După ce cumpăra plicul și timbrele necesare pentru recomandată căută un loc unde să poată scrie în liniște. Îl găsi într-o mică cofetărie de la parterul hotelului “Bulevard." Sala era aproape goală. Nici nu se așezase bine la măsuța orientată spre vitrină că o tânără vânzătoare se și prezentă întrebându-l ce dorește.
-Ași dori cea mai bună prăjitură pe care o aveți.
-La noi toate prăjiturile sunt bune. Poftiți vă rog lista și când vă hotărâți să-mi spuneți.
Îi lăsă lista și se retrase. Se cufundă pentru câteva minute în citirea ei. Erau fel de fel de denumiri, cele mai multe străine, care nu-i spuneau nimic. Se temea că atunci când va alege dintre zecile de denumiri, nu va pronunța corect și se va face de rușine. Se uită spre fată și aceasta se prezentă numaidecât și-l scoase din încurcătură cu o întrebare:
-La ce poziție se află pe listă prăjitura preferată de dumneavoastră?
- La poziția patru, răspunse el la întâmplare.
-Este una dintre cele mai bune alegeri. Și mie îmi plac foarte mult savarinele
- Atunci, dacă sunt așa de bune, aduceți-mi două.
După ce-i aduse două farfurioare, una cu prăjiturile și alta pe care se afla un pahar cu apă, fata se retrase din nou în colțul ei. Gustă cu lingurița din prăjitură și dacă cineva l-ar fi pus să spună, sub jurământ, care este cel mai bun gust pe care l-a simțit vre-o dată, ar fi jurat fără nici o teamă că acela este gustul savarinei. Mâncă în câteva clipe aproape toată prăjitura. Noroc că îi adusese două. Puse lingurița pe farfurie și-și propuse să nu se mai atingă de ea până nu va termina scrisoarea pe care încă nici n-o începuse. Își scoase din buzunarul de la piept tocul rezervor. Era prima lui achiziție de valoare pe care o făcuse în primăvară înaintea examenului de diplomă. Era marca Pelican, pentru care îl invidiau mulți dintre colegi. Scoase apoi plicul și hârtia de scris. Încercă penița, cu discreție, pe dosul listei. Fu mulțumit de ceea ce constată și se apucă de scris. Se opri numai de două ori, atunci când s-au întâlnit tramvaiele în stația pe care o vedea de la locul unde se afla. Puse ultimul punct și închise plicul, după care scrise, foarte caligrafic adresa. După ce plăti, o întrebă pe fată unde ar putea să pună la poștă recomandata.
- Domnule poșta se află ceva mai încolo de Catedrala Mitropolitană. Astăzi, însă, fiind zi de sărbătoare poșta este închisă.
- Vai de mine, scrisoarea mea este foarte importantă. Nu suferă amânare
- În cazul acesta ar mai exista o posibilitate. Mergeți dumneavoastră la gară și prezentați scrisoarea recomandată direct la vagonul poștal. Eu așa procedez întotdeauna când scriu rudelor din Mediaș.
Îi mulțumi amabilei domnișoare pentru informația ce-i era atât de utilă.
