Era dimineață. Așa că am plecat să ma plimb. Pe strada mea, în jos.
Trebuia doar să fii atent cînd pășeșeti, pentru că era pavată cu ceasuri și nu era ușor să le ocolești limbile. Am trecut de gardul casei și am început să merg repede. În dreapta o fetiță ștergea vitrina unui magazin de dulciuri. Am salutat-o, deși nu-mi aminteam cum o cheamă. În stînga cineva își scosese mobila veche afară, în stradă. Poate că o schimbau. Am trecut repede apoi pe lîngă cimitir. Am salutat pe cineva, parcă. În dreapta era biserica. Preotul cînta pe scări. Nu-l știam prea bine. Am coborît mai repede. O femeie își prinsese tocul de la pantofi între două ceasuri și încerca să-l scoată. Mai departe, un copil care se juca șotron mi-a dat, în glumă, piatra să arunc. Am aruncat și împreuna am sărit cîteva ceasuri. Am păstrat piatra și am plecat mai departe. În stînga se deschidea o piață. Cîțiva cavaleri încercau să-mi vînda armurile lor. N-aveam destui arginți la mine. Strada părea tot mai abruptă. În dreapta erau păduri. În stînga nu mă uitam. Se însera deja cînd m-am oprit. Mă rătăcisem.
Nu vă supărați, l-am întrebat, puteți să-mi spuneți unde e strada mea?
Nu, nu știu, răspunse grăbit, dar v-a stat ceasul. Și plecă.
Înaintea mea se deschidea o stradă mai largă, care urca. Era pavată cu oameni. Un ceas ștergea o vitrină. Un altul își prinsese arătătoarele între doi bătrîni.
Am pornit pe stradă, în sus.