Sunt femei cărora nu le ghicești vîrsta cînd le vezi pentru prima oară, iar dacă trăiești o vreme în jurul lor realizezi că pe măsură ce trece timpul se fac din ce în ce mai frumoase. Nu știam mai nimic despre Iulia acum două luni cînd am hotărît că o voi căuta, o voi găsi și mă voi întîlni cu ea. Familia mea o învăluise de mister, de cîte ori încercam să aflu ceva despre surorile mamei, mi se dădeau nenumărate detalii, dar, de fiecare dată cînd pe buzele mele apărea numele Iuliei, se făcea liniște și toată lumea avea treabă în altă parte. Mă atrăgea să știu de ce atîta îndîrjire de a o ascunde de mine, de a mă ține departe de tot ce înseamnă ea. Într-o zi, răsfoiam cîteva cărți în biblioteca mamei, cînd dintre paginile unei cărți au căzut două fotografii, în una din ele era Iulia și alături de ea un bărbat, îmbrăcat în negru și cu o mînă furișată pe după talia Iuliei parcă ostentativ. Bărbatul acela mi se părea cunoscut, însă nu puteam ghici de unde. În cealaltă fotografie, Iulia coborîtă dintr-o poveste, purta o rochie albă și era în brațele aceluiași bărbat, însă fotografia părea făcută cu mulți ani în urmă. Iulia părea o copilă, dansau, pe spatele fotografiei scria doar: Prima zi...

-‘neața!
-Bună dimineața, mătușă!
-De cîte ori să-ți repet că nu vreau să te mai aud spunîndu-mi mătușă?
-Iulia, iartă-mă... Mi-e atît de drag să-ți spun așa, nu pot să înțeleg de ce mi te-au ascuns atîta vreme...

Iulia se îndreptă spre mașina cu cafeaua făcută de mine, tare ca să poți trezi un munte, își turnă și duse ușor la gură ceașca, îmi făcu un semn că este exact așa cum îi place ei. Apoi se îndreptă spre ușa dublă ce dădea înspre spatele casei și o deschise larg, lăsînd răcoarea dimineții să intre în casă și să împrospăteze cu miros de brad tare, atît de tare că-mi dăduseră lacrimile dintr-odată. Am dormit ieri toată ziua, n-am apucat să schimb prea multe cuvinte cu Iulia, fusul orar m-a învins, este prima dată cînd am trecut oceanul. La aeroport m-a așteptat doar Iulia, m-a îmbrățișat ca și cînd m-ar ști de tare multă vreme și i-aș fi lipsit.

Se așeză în fața mea pe un fotoliu și-și ridică picioarele în lotus, apoi sorbi cu delicatețe din cafea.

-Cîți ani ai, gîză mică?
-... douăzeci...
-Doamne, cum au trecut atîția ani?
-Iulia, tu m-ai văzut vreodată înainte, cînd locuiai în România?
-Te-am văzut cînd te-ai născut... Apoi am plecat…
-Nu înțeleg de ce tu și mama n-ați vorbit de atîția ani...
-Am vorbit de cîteva ori, însă de fiecare dată am descoperit că nu avem nimic în comun și fiecare telefon era doar o deschidere a rănii pe care ne-am făcut-o cu mult timp în urmă...
-Ce rană?...
-Ei... o poveste mai lungă...

Își netezi un colț al mătăsurilor ce o înveleau, atît de fine încît puteam să-i văd toate contururile. Mi se părea că ea devine transparentă cu fiecare gest, cu fiecare mișcare. Nu puteam să-i găsesc vreun defect. Era atît de caldă și împăcată cu ea și de cîte ori ridica ochii spre mine simțeam că citește tot ce încercam să ascund.

-Și ia zi, de ce ai fugit de-acasă?
-N-am fugit... Ai mei știu că sunt la o prietenă în Franța...
-Bun, de ce ai venit la mine?
-Am vrut să te cunosc, să știu de ce te ascund ai mei…
-Dacă îți spun numele meu sub care sunt o persoană publică o să mă cunoști dintr-odată...

În Europa umblasem mult, m-a lăsat mama să merg în Italia la mătușa mea de cîte ori aveam o idee nouă, apoi am stat să studiez pictura, apoi am stat acolo ca să scap. Repede la Eliza, se pare că Italia îmi făcea bine, de cîte ori pășeam acolo mă simțeam întreagă. Acestea înainte să-l cunosc pe Laurențiu. La fel mă simt și azi în preajma Iuliei, întreagă și pe deasupra salvată.
Nu mi-am imaginat că Iulia este atît de bogată. Casa ei, la Poalele Munților Soarelui, face parte dintr-o comunitate de case noi și diversitatea arhitecturii lor este primul lucru care-i sare în ochi unui european venit pentru prima oară în State. Nu e nicio altă casă pe o rază de un kilometru. Bunul gust la arhitectura casei și la decorațiunile interioare, îți dau sentimentul de pace, de liniște, aceasta dominată apoi de pădurea de jur împrejur, de lacul din spatele casei și de muntele care se înalță brusc în spatele lacului.

-Iulia, stai într-o casă superbă...
-Eu am construit-o... Adică am lucrat cu arhitectul la plan, la detalii...
-Nu știu cu ce te ocupi și cum ai reușit să-ți faci asemenea casă...
-Am făcut multe pînă lucrurile au început să se lege… Dar casa asta nu este atît de importantă pentru mine. A fost importantă pînă am terminat-o. Acum este un adăpost. Important e că am dat și altora adăpost.

Nu vreau să întreb prea multe, poate nici nu mă grăbesc. Mă simt bine și vreau să las lucrurile să se așeze încet.

-Hai să mergem pe lac, ia de aici o pălărie.

Las ceașca pe măsuța pe care în treacăt văd din nou o fotografie, același bărbat fără vîrstă, de mînă cu Iulia, rîzînd cu gura la urechi, iar în spatele lor o cămilă uriașă, parcă i-ar fi urmat umilă, ducînd toată greutatea unei zile toride pe spatele ei. O urmez pe Iulia și nu mă pot abține să nu întreb ceva ce-mi stătea pe buze din clipa în care am văzut-o la aeroport...

-Iulia, cine este bărbatul acela? El este soțul tău?


Va urma,

însă dacă ai citit pînă aici și ai timp să răspunzi, ce crezi despre următoarele:

1.cine este Iulia? (ca persoană publică)
2.de ce s-au certat surorile cu mulți ani în urmă?
3.din ce s-a îmbogățit Iulia?
4.care este adevăratul motiv al venirii nepoatei?
5.cine este bărbatul în negru și unde este el acum?