avea frați și surori, care o compătimeau și le era jale de situația în care se pomeni. Ea, cu durerea crispată pe față, își ștergea ochii roșii de plîns și zicea:
— Acum se începe marele chin, oameni buni!.. Am rămas singură cu șapte suflete și n-am să-i las cum a da Dumnezeu! Hai, veniți cu mama, mititeilor, plîngea dînsa. Mama îi cu voi... S-o ascultați pe mama... Dumnezeu e mare. El l-a luat pe tat-o în ceruri și tot el o să ne poarte de grijă...
La doar cîțiva ani după moartea tragică a soțului, a murit mezinul. Apoi, într-un stupid accident rutier, Iulia, fiica mai mare.Dînsa avea părinți, mai avea surori, frați, dar care nu puteau s-o ajute cu nimic. Toate poverile vieții cădeau pe spatele ei. Ea era și mamă și tată.Nimeni nu a auzit-o vreodată să fie apucată de istericale,în situația în care nimerise. Cu Radu Inereanu se împăca bine, erau ... verișori de-a doilea. Deși diferența de vîrstă era ca dintre mamă și fiu.Venea la ea să se sfătuiască, să o consoleze. Arareori, mătușa îi povestea despre copilărie, război, foame și deportări în Siberia. Cei care-i ascultau mărturisirile erau zguduiți de emoții. Timpul trecea. Cei cinci copii patru feciori și o fată se ridicau mărișori, creîndu-i griji și mai mari. Feciorul mai mare se dovedi a fi huligan și-i crea mereu probleme. Dar mătușa Anastasia îi calma pe toți, îndemnîndu-i să fie răbdători, căci timpul o să le tămăduiască pe toate. Radu Inereanu adeseori o găsea pe mătușă trebăluind ceva pe prispa casei și-i era nespus de interesant să tăifăsuiască cu ea. El devenise student și, atunci cînd venea în vacanță, numaidecît trecea și pe la dînsa.
— Cum trebuie să se poarte omul la durere? o întrebă odată Radu Inereanu.
— Să-ți păstrezi cumpătul, dragul meu. Tu ești cel care trebuie s-o depășești, Necazul, cînd e legat de un mort, este o mare grijă. Trebuie să suporți și durerea și trebuie să organizezi masa de praznic, pomene, mai ales știind că în casa ta suflă vîntul...
— Și cum te-ai descurcat?
— Am împrumutat. Am intrat în datorii. Eu toată viața trăiesc numai cu datorii. Oamenii din sat m-au ajutat , dar nu mi-au dat pe gratis un capăt de ață... Cu ajutorul lui Dumnezeu, le restitui... Oamenii mă cred, mă așteaptă îngăduitori. Să nu fi fost săritori la nevoie, apucam dealurile...Bogdaproste la toată lumea!
Apoi peste ea se năpustiră ...bolile. Copiii crescuseră mari. Aveau familiile lor. Trăiau bine. Iar ea stătea mereu singură pe prispa casei, oloagă de picioare. Se îngrășase, avea o față îndurerată, dar cînd îl vedea pe Radu parcă se trezea la viață. Avea o dorință de a sta cu el la sfat, de a glumi...Casa ei ieșea cu ograda drept în drumul central al satului și ea, cu fiecare trecător, aveau grija să se salute, să se intereseze de necazurile și grijile pe care le are. Oamenii venea la ea să-și împărtășească, necazurile. Potriveau că ea, care a trecut și a suferit atîtea tragedii, este cel mai bun consolator, lecuitor al tuturor necazurilor...
— Ce este viața? îndrăzni s-o întrebe odată Radu Inereanu, cînd el deja absolvise facultatea și lucra consilier juridic la un trust din Chișinău. Se aștepta ca întrebarea filosofică s-o pună la încurcătură pe bătrînă.
— E mai mult chin, mai mult durere, dar este plăcută, interesantă, răspunse dînsa. Chiar și atunci cînd stai zăcînd la pat.Vrei să mai trăiești o zi, o clipă... Să vezi cum amurgește, cum răsare soarele, cum trec pe drum oamenii, fiecare cu grijile lui, cum zboară păsări uitate pe cer...Zboară, zboară în căutarea depărtărilor unde au de dus...Cîteodată mă uit ore întregi la ele și mi se pare că sunt alături...
Lui Radu Inereanu i-au plăcut afirmațiile ei. Mai ales ultima frază: “Păsări uitate pe cer...”Cît de frumos și trist i se părea lui această imagine. Ani la rîndul s-a străduit să picteze o asemenea pînză.
…Mătușa Anastasia a murit pe prispa casei, înconjurată de copii și nepoți. Așa a vrut ea. Să moară la lumina zilei, în văzul satului... Din nefericire, Radu Inereanu era într-o deplasare în Estonia și nu a fost la înmormîntarea ei. Dînsa i-a rămas în memorie pentru toată viața ca o femeie dîrză, cu multă dragoste de viață.