Distanța până la gară o parcursese pe jos, într-o plimbare. Strada Regina Maria o străbătu agale, trecând de mai multe ori de pe o parte pe alta, oprindu-se în fața galantarelor, făcându-și planuri în legătura cu viitoarele cumpărături pe care le va face după ce, bineînțeles, va lua salariul. Salariul unui învățător, proaspăt intrat în slujbă este de 2910 lei. Va trebui să găsească o gazdă, unde să și mănânce, cât se poate mai ieftin. Să zicem că gazda îi va cere pentru masă și casă 500 de lei pe lună. Tot ii mai rămân ceva peste 24oo. Dacă 400 va cheltui pe un drum acasă și pentru cadouri la frați, tot îi mai rămân 2000 lei. Hai să zicem că dă din primul salariu acasă, și așa ar fi frumos, ca să-și ajute părinții, chiar 1ooo lei, tot îi mai rămâne ceva ca să trăiască ca un adevărat boier. Ba mai bine să cheltuiască cât mai puțin, să pună deoparte cât poate mai mult și în vacanța verii viitoare să meargă la băi în Olănești și să trăiască acolo ca adevărații boieri. Va da bani fraților și părinților de o să se minuneze toți de cât are și ce galanton poate fi. Ar fi fost, poate mult mai bine, să câștige acești bani acasă, unde ar mânca și ar locui pe gratis, să-i pună lună de lună deoparte și apoi după vreo 2-3 ani să se duca într-un oraș mare, poate tot aici, în Sibiu și să se înscrie la Facultatea de Teologie. Se și vedea parcă slujind într-o catedrală mare, ca cea în care fusese dimineață la slujbă, sau, de ce nu, să conducă un cor care să sune la fel de frumos ca cel de la catedrală. De ce să nu meargă atunci să învețe la un conservator, la București sau la Cluj? Ar putea ajunge chiar și un mare artist.
Tot trecând de pe o parte pe alta a străzii și visând, tatăl său ar zice “Cai verzi pe pereți”, fu adus la realitate de clopoțelul tramvaiului, care era cât pe aci să dea peste el. Aproape se înroși când doi bătrânei, îl admonestară numai din priviri, parcă unul dintre ei îi făcu și un semn cu degetul, ca la copiii neastâmpărați. Își propuse să nu mai viseze, cu ochii deschiși, în plină stradă și grăbi pasul spre gară. Nu se opri nici în Piața Mare. Se mulțumi doar să se uite din mers la cele doua turnuri din stânga la statuia și mica fântână arteziană de lângă ea. Ajungând în gară se uită pe pereții sălii de așteptare până dădu de “Mersul trenurilor”. Spre Piatra-Olt pleca un accelerat peste un sfert de oră. Găsi repede trenul și identifică și vagonul poștal, al doilea după locomotivă. Predă fără dificultăți scrisoarea.
...............................
Doar înspre amiază mama îi observă lipsa. Nu-și făcu griji crezând că a plecat, cum mai făcuse și alte dăți, dis de dimineață pe râu, în sus, să prindă păstrăvi cu mâna. Nici când cei mici se adunară pe lângă casă, cu gândul la mâncare, nu se gândi că Nae a plecat de acasă, așa cum de altfel se temea, după discuția pe care o avusese cu Gheorghe acum câteva zile. Sigur s-a dus și el la pădure să ajute la tăiatul și încărcatul lemnelor. Doar înspre seară când carul, încărcat cu lemne, intră scârțâind în curte și apoi Gheorghe dejugă boii și-i legă de parii dinapoia casei un fior îi trecu din creștet până în tălpi. Întră repede în camera unde dormea băiatul cel mare și primul lucru ce-i sări în ochi fu lipsa lădiței de la capătul patului. Ca să se convingă, dacă mai era nevoie, că Nae plecase, se urcă pe un scăunel și controlă sub grinda știută. Într-adevar plecase pentru că hârtiile dispăruseră. Ieși repede din cameră pentru a nu fi surprinsă de bărbat aci, pentru a mai amâna, cât de cât, barem până acesta va mânca, discuția despre fuga fiului lor. Sperase mereu că nu se va întâmpla lucrul acesta, și chiar daca va pleca de acasă o va face nu pe furiș ci cu chibzuială, să știe și ei unde pot să-l găsească la o adică. Întotdeauna când băiatul îi pleca, în streini cum zicea ea, avea grijă să-i pună schimburi, mâncare, cel puțin pentru două zile, iar tat-su îi număra bani ca să aibă de plătit internatul și cantina ba, de multe ori și ceva pe deasupra. De câte ori unul dintre ei mergeau la oraș treceau și pe la el și-i mai duceau ba niște fructe , ba o mâncare gătită. “Cu ce am greșit Doamne de mă pedepsești în felul ăsta chiar cu o zi înainte de Marele praznic al nașterii Sfintei Fecioare Maria?” Ce va zice tată-su când o afla?. Gheorghe, îi drept, s-a purtat de multe ori aspru dar ea știe că ține la el ca la primul născut. În puținele clipe când vorbeau între ei, nu despre grijile de toata ziua ci despre lucruri tainice, de suflet, Gheorghe lăsa, cu zgârcenie, să se întrevadă și partea mai delicată din sufletul său. Asta se petrecea însă de mult, înainte de războiul cel mare în care luptase un an și jumătate și încă pe atâta fusese prizonier în Germania. După întoarcerea din prizonierat parcă devenise alt om, mai ursuz mai greu de a-i afla gândurile, mai greu de a-i intra în voie. Va suferi, era sigură când va afla de plecarea tainică a fiului său. Îi ieși în înainte, îl întrebă cum au decurs lucrurile în pădure, îi turnă apă să se spele apoi îi dete de mâncare. După ce termină de mâncat o întrebă:
- De ce-i așa de pustiu în bătătură Anico. Unde-s copiii?
