Inima mea s-a copt. S-a desprins de pe artere și vene și a căzut printre intestine.
Medicul și-a pus ochelarii și s-a lăsat pe speteaza scaunului.
- Nu pot să fac nimic, imi pare rău.
- Bine, dar nu mai pot mânca, nu mai pot bea, i-am zis ținându-mă de stomac.
Rămase o clipă pe gînduri apoi spuse:
- Am putea încerca ceva...
Imi arătă un loc lîngă perete și mă rugă să stau în cap.
Și inima mea a căzut în cap.
- Vă simțiți mai bine?
Am vrut să-i spun că n-aud nimic, dar n-am putut să-i zic decît ta-ta...ta-ta...
Doctoru a înțeles imediat. S-a făcut palid, și-a șters fruntea și mi-a spus:
- Trebuie să vă operez imediat, și m-a condus pînă în sala de operații unde m-a așezat pe-un pat alb.
- Nu doare, mă asigură el și aduse un clește lung.
Nu m-a durut.
La plecare mi-a dat inima învelită într-o pungă, mi-a strîns mîna și m-a asigurat că de acum înainte n-o să mai am probleme. Am fluturat un zîmbet, l-am salutat, și am ieșit avînd grijă de buzunarul stîng al hainei unde bătea inima mea.