- Îmi amintesc, spuse cu un licăr de nostalgie în privire Mica Prințesă, îmi amintesc cum, demult, când eram mititică, mama obișnuia să-mi spună că în casa noastră ea are ascunsă o comoară neprețuită. Îmi amintesc cum, de fiecare dată când ieșea cu treburi pe afară, eu răscoleam nerăbdătoare orice colțișor: căutam prin lada cea mare cu așternuturi, trăgeam sertarele scotocind cu înfrigurare printre lucrușoarele de tot felul, mă uitam cu ochii căscați la întunericul de sub paturi, mă cocoțam pe scaune și, înălțându-mă pe vârful picioarelor – știi, ca să fiu mai mare – mă uitam deasupra dulapurilor. Speranța că într-o bună zi voi descoperi comoara, că EU voi descoperi comoara, mă îndemna să caut fără încetare.
După nenumărate și zadarnice căutări, ostenită și deznădăjduită, m-am apropiat cu un aer rugător de mama și, aproape plângând, am întrebat-o despre comoară. Cuprinzându-mă ușor cu brațele – și cât de grabnic îi bătea atunci inima – mi-a spus că în noapte de noapte comoara poate fi zărită strălucind în camera mea. Din aceea dimineață mi-am petrecut serile veghind răbdătoare în așteptarea minunii. Multă vreme, n-am reușit să descopăr nimic. Cu ochii împăienjeniți de nesomn, cu chipul tras mă întorceam de fiecare dată în pătuțul meu, pierzându-mi încetul cu încetul orice brumă de speranță. Priveam cu teamă la norii cenușii și-mi părea că neșansa mi se trage de la ei.
Într-o noapte, tocmai când, epuizată și dezamăgită, mă hotărâsem să renunț la găsirea comorii, mă întorceam printre așternuturile primitoare. Deși eram ostenită, nu izbuteam nicidecum să adorm. Luna – de când nu o văzusem?! – se cernea alene prin fereastra întredeschisă luminându-mi chipul. Răspunzând chemării ei tainice, m-am ridicat, am deschis larg fereastra înspre necunoscut și..., deodată, tocmai acest necunoscut mi-a descrețit fruntea. Luna, rotundă și strălucitoare, mă fascina, chemându-mă în tăcere. Mi-am întins brațele spre ea. În aceași clipă am înțeles. Împrumutând din lumina Lunii, palmele mele erau învăluite într-un abur strălucitor ce mă însoțea tremurător pretutindeni. Eu eram comoara. Înțelegi, chiar EU eram comoara!
- Știi, uneori, ceea ce nu vedem pe lumină, se oglindește cu limpezime în întuneric. Important este să știm să privim... nu cugetând și chibzuind, nu călăuziți de înțelesul fățiș al lucrurilor și, mai ales, nu în grabă.
- Și eu, care mă agitasem atâtea zile la rând...
- Vezi tu, din păcate, oamenii s-au deprins să își caute comorile în tainița ascunzișurilor. Au uitat că le stă în putință să săvârșească miracole, că nu trebuie decât să deschidă palmele, să zâmbească și să pășească încrezători în întâmpinarea minunilor. Dacă oamenii și-ar aminti să prețuiască până și cele mai mărunte, cele mai puțin însemnate lucruri, dacă ei ar pricepe menirea și însuflețirea tăcută a tot ce îi înconjoară, atunci ar străbate necontenit meleagurile fermecătoare ale regăsirii de sine, ale armoniei. Dacă ar ști să prețuiască...
- Auzi, mă întrerupse Mica Prințesă, hei, mă auzi?!... Demult... S-a întâmplat demult-demult, murmură ea și-mi păru că s-a născut de veacuri copila dinaintea mea, am întâlnit un băiețel tare ciudat. Era veșnic nemulțumit: nu-i plăceau pantalonașii cu fluturași – fiindcă erau prea colorați... auzi tu, fluturași prea colorați, se minună ea răsucindu-și buzele și căscând ochii a mirare, nu-i plăcea soarele – cică-i prea fierbinte, nu-i plăcea ninsoarea – că-i prea rece, înțelegi, nu-i plăcea nimic și, de se întâmpla ca ceva să-i împlinească așteptările morocănoase, tot găsea el pe urmă vreun motiv s-o întoarcă pe dos și să-și exprime nemulțumirea. Cum îți spuneam, continuă ea firul întâmplării, mâncam cireșe cocoțați în pomul de la marginea grădinii noastre. Vai... cred c-am uitat să-ți amintesc cât de mult îmi plac cireșele. Oricum... în curtea vecinului, dincolo de gardul prea înalt, se găsea un vișin încovoiat sub belșugul fructelor. După ce s-a îndestulat, bineînțeles, din cireșele răscoapte, începu să se smiorcăie: ba că una e stricată, ba că alta are viermi, ba că aia care într-adevăr ar fi bună e prea îndepărtată și n-o ajunge... și, privind pofticios la vișinele ce abia prinseseră culoare, își spuse că, fără îndoială, ele trebuie să fie mult mai bune. Și-apoi, cum o creangă a cireșului se odihnea sprijinindu-se parcă de gardul ce despărțea cei doi pomi, o întinse numaidecât și, mânat de poftă și nerecunoștință, sări în curtea vecinului, suindu-se, uite-așa, cât ai clipi, în vișinul ce abia începuse să dea în pârg. Atunci, m-am întristat și am plecat departe, să nu-i mai văd lăcomia, să nu-l mai aud văicărindu-se mereu. Numai că, vezi tu, nici nu bine a apucat să se așeze pe o creangă subțire că a și apărut câinele. Și-apoi are vecinul nostru un câine, uite-așa, cu dinții mari cât degetul meu mic, cu ochii întunecați de fioroși ce erau, de nici nu-mi vine să-mi amintesc de el. Am auzit, mai apoi, că a stat copilul ăsta, despre care îți vorbeam, până seara acolo în pom, fără să țipe, tremurând de frig și înțepenit de teamă să nu stârnească oarecum câinele ce aștepta răbdător să-l înhațe. Și zău, tare ar fi fost păcat pentru pantalonașii aceia drăguți cu fluturași. Noaptea târziu, când s-a întors de la treburi, l-a coborât vecinul, dojenindu-l în șoaptă pentru nesăbuința lui. Înțelegi tu, spuse ea în încheiere, pentru asta sunt mai bune cireșele, pentru că le am mereu la îndemână, pentru că mi se dăruiesc și nu trebuie decât să întind mâna ca să mă bucur de gustul lor. E înțelept să te bucuri de tot ce ți se oferă. Se cuvine să înveți a prețui ceea ce primești, ceea ce găsești, mă dăscăli ea.
