După ce ș-au luat rămas bun s-au urcat în căruță iar Biriș a dat bice calului. Au ajuns destul de repede în capul satului unde se făcea un drum la dreapta. După câtva timp calul încetini pasul deoarece acuma urca pieptiș un deal. Din drumul principal se desfăcea un altul mai îngust care ducea spre vii. Nae zise că ar vrea să vadă și el o vie de aproape.
- Haideți să mergem până la cea mai apropiată vie. O să stăm vre-o jumătate de ceas la umbra vreunui nuc.
- Și „o să mâncăm din brișcă” ce ne-o pus nevastă-mea, Lenuța. Cred că avem pită cu slănină, brânză și ceapă ori vre-o altă legumă, îl completă Biriș. Acesta nu uită să mai adauge că a avut grijă să mai pună și o „fele” de rachiu și un litru de vin, nu de alta dar pe dealurile astea nu se găsesc izvoare. Și vitelor le este greu, d-apoi oamenilor. Numai de nu s-ar fi oprit viile că atunci vom avea de a face cu jutarii.
- Cum este cu opritul și ce-i cu jutarii, cine-s ăștia? Se interesă Nae.
Îi răspunse tot Biriș:
- Obiceiul este ca nimeni, nici chiar proprietarul, nu mai are voie să intre în vii de la începutul toamnei și până la cules, care începe întotdeauna la cincisprezece octombrie. Cei care, proprietari fiind, au nevoie să intre în propria vie, trebuie să prezinte jutarilor, adică paznicilor, un bilet ștampilat și semnat de primar. Cei care nu au bilet și totuși intră în vii riscă chiar să fie împușcați de acești jutari. Împușcătura nu este așa de periculoasă, pe cât este de dureroasă. Și asta pentru că în loc de alice cartușul este încărcat de obicei cu sare. Îți închipui ce arsuri îți provoacă sarea care îți intră sub piele chiar în cantitate foarte mica. Așa că dacă ne ies jutarii înainte trebuie să fim foarte atenți cum vorbim cu ei și cum ne comportăm.
Tot vorbind între ei se apropiară de via din margine. Dintre copaci ieși un om care strigă cu o voce pătrunzătoare: „Stați pe loc. Nu mai înaintați. Scoateți și arătați-mi țidula”. Biriș răspunse: „nu suntem din partea locului. Mergem în satul Veseud. Vrem numai sa stăm la umbra unui pom și să mâncam.”
- Trageți dumneavoastră căruța sub nucul din margine. Vă văd domni, îți fi de la Ocna ori poate chiar din Sibii. Vă las sub nuc deoarece este pe pământul meu. Fără țidulă n-ar trebui să vă las deloc.
- Apoi bade să ne ierți. Eu sunt din Hașag. Și la noi se închid viile, dar numai după întâi septembrie. Dumnealor sunt din Sibiu. Îi duc la Veseud unde au o treaba cu deschiderea școlilor. Sunt mai mari peste învățători, adică inspectori.
- Așa a fi precum zici dumneata. Dar la noi se închid viile imediat după Sfânta Mărie. Când umblam eu la școala veneau inspectori da, mai mult, numai la examene. Și inspectorii erau popi ori chiar protopopi. Acum vad că s-o schimbat. Nici dascălii nu mai cânta la biserică, așa ca mai demult, nici oamenii din sat nu mai plătesc pentru dascăl, pentru lemne la școală și la dascăl, nici inspectorii nu mai sunt fețe bisericești. Sunt niște domni foarte tineri așa ca dumnealor. Nu știu dacă-i bine. Parcă era alt respect când îl vedeai pe popa că intra în școală și vorbește cu dascălul. Și noi copiii și dascălul parcă eram mărunți în fața popii când ne întreba de una și de alta, ori se uita cum scriem, cum zicem Tatăl nostru și Împărate Ceresc ori Crezul. D-apoi când venea protopopul la examene. Se aduna toata Gheurușa, și se îmbrăcau oamenii în haine de sărbătoare, măcar că era zi de lucru. Vă spui eu că nu mai este nici un respect acum, mai ales când învățătorul, noi îi zicem tot dascăl, se ceartă cu popa. Așa ceva nu se pomenea mai demult. Să mă iertați că va spun, mă uit la domni care ziceți că sunt inspectori. Sunt așa de tineri că eu mă întreb ce respect are față de ei doamna noastră învățătoare. Doamna Ioanovici, că așa o cheamă, le-ar putea fi mamă la amândoi domnii inspectori. Dacă în locul lor ar fi protopopul cum l-ar asculta și nu i-ar ieșii din cuvânt, nu numai doamna noastră învățătoare dar și dascălii cu păr alb. Dar vai de mine, m-am luat cu vorba și nu vă las să vă hodiniți, și poate, să mâncați ceva.