- Pe fete le-am trimis în grădina din capul satului, să scuture cei doi pruni mai timpurii că începură să-i strice păsările și-i păcat. Ion și cu Gheorghe nu s-au întors încă cu vitele de la păscut iar Alexandru se duse cu desagii în porumbiște să aducă lobodă pentru purcei Dumitru se luă plângând după el, cu trăistuța pe umăr, strigând că și el poate face treabă. Bine că suntem numai amândoi că iarăși trebuie să vorbim despre Nae.
- Da ce-i cu el?
- Ce să fie... Se adeveri vorba ta de deunăzi. Plecă.
- Plecă! Cum, unde plecă?
- Știu și eu cât ști și tu. Lădița nu-i, actele nu sunt, el nu-i. Zicând astea își puse mâna la gură și lacrimi i se ivi pe la gene
- Nu boci, femeie. Trebuia să ști unde pleacă, să-l oprești. Ce, asta-i casă pustie? Nu mai boci că nu știu ce se întâmplă! Acum ascultă ce-ți spun eu și să nu care cumva să ieși din vorba mea. Când te-or întreba ăia mici, de el, să le spui că l-am trimis la fratele tatei la Pesceana cu treburi. Și nici n-o să minți prea mult că tot mi-a scris să mă duc cu Nae, în toamnă, pe la el că vrea sa-mi subscrie mie dreptul lui la moștenirea din Plai.
- - Da ce doamne iartă-mă îi veni, că îl știm cu toți ce zgripțuroi este.
- Zgripțuroi, nezgripțuroi, îmi cedează mie bunătate de pământ. Da trebuie să il dăm pe Ion
- Ce vorbă-i asta bărbate?. Cum să îl dăm pe Ion?
- De suflet, bineînțeles. Ști ce bogat este și nevastă-sa n-a putut să-i facă nici un copil. Acuma ii destul de bătrân și nu vrea să plece dincolo fără a lăsa cuiva ce a agonisit și care să-i ducă mai departe numele.
- Cât o-i trăi eu n-o să se întâmple una ca asta!
Amândoi au rămas, pentru câteva clipe, fără glas. Femeia era uimită de ceia ce spusese iar bărbatul de ce auzi. Era, și pentru unul și pentru celălalt, ceva împotriva firii ca femeia să ridice glasul atunci când discută cu bărbatul. El făcuse, pentru mai puțin de o fracțiune de secundă, gestul de a ridica mâna asupra ei iar ea instinctiv își băga capul între umeri. Nu se întâmplă însă nimic. Bărbatul nu duse gestul mai departe, din contră, zise cu oarecare blândețe:
-Anico, ști bine că țin la toți copiii la fel. La ăștia pe care îi avem și dacă dumnezeu va voi și la cei care vor mai veni. Nenea din Pesceana a zis o vorbă la care eu m-am gândit mult și-mi pare rău că nu ți-o spusei și ție până acuma. Vreau să hotărâm împreună în legătură cu Ion. Dacă ne hotărâm și-l dăm de suflet eu cred că n-o s-o ducă rău. Neica Pavel, cu toate că tu zici că-i zgripțuroi îi totuși fratele tatei, și după cum îl cunosc eu va fi ca un tată pentru ori care dintre copiii mei. N-ai de ce să-ți faci griji. Dacă lui Ion n-o să-i placă acolo se poate întoarce oricând, neica a zis să facem actele numai după un an și numai dacă copilului o să-i placă acolo. Dar acuma nu despre Ion e vorba ci despre ăsta mare care ne-o făcu cum vru el. De-aia mai zic odată: copiii, și oricine va întreba de Nae,trebuie să știe că este plecat la Neica Pavel în Pesceana. Eu cred că în câteva zile chiar dacă nu se întoarce, vom avea vești de la el. Acum îi supărat pe mine, dar n-o să-l țină mult că doar seamănă cu tine.