Uitând de ea însăși, Mica Prințesă se învălui în tăcere. Eu nu conteneam să mă minunez de tâlcul presărat, fără bună știință, în simplitatea cuvintelor ce povesteau despre trăirile copilei. Mi-am amintit cum o întâlnisem prima dată:
Era într-o zi de vară, o zi în care soarele amiezii gâtuia orice ființă vie, secătuindu-i până și sufletul. Însetat, urcam în susul pârâiașului, înspre izvor. Ajuns la marginea pădurii, sub stânca prin care muntele își dăruia prospețimea adâncurilor, am zărit ghemuită o copilă clipocind în apa limpede. Bucle negre, revărsate peste umerii firavi, îi ascundea chipul. Fără să își ridice privirea, luă puțină apă într-o cănuță mititică, se ridică și, apropiindu-se de mine, îmi dărui zâmbetul cel mai minunat pe care l-am zărit vreodată.
- Te rog, bea..., murmură ea, e neîncepută și neîntinată. Bea, e bună...
Întinzând amândouă mâinile, oarecum cu sfială, am luat cănuța și, ducând-o la buze, am sorbit cu înghițituri mici apa rece. Cât ai clipi, îmi aduse iar puțină apă, în timp ce eu, nedumerit, mă întrebam de unde a răsărit făptura asta măruntă pe culmea muntelui.
- Apa mai poate fi bună și pentru suflet...
Mirat peste măsură, n-am prea priceput ce vrea să spună, dar aveam sentimentul că undeva, cândva mai întâlnisem cuvintele acestea. Poate în copilărie, mi-am spus neîncrezător. Brațele ei subțiri îmi păreau doi lujeri delicați de ghiocei, sfârșindu-se cu gingașa floare a palmelor împreunate ce purtau în căușul lor neprețuita licoare atât de bună și pentru suflet.
- I-a vino mai aproape, uite, tu ce zici? mă iscodi cu privirea-i strecurată printre genele prelungi. Ce zici, cănița asta e pe jumătate plină sau pe jumătate goală?
Și mai nedumerit decât întâia oară, priveam când la adâncimea verde scânteietoare a ochilor ei, când la cănița în care apa odihnea liniștită. Nu știam ce să-i răspund și, multă vreme, m-am fâstâcit fără să ajung la înțelegere cu mine însumi. Realitatea evidentă e că era plină pe jumătate, dar la fel de adevărat e și că era goală pe jumătate. Am început a chibzui dacă e mai bine să îmi exprim optimismul sau să privesc cu pesimism delicata problemă a copilei ce mă privea ca pe un om mare, de jos în sus. Scormonind încă propria-mi îndoială, m-am ghemuit lângă ea. Acum eram la fel de mic ca și ea, dar tot n-am aflat ce voia de fapt. Probabil că expresia mea preocupată o amuza tare mult, căci numaidecât prinse a chicoti cu drăgălășenie. Își așeză mâna micuță pe umărul meu, iar gestul ei dezinvolt, firesc, mi se cuibări deîndată în suflet. În aceeași clipă am simțit că nu mai are nici o însemnătate să mă frământ în continuare. Închizându-mi ochii, i-am zâmbit cu recunoștință.
- E simplu, îmi spuse ea. Atâta vreme cât îți astâmpără setea, nu are nici o importanță dacă e pe jumătate plină sau pe jumătate goală. O bei, îți potolește setea și gata... Și mai ales, nu uita, apa e bună și pentru suflet.
Atunci, am înțeles. Copila asta mică, îmi spuneam eu, m-a învățat că nu e important ce văd, ce aud, ce și cât primesc; m-a învățat că rostul fiecărui lucru, a oricărui gest sau cuvânt are preț în măsura în care poartă cu sine o trăire, o simțire sinceră, dezinteresată și totuși tulburătoare. Mai târziu, aveam să înțeleg că mai era ceva...