Cînd s-a întors acasă, a găsit în cimitirul satului un mormînt încoronat cu flori. Pe crucea de stejar, feciorii atîrnase fotografia ei din tinerețe — un chip frumos, cu privirile senine, îndreptate parcă spre cer.
Din acel moment, Radu Inereanu simți că este gata să picteze...păsări uitate...în zbor.
50
Sirianul Saddam Kadaffi, venit să-și facă studiile la Facultatea de Drept de la Universitatea Independentă, mereu vorbea că în țara lui sunt legi stricte referitor la preacurvie. Dacă o femeie este bănuită de înșelăciune, bărbatul are dreptul s-o … extermineze. Nici adulterul nu se salută la Damasc. Ba chiar se condamnă.
La Chișinău, sirianul avea un succes nemaipomenit la femei care, pentru cîțiva dolari, își pierdeau cumpătul. Numai în cîteva luni, domnișorul timid obținu faima unui adevărat donjuan.Cazanova! Radu Inereanu asculta uimit cu cîtă pasiune se lăuda sirianul, imaginîndu-și că la el în țară femeea este cu mult mai valoroasă decît în această margine a Europei. De la un timp, Saddam începu să le rînduiască pe fete ca pe mănuși. Se aventurase cu domnișoarele de la Facultatea de Medicină, consolîndu-se cu faptul că acestea nu-l vor contamina, sau vor purcede gravide pentru a-i aduce prejudicii...Într-o singură lună, el izbuti să se iubească cu vreo cinci fete din aceeași grupă.
Odaia în care locuia el, împreună cu Radu Inereanu, era numită “Ministerul bordelurilor”. Sirianul era în culmea fericirii. Amețea de-atîtea aventuri amoroase!Duduițele prinseră a-și manifesta nemulțumirea, pricepîndu-l atît de viril și schimbător ca vîntul de afară. Saddam le trata pe toate cu o vădită trufie. Pierduse controlul asupra lui și își permitea să le bruscheze, să le insulte, deși, după fiecare întîlnire, avea grijă să le remunereze. Le arunca bani în pat, aidoma cum ai arunca un halip de pîine cîinelui... Fetele erau tolerante poate numai din cauza că aveau nevoie de bani.Radu Inereanu a încercat să le ia apărarea de cîteva ori, dar ele continuau să-i dea tîrcoale flăcăului. A înțeles că revolta lui e zadarnică și a conchis că preacurvia femeilor și bărbaților pe toate meridianele globului este o chestiune internațională, și nicidecum națională...
Într-o zi, Radu Inereanu suferi un acces de apendicită și se pomeni în spital, pe masa de operație.Intervenția chirurgicală s-a dovedit a fi complicată, încît medicii l-au ținut în sala de reanimare. A stat pe patul suferinței cîteva zile. Într-o dimineață îl văzu pe alt pat, alături, pe Saddam Kadaffi. Se afla într-o stare grea. Avea febră și pe frunte îi jucau broboane de sudoare. Radu dori să afle ce s-a întîmplat cu amicul lui. Acesta îl privea pieziș, încrețea fruntea de durere și cu mîinile, de durere, boțea cearșaful.În ochii lui se întrevedea și o umbră de mare timiditate.
— Femei mai criminale ca în Moldova cred că nu există în lumea întreagă, zise el într-un sfîrșit. Mi-au stricat viața pentru totdeauna, dar mare este Allah! El o să le pedepsească pentru păcatul care l-au făcut...
Din acele frînturi de frază, Radu Inereanu nu a izbutit să afle aproape nimic. Spre seară, fusese transferat într-un salon cu alți pacienți, de la care a aflat adevărul despre sirian...
Era vorba că duduițele de la medicină i-au făcut festa. Printr-o înțelegere prealabilă, au venit la el într-o seară, luînd cu ele instrumentarul medical necesar unei intervenții chirurgicale. Una din ele i-a turnat în ceaiul lui preferat un somnifer puternic. După ce Saddam Kadaffi adormi, acestea, în virtutea profesiei lor, l-au urcat pe masă și l-au castrat...Neașteptînd să se facă ziuă, tustrele au dispărut din oraș. Au plecat într-o deplasare în Rusia. Intervenția lor chirurgicală a fost la nivel. Revenindu-și, sirianul începu să bată alarma.Ceva se întîmplase cu sănătatea lui, din cauza nerespectării regimului și începu o febră puternică. Medicii, consultîndu-l, au confirmat că operația a decurs corect și viața lui este în afara oricărui pericol...
Poliția a protocolat formal reclamația lui Saddam Kadaffi. La externare, sirianul avea o înfățișare speriată dar cuminte. Fetele n-au fost trase la răspundere, fiindcă nimeni nu s-a mai interesat de ele.