Copilul din noi...
Ediția a III -a , revăzută și adăugită, iunie 2005 - august 2006.


Am găsit într-o arhivă personală din anul 2003, ceva interesant:

Gândul anului 2003:

Tot ceea ce iubește omul pe lume, pierde, cu o singură excepție: pe Dumnezeu. Cine iubește pe Dumnezeu, primește pe toate celelalte!

Reflecția pare amară și poate, într-o anumită măsură, chiar este. Depinde de unde este privită.
Experiența pe care am acumulat-o în perioada care a trecut de atunci (anul 2003), dovedește că nu m-am înșelat.
E vorba de atașamentul față de diferite forme ale Manifestării.
Tot ceea ce înseamnă Manifestare (lumea fizică, materială, palpabilă și nu numai), este supus transformării, evoluției. Așadar, este vremelnic.
A te lega foarte mult de ceva vremelnic, conduce la durere, ca urmare a pierderii acelui ceva.
Pentru că ne transformăm continuu --- cel de ieri moare și lasă loc celui de azi --- și pentru că undeva, în zonele obscure ale memoriei, trăim convingerea că acel ceva este veșnic și de neschimbat.
Această falsă opinie, generează durerea.
Ne naștem.
Un boț de carne, aproape informă --- dacă facem abstracție de forma umanoidă.
Nu suntem altceva decât un potențial om. Pentru a deveni altceva, este nevoie să creștem. Să evoluăm. Să învățăm să vorbim, apoi să mergem; apoi școala, liceul, unii merg chiar mai departe. În tot acest timp, trecep prin evenimente; luăm decizii. Deciziile pe care le luăm, ne vor conduce către schimbări.
Ce sunt toate acestea, altceva decât o continuă transformare?
Ne-am obișnuit însă atât de mult cu acest spectacol, încât scăpăm din vedere esențialul acestuia: faptul că totul se schimbă, inclusiv noi.
Mai grav este că nu suntem conștienți că noi înșine așteptăm această schimbare și chiar ne-o dorim.
Mama așteaptă ca bebelușul să spună unul, apoi două cuvinte; bebelușul devenit omuleț, așteaptă "să se facă mare" pentru a putea riposta nedreptăților --- reale sau imaginare --- pe care le fac cei mari față de el. Așa trece timpul și într-o zi, descoperim că am ajuns la o vârstă oarecare, că nu mai suntem copii, adolescenți, tineri...
La cei mai mulți dintre noi, această descoperire produce ruptura și apare revolta față de ceea ce este până la urmă același proces natural pe care cândva îl iubeam: creșterea. Evoluția.
Creștem. Evoluăm. Din păcate, undeva pe acest drum, pierdem ceva. Pierdem acea inocență, acea seriozitate și responsabilitate pe care copilul o are în timp ce se joacă. Cineva mi-a spus că un copil nu pote fui responsabil și serios. Mă îndoiesc de faptul că albina, atunci când culege polen pentru păstură și nectar pentru miere, întreabă pe cineva dintre noi, oamenii, dacă ceea ce face ea este sau nu serios și responsabil. Nici copii nu se sinchisesc dacă noi, cei mari, suntem de părere că ceea ce fac ei este serios și responsabil.
N-am văzut în cei patruzeci și șapte de ani de viață niciodată un copil care să se joace în bătaie de joc. Felul în care privim noi joaca unui copil, este problema privitorului, nicidecum a celui observat.
Toți copii sunt foarte serioși atunci când se joacă. Totuși --- și asta este foarte important --- ei știu că se joacă!
La asta se referea Isus când spunea "Lăsați copii să vină la mine, căci cine nu va fi ca ei, nu va ajunge în împărăția Tatălui meu".
Isus ne atrăgea atenția că trebuie să fim nevinovați, serioși și responsabili pentru ceea ce gândim, pentru ceea ce spunem și pentru ceea ce facem.

Multă lume confundă vârsta și anii, cu acele calități presupuse a fi specifice vârstei:
inocență, justiție, responsabilitate, corectitudine.

