... dorindu-ți multe atunci când știi că ești privită de cineva cu care ai vrea să intri în vorbă, mai ales dacă ești într-un autobuz al vârstei mergând spre alte zări iar ochii celuilalt sunt atât de atrăgători că te gândești, pentru o fracțiune de secundă, « ce ar fi dacă ? » și el îți răspunde la priviri mai mult decât te-ai fi așteptat.
Începi să vezi că a învinge teama de ceilalți, de priviri și răscoliri ale celor din jur înseamnă a te învinge pe tine, cea din trecut și să poți ști cum să mergi mai departe senină, cu calmul cuiva care știe că își poate găsi criza vârstei după ușă, și să te doară undeva de sfârtecarea asta, care parcă te întregește la loc la un moment dat, pe fondul unui sentiment de siguranță știind că nu ești totuși, singură.
Inveți cum să vezi din nou cu alți ochi. Înveți izbăvirea de cotidianul ce te obosește parcă, mai mult ca niciodată.
Ce e și mai ciudat, ajunge să te oboseasca fizic cu respirațiile devenind mult mai grăbite să spargă sticla ochilor din jur.
La prima vedere găsești alinarea fără să o realizezi deși înseamnă a pierde din spațiul atât de intim al sentimentului că erai a cuiva și nu mai ești, nu în acum-ul atât de intangibil în care durerea și tonul unei voci de la telefon ți-au răpit ceva din inocența de copil așteptând cu nerăbdare altă îmbrățișare stfuoasă de zi galbenă în tonuri reci deși celălalt supărat insista în altă durere a lui, completând-o și mai acut pe a ta.
Atunci realizezi pierdută în lumea sfârtecărilor tale cum nu-ți vedeai calea pentru că nu voiai pe makiajul unei societăți care își impune condițiile.
Trebuie să te mulțumești în tot mai multe aspecte uitând a fi pur și simplu. A fi prin celălalt, a fi pentru tine și apoi, pentru altcineva, a te metamorfoza fără constrângeri și inhibiții de om prea ocupat pentru a mai trăi pe deplin și a sparge rutina de a mânca sau vorbi.
Mi-ai aratat clipa, trăirea, gândul și dorul.
Și zâmbeai!