- Să dea bunul Dumnezeu și Maica Precista să fie precum zici. Dar și matale, te rog eu, nu-l mai tot supăra cu unele vorbe care, poate lui, i se par grele. Este și el acum băiat mare, are nevoie de o încurajare, de un sprijin, să poată face față printre oamenii streini printre care, ori cum, va trebui să trăiască de acum înainte.
- Anico să ști că de el atârnă să fie cum zici tu. Și acum gata cu taclalele. Parcă se aud vitele venind și porcii dau de veste vecinilor că n-au mâncat încă.
Treburile în gospodărie s-au terminat pe când se înnoptase bine. Dupa ce toți se culcaseră numai mama Anica mai trebăluia pe lângă plita din hodaia de scânduri. La lumina lunii ieșise în curte, deschise ușița de la cotețul găinilor și prinse,pe pipăite cocoșul, apoi dintr-o mișcare îi reteză capul. Mâine se termina postul Adormirii Maicii Domnului și trebuiau sa se dedulcească cu toții după două săptămâni de înfrânare de la bucate din carne, ouă lapte și brânză .
Ziua de Sfânta Mărie Mare căzuse în acel an într-o joi. După ce au venit de la biserică cei mici au mâncat în grabă și s-au risipit, unii, care reușiseră să-și pună ceva bani deoparte, pentru treaba asta, la bâlciul de Păușești, ceilalți la scrânciobul instalat lângă maidanul unde se va ține și hora satului. Bătrânii au mâncat ceva mai târziu, iar după ce au hrănit și animalele au ieșit în uliță unde au tăifăsuit câteva ceasuri bune cu vecinii. Nimeni n-a adus vorba despre copiii lor. Altele îi frământau. Savestița lui Glodeanu, care știa tot ce se întâmplă în sat și de la o vreme și prin țară zise:
- Aoleo, aoleo! Auzirăți ce se întâmplă cu bieții copilași de prin alte părți?
- Da ce mai e Savestițo, ce s-a mai întâmplat și noi nu știm nimic?
- Așa e. N-aveți de unde să știți. Auzii eu aseară pe părintele vorbind cu un alt popă, mult mai bătrân, care stă de vre-o câteva zile în băi la casa lui Gogu lui Frusina, la cură de.
- Și ce vorbiră?
-Stai să vă spun. Toată tărășenia zâsă că începu pe la Basarabia, apoi ajunsă prin Dobrogea, mai zilele trecute ajunsă aproape de Pitești, și ca mâine, poimâine ajunge și pe la noi. Doamne apără și ne păzește.
- Da zii odată, ce se întâmplă, nu ne mai împuia capul cu alte alea.
- Se întâmplă că mor copiii! Mor pe capete, și nu are nimeni ce le face. Nici doftorii, nici popii, nici vrăjitoarele. Nimeni pe lumea asta. Nu mai mănâncă, fac fierbințeli și-n două zile se sting ori ce le-ai face. Dacă scapă vreunul apoi din acela nu mai iasă om, rămâne schilod pe viață. Zicea popa ăl bătrân că și copilașului ăstuia de rămasă rege, după ce muri mai acum o lună tatăl său Ferdinand, nu-i este chiar bine. Drept zicea Vasile din deal că vine sfârșitul lumii. Trebuie să înceapă cu ceva.
