Săptămâna trecută a venit Karol. Cântă la vioară. Asta știe să facă cel mai bine. Mi-a spus că acolo, pe unde a umblat, oamenii sunt sterili. Nu mai au emoții. I s-a făcut foarte dor de prietenie. Ne povesteam. Povestea mea nu avea început. Cuvintele zburau prin aer ca niște molii amețite. Și-a dat seama că tot ce trăisem în lipsa lui ține de o iluzie mare, foarte colorată, pe care amândoi, cu un fel de tristețe solemnă, o numim: arta. Semănam atât de bine încât nu am mai putut recunoaște care dintre noi este eu și care el. A-nceput să cânte. Vioara suna a viață scăpată din prinsoarea știutelor înțelesuri despre lume. Nu avea niciun scop. Nu înceraca să convingă pe nimeni despre natura niciunui adevăr. Liberă. Din când în când Karol zicea: „măi băieți”, însoțit de un râs înfundat, ușor autoironic.
- Cine sunt?
- Noi, ăștia, blestemații ce nu se realizează în lume. Tot cântăm și scriem pereților. Nu ne aude nici dracu.
Karol își băgă mâinile în buzunare și se tot învârtea de-a lungul și de-a latul camerei. A ținut-o așa vreo trei zile. Se îndrăgostise.
- Femeile astea te scot din minți!
Îmi strigă ca și cum eu le croisem anume să fure mințile oamenilor.
- Știu Karol.
- Și tu ești...?
Și râse înfundat, cu ochii mari, nemaisimțindu-se singurul peste care dăduse nenorocirea.
- Câți ani are?
Mă întrebă curios ca un copil dornic să afle ce se ascunde în burta unei păpuși.
- E foarte tânără.
- Într-o zi vom da ortul popii din cauza lor. Ai să vezi. Suntem niște idioți. Nu ne putem maturiza sentimental.
Își reluă plimbatul ca și cum pe traseul de câțiva metri pătrați spera să găsească un răspuns salvator sub podea. Însă nu-l găsi. Deznădejdea își făcuse loc în noi ca un spirit mai vechi decât prietenia. Nu aveam ieșire din oamenii ce au văzut cum cum viața te azvârle în groapa unei pasiuni uitându-te pentru totdeauna acolo.
- De unde vine cuvântul lupuilu’?
Mă întrebă Karol dintr-o dată iluminat de un gând pus pe șotii. O fi sufix? Prefix? Tot el îmi răspunse, stăpân pe mica lume a nedumeririi:
- De la profesorul nostru neamț care predă romanistică. Lupului îi spune lupuilu’. Lupuilu’ ăsta, de când a început să existe, nu mănâncă decât visele oamenilor. Asta am observat de când îl văd dând târcoale. Lupuilu’, deși e un lup stâlcit, se pricepe grozav să înfulece. Mănâncă pe rupte din visele oamenilor. În Occident le-a mâncat pe toate. De aia oamenii sunt sterili. De ce nu mănâncă și femeile de care ne-am îndrăgostit? Așa poate am mai scăpa și noi de tristețe.
- Nu vom scăpa niciodată. Lupuilu’ e neputincios aici. Așa suntem noi: plecați pe drumul utopiilor ca doi copii ce-au văzut un curcubeu nemuritor. Mai cântă-mi ceva Karol.
Și Karol începu să cânte împreună cu tristețea ca și cum, fără ea, nu era capabil nici de prietenie, nici de Lupuilu’, nici de el însuși.