Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.

Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Þinea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.

Mai știa de pâinea din fața ușii și de cei două sute de lei. Le găsiseră cei din casă, dimineața, a doua zi după ce plecase. Nu știau nici acum cine le pusese acolo. Avea el o bănuială. Era greu, după război, și în ziua arestării, chiar când să iasă din casă, a venit o femeie, că la cine să meargă?, la el, la popă doar, să-i ceară niște făină. Și i-a zis soției să se ducă să-i aducă din ladă, și ține bine minte, ea a venit cu-n pumn plin, că atât mai aveau, și i-a zis “dă-i-o”. “Păi bine măi Ioane, pe tine te arestează și te duci și eu să-i dau ultimul pumn de făină?”. “Las’, că pe voi vă va ajuta Dumnezeu” i-a spus atunci, și a plecat. Toți oamenii se uitau după mașina care le lua preotul din sat.

Mai știa că soția nu voise să divorțeze, cum o sfătuiau toți, și fusese dată afară din învățământ. Abia mai târziu a fost reprimită, la insistențele unei rude, să trăiască și ei cumva. “Ce bine c-au mai lăsat-o pe T. să mai vină să mă vadă” se gândea. “Ce să le spun acum?”

Mai știa ca A., cea mică, are cinci ani, și că toți așteaptă să vină el, să se întoarcă, apoi doar să o boteze. Ardea în el dorința să o vadă, în sfârșit o fată, “atunci, am știut când s-o născut”, dar nu se grăbea. Mergea acasă să o vadă.

Din proces nu mai ținea minte mare lucru, nici atunci nu înțelesese mai nimic. Găzduise un dușman al poporului și l-au ridicat cu el cu tot. “Păi cum nu? că doar fusese profesorul meu.” Ei, și cum coborau atunci, cu băieții și cu domnul profesor, de la stâna din deal, de la brânză, cu brațele și cu inimile pline de flori. Ca să dea peste privirea goală dar ținuta țanțoșă a lui R., șeful de post, care i-a descoperit. Nu s-a învoit nicicum și i-a ridicat pe amândoi.

* * *
S-a întors și-au făcut și botezul, l-a făcut socru’, tot preot și el, da-n alt sat, și aia mică a zis “moșule-i iece apa”, că era iarnă. A urmat deportarea. În alt sat, tot pe Mureș. Le-a scris mama copiilor la școală, că să nu se-ntoarcă la Cerghid că ei nu mai sunt acolo, să vină la Cuștelnic. Păi unde-i Cuștelnicu’?

N-a povestit niciodată la nimeni nimic. Cum a fost, că ce-a făcut; nimic. Odată a venit R. de și-a cerut iertare, dar mai târziu și-a pierdut săracu’ mințile. Pâinea și banii din prag au rămas de la Dumnezeu știe cine, și abia peste zece ani doar, va avea voie să-și ia și el salariul din nou. Cu domnul profesor nu va mai avea să se vadă decât târziu, peste ani și ani, la nunta fiului cel mic, cel de s-a născut în casa cu numai trei pereți de pe linia frontului, și care îi încurca înainte profesorului foile prin casă. Atunci, când l-au văzut studenții pe marele profesor, și-au luat inima-n dinți și i-au cântat Gaudeamus, și el a trecut printre ei tăcut și cu lacrimi pe obraji. Copiii lui, toți cinci vor face facultate, respinși și greu acceptați că erau copii de popă, și vor avea la rându-le copii și nepoți care doar vor trece prin Cerghid, că nici casa veche a popii, din cotul drumului, nu mai e. Dar toate astea aveau să vină, și părintele Ion încă nu le știe.

Acum, venit acasă, parcă le vedea pe toate trecute, și-i mulțumea lui Dumnezeu că-s bine, mai ales când, uite, mai îngropa câte un sătean de-al lui. Erau la pomană, și o credincioasă aflase marele secret: “lui părintele îi place numai gâtu’ de la pui”. Și i-au pus în față, bucuroși, un blid plin de gâturi. Și părintele Ion s-a uitat blând la masa bogată și-o mulțumit. Că doară acasă mânca numai gâtul, găina, duminica mâncau carne, să rămână la copii.