- Lasă-l încolo, fă, pe nepricopsitul de Vasile din deal, intră în vorbă vecina Dida, într-acela nu poți avea nici o încredere. Ce bază poți pune pe unul care vorbește de rău pe popa, nu-l primește cu sfântul botez, nu merge la biserică și lucrează dumineca zicând că sâmbăta îi mai importantă. Ptiu...ducă-se pe pusti!
- Toate nenorocirile, care au dat peste noi, vin de la liftele păgâne care au intrat în țară după războiul cel mare, muscali, bozgori și câți or mai fi. Uni din ăștia, cu toate că-și zic creștini nu-și fac cruce, iar alții își fac sfânta cruce pocit. Da ce zic eu că au intrat, n-au intrat ei că țara s-a întins peste ei, zise Pantelimon bărbatul Savestiței
- Ascultă bă, Pantelimoane, tu n-ai dreptul să vorbești așa. Tu te învârtiși de nu făcuși armată și nici la război nu fusăși. Þara se întinsă nu peste liftele păgâne ci peste români ca noi. Mulți sunt mai români ca mulți de pe acilea. Ș-apoi ăi de zici tu că nu-și fac bine cruce sunt oameni gospodari, casele lor îs numai de cărămidă și acoperite cu țiglă roșie. Să mai treacă multă apă pe râul Olăneștiului, până vom ajunge ca ei. Si nici atuncea.
- Ce săriși așa Gheorghe, poate nu m-ai înțeles tu bine dar ai dreptate. Tu văzuși multe că umblași printre ungureni și te-au dus nemții până în țara lor. Nu pot să nu-ți dau dreptate.
- N-am nevoie de dreptatea ta. Þineți-o. Hai Anico acasă, că mai avem treabă cu animalele!
Se sculă și plecă spre casă. Îl urmă și Anica. Aceasta mai putu sa-l audă pe Pantelimon: “Bă da țâfnos se făcu și ăsta”
Gheorghe sub țâfna pe care o arătase ascundea o oarecare bucurie pentru că era sigur că vecinii nu aflaseră despre plecarea băiatului lor. Din partea asta puteau fi liniștiți, nu trebuiau să răspundă în necunoștința de cauza unor întrebări despre Nae, de felul: “Unde vă plecă feciorul că îl văzui dis de dimineață cu geamantanul pe umăr”? De altfel nici nu știau încotro a apucat-o, a urcat dealul ca să se îndrepte spre gara de la Jiblea... ori a luat-o spre Vâlcea pe sosea? Vinerea și sâmbăta care a urmat au trecut mai ușor fiind destul de lucru. Anica a avut de melițat ceva cânepă, care s-a făcut mai târziu anul acesta, din cauza ploilor din primăvară, iar Gheorghe a cosit, ca niciodată așa târziu, în locul din Plai. Dacă va mai ține câteva zile vremea călduroasă, ca-n iulie, va face fân bun și de pe locul ăsta. De otavă nu crede că mai poate fi vorba. Despre Nae copiilor le-a spus că este plecat la Neica Pavel cu treburi. Tilicea cea mică era tare bucuroasă știind că de câte ori vine nen-so de undeva nu vine cu mâna goală. “oale ce-mi mai aduce de data asta? Eu aș vlea turtă dulce ori un cleion cu două capete unul loșu și altul albastlu” Când unul din frații mai mari catadicsea să-i răspundă răutăcios: „îți va aduce, mi-a spus el mie, găurile de la treizeci de covrigi și ți le va da numai dacă o să te urci în pod pe o scară fără trepte”, fetița începea să își lase buza și să zică printre suspine “Lasă că te spun eu lui taataa, șiiii ooo săți dea țieeeee!” “Dacă o să-mi dea o să am da tu tot fără o să rămâi”. Alte țipete și suspine. Numai după intervenția mamei, care trimitea pe cel ce provocase scandalul după apă sau lemne, lucrurile se mai linișteau. Dumineca a decurs în mod obișnuit, dimineața la biserică după amiaza cu odihna și cu bârfa la poartă. Luni, când tata se îndrepta cu carul cu boi spre locul din capul satului unde prinseră a se coace destul de bine prunele se întâlni cu Iorgu lui Bârlete, care era invidiat de toți bărbații din sat pentru că pe lângă gospodăria, destul de cuprinsă, era și salariat al poștei. Meseria asta de factor poștal îi aducea o leafă bună. Așa că Iorgu privindu-l cam de sus îi zise cu un ton aproape de poruncă:
- Măi Gheorghe, negreșit să vi cum s-o însera pe la mine. Ai o „ricomandată”. Dacă nu vi va trebui s-o „riturnez”.
