sunt femeia, darius, femeia care dezbracă poetul de metafore, femeia simplă în care tăcerile converg, iau forma oglinzilor lichide, mă privesc toată într-un iris obosit de plăcere, privirea-migdală, de parcă ar fi strivit cianură în alt timp. adun rămășițele de întuneric, le îngrop în egoismul unui bărbat de metal, să modelez din el statuia unei stranii pasiuni. în mine se intersectează culoare, traverse temporale nedefinite. fiecare se oprește atât cât îi este ceasul. îl urmez, metalul se prelinge pe fiecare fereastră, taie lumina în felii, descopăr plaga din care se revarsă sângele mort. e rândul meu să mă așez pe rană, să vindec sau să fiu descompusă. uneori nu mai contează sensul, darius. în interstiții, iluzia luminii are aceeași esență cu a întunericului. eu sunt bolnavă de lumină, e obsesia mea, adicția mea, proprietatea moștenită și dată mai departe, îndepartele fără puls. mai mult nu am cum pretinde, darius, așa cum nici omul nu își pretinde mersul, îi este, este. mișcarea, singura, mișcarea din încremenire, materia pulsând. eu trupul viu. tu trupul viu. înțelegi? nimic din metal nu e mort, nimic din os, nimic din unghii, din mucegai. îmi vei spune că neg moartea, îți voi răspunde că e doar un nume pentru un alt mister, pentru un alt sfârșit. sunt prea mulți morți în interior, darius, de aceea sfârșitul irespirabil nu mă mai zdruncină. însă văd din ce în ce mai mulți oameni duși din ei înșiși, aceasta e tristețea mea. și de atâtea ori resimt neputința de a reînsufleți materia. iar iubirea nu e de ajuns. fiindcă sunt trecători sau deja trecuți prin spirit. și cât spiritul e stins, materia i se supune. e simplu, darius, e ca mirosul de migdală amară din colțul tău.