Mi-au plăcut copii de când mă știu. Se pare că mă și înțeleg bine cu ei. Unii "oameni mari" mi-au spus că mă cobor la mintea lor. Ba chiar unii că "am dat în mintea copiilor". Ba chiar mi s-a atras aternția că nu aș vedea că anumite jocuri ale copiilor sunt crude și periculoase. Le văd. A vorbi însă despre urât, despre malign, despre răul personificat sau virtual, nu înseamnă altceva decât a îi recunoaște dreptul de a intra în istorie. Iar eu, refuz acest drept acelor evenimente care nu îmi produc altceva decât frustrări și durere.
Așadar, mă cobor la mintea copiilor?
Nu! Pur și simplu, m-am zbătut din răsputeri de-a lungul vieții, să nu ucid copilul din mine. Așa încât, nu mă cobor la mintea copiilor. Las copilul din mine să se joace cu cei de vârsa lui! Asta e tot! E chiar așa de complicat?
Mai mult decât atât, îmi rezerv dreptul de a mă juca cu acei copii care mă fac să simt bucuria de a trăi, de a exista, care mă constrâng prin joaca lor să mă întreb dacă mă ridic la nivelul inocenței lor sau nu, dacă mă ridic la nivelul sincerității lor sau nu, dacă le ofer cu adevărat ceea ce așteaptă ei de la mine sau pur și simplu, mimez maturitatea pe care ei mi-o pretind. Chiar dacă un copil nu poate face distincția între responsabilitate și iresponsabilitate din punct de vedere filosofic, conceptual, înăuntrul său, el știe cu precizie ce e bine și ce e rău. Toți aflăm ce este durerea, încă de foarte devreme. Cu toate acestea, pe parcurs, începem să uităm acest barometru care ne indică extrem de precis cât de corectă este o acțiune a noastră sau o alta. Mai ales dacă cei din jurul nostru, s-au străduit din răsputeri să ne ferească de orice durere. Devenim la un moment dat atât de opaci la tot ceea ce înseamnă durere, încât atunci când o provocăm altora, ni se pare că facem ceva firesc, ba chiar că eram datori să o facem.
Privitor la calitățile vârstei, am descoperit că educația pe care o primim, ne face să devenim perverși. Unii mai mult, alții mai puțin.
Suntem pedepsiți în copilărie atunci când "cei mari" consideră că am greșit.
Am descoperit că sunt extrem de rare cazurile când "cei mari" au cu adevărat dreptate. De cele mai multe ori, e vorba de neputințele lor, de ambițiile lor deșarte, de prejudecățile însușite și ridicate la rang de lege, care sunt într-un fel sau altul lovite și din acest motiv, "păcătosul" trebuie pedepsit. Subiectivism...
De ce "trebuie"? Chiar trebuie?
Spre exemplu, tati are chef să fumeze, dar îi e lene să-și cumpere țigări. Și atunci îl trimite pe "ăl mic", chipurile "să se-nvețe cu munca".
Eu zic: să se învețe cu nedreptatea, cu arbitrariul, cu toanele celui puternic, care își măsoară puterea cu cel slab,.
Pentru că în fapt, cel care supraviețuiește, este cel puternic cu adevărat.
Cel care este slujit, a murit puțin, cu fiecare serviciu care i s-a făcut. De fiecare dată când a fost cărat în spinare...

Chiar așa de greu ar fi să explicăm celor mici că viața e făcută din compromisuri care pot fi făcute și din compromisuri inacceptabile?
Că totul se plătește, mai devreme sau mai târziu? Că părinți fiind, e firesc să cerem copiilor să plătească cu mici servicii efortul nostru de a îi crește.
Nu pentru că ar fi datori, ci pentru a se obișnui cu faptul că totul se plătește. E chiar atât de greu să le cerem bunăvoința de a face ceea ce nu le place, recunoscând că am obosit, că nu ne simțim în stare, sau orice alt motiv ar fi?
E chiar atât de greu să le explicăm că micile nedreptăți pe care li le facem au de cele mai multe ori rolul de a îi obișnui să fie toleranți, să supraviețuiască, să caute echilibrul?
E chiar atât de greu să nu îi frângem folosind forța și șantajul?
De ce? Pentru că și pe noi cândva, cineva ne-a frânt?
Și atunci mă întreb eu: când se va rupe acest lanț al răzbunărilor?
Unde va duce această vendetta fără sfârșit?
Eu am încercat altfel.
Am ajuns la concluzia că a îți explica, a încerca să fii ca ei pe dinăuntru, e o cale mai eficientă decât forța, oricât de bine camuflată ar fi această forță în dosul vorbelor mieroase...
Sigur, nu sunt expert. Greșesc și eu pentru că și eu evoluez.
Dar am avut succesele mele și cred în această idee, pe care am verificat-o în practică.
Mai mult decât atât, nu mă jenez să învăț, atunci când cineva vrea cu adevărat să mă învețe ceva, să-mi transmită experiența lui de viață. Am însă o reținere instinctivă față de cei care neagă, împroașcă cu noroi, dărâmă, desființează, fără a pune în loc nimic altceva. Fie și o idee nouă. Sau, cel puțin diferită într-o anumită măsură. În acest fel de comportament eu nu pot vedea altceva decât fermentul descompunerii a ceea ce cândva, se poate să fi fost om sau ceva asemănător. Ceva care dacă ar fi făcut alte alegeri, ar fi fost altceva decât un trecut în curs de dezagregare.
Copilul reprezintă în egală măsură capacitatea de a visa, de a te juca cu dezinvoltură cu acele concepte, idei, limite, pe care oamenii mari le divinizează; fie că e vorba de Dumnezeu, fie că e vorba de armele nucleare, de concernele transnaționale care înghit tot ce le stă în cale. Da. Copii au puterea de a ignora barierele pe care noi, "oamenii mari" ni le punem unii altora în cale. Unii dintre acești copii, cresc și în loc să intre în descompunere, își contruiesc din experiența lor de viață, o haină pe care cei care au uitat să îngrijească copilul din ei, o confundă cu vârsta și bătrânețea care îi caracterizează pe toți cei care au uitat ce înseamnă să fii copil.