Vru să-i spună că-i de datoria lui, de poștaș, să ducă scrisoarea „adrisantului”. Se pomeni însă zicând cu o voce destul de supusă:
-De la cine-i „ricomandata” frate Iorgule?-
-Crezi că eu am timp, să mă uit la toți „ispiditorii”. Și apoi legea nu-mi permite. Așa că hai diseara cum îți spusei
- Bine frate Iorgule, o să vin. Să ne vedem sănătoși.
- La buna vedere
Măi al dracului om! Dar nu-i bine sa te pui cu el. Bine le zice lui, lui taică-so, lui moșu-so și la toți ai lor Bârlete. I se potrivește mai bine decât Alexandrescu, cum îl striga la școală. Nu știu ce-o fi însemnând Bârlete, dar i se potrivește. Începu să fluiere apoio melodie veselă. Parcă i se luase o piatră de pe inimă. În curând va ști ce-i și cu băiatul cel mare. Numai de la el poate fi scrisoarea. S-ar întoarce să-și anunțe și femeia, dar nu-ți merge bine dacă te întorci din drum. Imediat i se strecură parcă o presimțire rea. Dacă scrisoarea este vre-o înștiințare că are ceva de plată fie pentru Nae, fie, doamne ferește, că nu i s-a ridicat ipoteca de pe pământ pentru banii împrumutați de la bancă cu ocazia construirii casei din băi. El a plătit toate ratele și dobânzile, are toate chitanțele, dar mai ști... dacă s-a făcut vreo încurcătură? Deh....n-are rost să-mi fac griji de pe acum. Voi vedea deseară despre ce este vorba. Bine ar fi să fie de la Nae cum mă gândii întâi.
Ziua trecu destul de greu cu gândul la scrisoare. Spre seară lăsă căruța cu calul în grija fetelor, iar el o luă pe o scurtătură spre casa lui Iorgu a lui Bârlete. îl văzu în curte trebăluind ceva pe lângă cotețul porcului. Strigă:
-Iorgule venii, bre, după cum zisăși azi dimineață.
Iorgu îl auzi și se îndreptă spre poarta. Nu-l pofti înăuntru, îl întrebă doar
- Ce-i cu tine Gheorghe, cu ce treabă pe aci?
- Venii cu treabă. Ști și tu. Dă-mi scrisoarea
- O bată-te să te bată acum îmi amintii. Stai un pic că nu-i așa de simplu cum crezi. Întâi trebuie să văd dacă n-am „ritornato”. Ș-apoi, de-i avea noroc să fie tot la mine, întâi trebuie să iscălești de primire, pe „broderolu cu ricomandate”
- Hai adu-o odată ca n-avusăși când s-o trimeți înapoi. Ș-apoi nu-mi făceai tu mie una ca asta că doar suntem de un leat și am fost în război împreună la aceiași companie.
- Știu Gheorghe, dar serviciu-i servici. Stai să mă duc să văd.
Dispăru pentru câteva minute în casă. Se întoarse cu geanta de poștaș, după umăr, îl pofti in curte, să șadă pe prispă, scoase scrisoarea din geantă și-l întrebă uitându-se pe spatele plicului:
-Cunoști pe cineva Nicolae Tomescu
- Dă-o încoace odată că n-am chef să mă joc cu tine. I-o smulse fără veste din mână.
- Stai bre că trebuie să „idenfitic” dacă chiar tu ești „adrisantu” că am răspundere.
- Fi-ț-ar răspnderea a dracului. Și plecă cu
P scrisoarea în mănă trântind portița după el.
- Stai măi Gheorghe că trebuie neapărat să ”iscrălești bordeloru de ricomandate”
- Să te speli pe cap cu el.
Când a ajuns acasa se înnoptase bine. Acum îi părea rău că n-a stat să semneze “broderolu” lui Iorgu. Ar fi știut, barem, de unde îi scrie băiatul. Va fi scris el pe plic, la expeditor, localitatea, dar nu poate vedea pe întuneric iar dacă l-ar fi scos în hodaia unde mâncau, ar fi văzut-o toți copiii, ori asta nu vroia. Vroia s-o citească singur, ori mai bine sa fie și Anica de față. După ce mâncară zise ca să audă toți
- Fiecare să-și termine treburile care le mai are și apoi să se culce că mâine avem treabă multă și de dimineață. Să nu mă faceți să zic de două ori. Tu, Anico, du-te în odaia de către uliță, aprinde lampa cea mare, da vezi șterge-i întâi sticla. Am să vin și eu că avem ceva de vorbit împreună.
Nu era ceva neobișnuit ca părinții să se retragă în odaia din față, dar aceasta se întâmpla destul de rar. Copiii știau că părinții când se retrăgeau, numai singuri în camera aceia, nu trebuiau deranjați pentru că luau hotărâri importante pe care ori cum le vor afla și ei, însă mai târziu. Apoi Gheorghe ieși se duse către grajd unde își făcu de lucru scoțând câteva lopeți de gunoi. Cînd observă lumina care bătea în pridvor, de la camera din față, se duse direct acolo. Anica ședea pe marginea patului. Îl întrebă numai decât:
- Ce e Gheorghe, ce se mai întâmplă. Astăzi toată ziua mi se zbătu a veste sprânciana stângă.
- Veste ți s-a vestit, veste vei avea. Primii scrisoare recomandată de la fii-tu cel mare. Se domni rău, stă de vorbă cu noi prin scrisori, și nu de orice fel, ci recomandate.
- Da lasă-l odată în pace, că cu tine seamănă, la d-alde astea, și nu mai mă fierbe atâta.
- Ști ce Anico, ia tu scrisoarea și citește-o tare să nu-mi mai pun eu ochelarii. Citește întâi pe dosul plicului să ne lămurim și noi unde a binevoit să ajungă dumnealui.
Anica primi cu măna aproape tremurândă plicul. Îl pipăi cu toate degetele, îl întoarse pe partea opusă adresei și silabisi Si..bi..u
- Am bănuit eu că acolo s-a dus. Și nici n-a făcut rău. Acolo îs oameni ca lumea. Am stat și eu acolo o zi când m-am întors din prinsoare de la nemți. După cum arată orașul și după cum vorbesc cei mai mulți oamenii ai zice că tot în Germania ești.
În timp ce bărbatul vorbea, depănând aduceri aminte, Anica desfăcu cu grijă plicul de unde scoase câteva foi mari, le dezdoi ușor și privi, fără să citească, prima filă. Cunoștea scrisul acesta ordonat, puțin aplecat spre dreapta. Cum să nu-l cunoască. Doar ea i-a șters de atâtea ori tăblița, punându-l să scrie și iar să scrie aceleași propoziții. Când copilul, care de altfel era foarte ascultător, începea să nu mai aibă răbdare și dădea semne de oboseală, ea începea un fel de joacă: „hai maică, să vedem mai pot eu sa scriu?” Îl punea să-i dicteze el, iar ea scria anume unele litere pocite, sărea unele ori punea cu dinadinsul altele care n-aveau ce căuta acolo. Copilul imediat își revenea, îi explica ce a greșit, și îi arăta “cum se face cum trebuie”
- Hai fă, Anico, ce ai înțepenit acolo, citește odată.
Anica începu să citească, cu o voce blândă, curgător, apăsând totuși pe fiecare cuvânt:

“Sibiu,la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului 1927”

Dragă Tată, scumpă mamă iubiții mei frați și surori
-
Mă adresez în primul rând dumitale tată rugându-te să mă ierți pentru necazul ce ți-l-am pricinuit prin plecarea mea, fără să am binecuvântarea ta care, acum îmi dau seama, ai făcut pentru mine cât n-ai făcut pentru toți frații și surorile mele la un loc. Oare ce să fac să mă poți ierta? La fel, gândul meu se îndreaptă și spre tine buna mea mamă care na-i meritat, nici pe departe să-ți fac una ca asta.
Aici bărbatul o întrerupse din citit.:
- Ia auzi, bre, la el, parcă ar fi , doamne iartă-mă, mortul care își cere iertăciuni prin gura popii. Zii mai departe
Anica își șterse ochii, cu un colț de năframă, apoi citi mai departe: „Acum îmi dau seama că tata a avut dreptate atunci când îmi dădea sfaturi care erau numai spre binele meu. Si acum aflați despre mine că am ajuns cu bine în acest frumos oraș. Un prieten de al meu, care mi-a fost coleg la școală normală, pe nume Viorel Șerb, mi-a promis că va veni cu mine la Revizoratul școlar și mă va prezenta unui unchi de al său care este subrevizor. Acesta îmi va găsi un post la una din școlile din acest județ. Dragă tată și mamă eu m-am gândit că este mai bine să fac serviciu undeva mai departe căci în satul tău, unde toți te știu de mic, nu poți fi respectat ca un adevărat învățator. Apoi m-am mai gândit, la spusele prietenului meu, că pe aici oamenii sunt mai buni gospodari,țin mai mult ca pe la noi la învățătura copiilor lor și, învățătorii au mai multe foloase după meseria lor. Eu am de gând ca imediat ce mi se va da un post să mă duc în satul acela și să-mi găsesc locuință. Dar despre toate acestea vom vorbi cât de curând, deoarece mă voi întoarce acasa după 1 septembrie și voi sta câteva zile cu voi pâna aproape de 15 când se deschid școlile și pe aicea. Atunci îmi voi lua și hainele groase pentru iarnă. Până la revederea noastră vă sărut mâinile la amândoi iar pe surorile și frații mei ii îmbrățișez cu dor.
Al dumneavoastră fiu și frate Nicolae Ghe. Tomescu.”
După ce Anica termină de citit se așternu o tăcere neobișnuit de lungă. Tatăl care era obișnuit să comenteze pe larg ori ce fapt mai ieșit din comun de data asta nu zise decât, parcă cu părere de rău, “se făcu băiat mare.” Imediat Anica completă :
- Mare și înțelept. Vezi cum are grijă de viitorul lui? N-a îndrăznit, sărăcuțul de el, să ne spună în față toate astea de teama să nu fim contra și să ne supere. De mult ți-am spus eu ca Nae e un copil foarte bun. Bun de pus pe rană. Toți oamenii din sat țin la el. Pentru fiecare are câte o vorba bună. De ceilalți copii ai noștrii ce să mai zic, se uită la el ca la un binefăcător, nu ar ieși din vorba lui pentru nimic în lume. Las că nici el n-ar avea ceva fără să împartă la toți.
- Așa o fi, precum zici, dar ii și încăpățânat din cale afară. Chiar dacă nu zice nimic când îi supărat pe cineva îl mănâncă pe acela numai din ochi. În momentele acelea, doamne ferește să izbucnească cu vorba ori cu fapta că-l face praf. Altfel are suflet bun, așa cum ai zis.
- Lasă că mai cunosc eu pe unul care seamănă leit cu el și-i aicea de fața.
- Cam multe ști matale. Dar eu îți spun una pe care s-o ți minte. La copii niciodată nu trebuie sa le cauți în coarne. Să-i pupi și sa-i mângâi numai în somn. Mi se pare mie ca cineva face altfel. Și pare-mi-se mie ca ii aicea de fața acea cineva
- Bine ca aflarăm unde este. Ajută-l doamne ca toate să-i iasă bine. Facă-se doamne voia ta