- Nu-i nimica bade. Îmi plăcu ce spuseși și cred că și camarazilor mei. îi răspunse Nae
- Apoi dumneata nu ești de pe la noi. După cum vorbești bag mâna în foc că ești regățean.
- Ai nimerit-o. Dar să ști că eu sunt sigur că și dumneata ești.
- N-ai nimerit-o. De când mă știu îs tot de aici, la fel au fost și muma și tata și moșii mei.
- Ba am nimerit-o că și eu și dumneata trăim în Regatul României
- No, dacă o iei așa, ai dreptate dragă domnule.
În timpul discuției dintre cei doi Biris așeză merindele pe un ștergar curat, scoase sticla de rachiu și trei păhăruțe. Îl poftiră să bea și pe jutar. Acesta nu refuză. Nu refuză nici al doilea pahar, dar de mâncare nu vru să se atingă. Dispăru apoi câteva minute bune și se întoarse ținând ceva în poalele cămășii. Puse apoi pe ștergar câțiva struguri mari și verzi.
- Vă rog să gustați. Nu vă gândiți că vă dau dintr-o vie pe care trebuie s-o păzesc și, vezi doamne, am luat din ea păgubind pe vreun proprietar. Păzească sfântul. De altfel acuma în august nici nu veți găsi, oricât ați căuta, struguri copți V-am adus din via mea unde am vre-o trei butuci, foarte vărateci, din soiul ăsta Numai eu primarul, și alți vre-o doi sau trei români avem vie pe dealul ăsta. Celelalte sunt ale sașilor. Nu vă uitați nici că strugurii sunt verzi. Gustați-i și simțiți-le gustul.
Nae gustă primul. În gură și apoi, parcă în tot corpul, îi pătrunse un gust pe care nu-l mai simțise niciodată. Îi era totuși foarte cunoscut și pentru un moment nu știu de ce gustul acesta îi aduce aminte de o zi de duminică, ori poate de marile sărbători, când mergea la biserică. După câteva clipe se dumiri, dar nu de tot. Gustul parcă se transformă în miros și mirosul era al busuiocului. Mai rupse o boabă o strânse între degete și o mirosii. Nasul nu distinse mirosul. Mirosul era în gust. Gustul mirosea a busuioc. Își exprimă cu voce tare plăcerea gustului. Ceilalți erau în cunoștință de cauză. Mai mâncaseră struguri de busuioc. Ba Radu îi spuse că, dincolo de munți, în vechiul regat, li se spune struguri de tămâioasă. Zise apoi că vinul de busuioc îi unul din cele mai bune pe care le-a băut și că de părerea lui sunt și alți cunoscători în ale vinului
- Ai dreptate domnule, interveni jutarul. Dacă n-ar fi așa de bun n-ar fi sădit popii de la Blaj zeci de iugăre. Cât vezi cu ochii, pe un deal, îs numai butuci de viță de asta. Acum vre-o șase ori șepte ani am fost la un târg la Blaj și am văzut cu ochii mei. Am cumpărat atunci, de la un om de acolo, vre-o doisprezece butuci de astfel de viță. Zicea cel de la care am cumpărat că îi are de la un popă călugăr care i-are fi adus tocmai din Italia unde a fost să se închine la Papa de la Roma. Popii din Blaj sunt un fel de papistași atâta doar că fac slujbele și au posturile ca și noi. Dumnezeu știe cum s-au papistășit popii de pe acolo. Când te uiți la ei nu se deosebesc cu nimic de ai noștri. Apoi continuă: S-au prins numai șase butuci. Anul trecut au rodit pentru prima oară, dar mai slab. Anul ăsta a dat dumnezeu de au rodit mai bine. Un butuc care îi mai la margine și îi toată ziua în soare are struguri copți. De la el v-am adus strugurii aceștia.
- Au fost foarte buni bade, zise Nae. O să-mi aduc întotdeauna aminte de dumneata.
- Dacă nu în fiecare zi, sigur atunci când mănâncă struguri, completă zâmbind Radu.
După ce Biriș strânse masa își luară rămas bun de la omul care păzea viile de pe acel deal, urcară în căruță și plecară mai departe. Într-o jumătate de oră coborâră celălalt versant al dealului poposind în Veseud. Satul, așezat între dealuri, ca într-o căldare, îi plăcu lui Naie. Aici nu găsiră pe nimeni la primărie. Și celelalte case ale satului păreau pustii. Ca și în celelalte două sate în care fuseseră, în dimineața asta, se vede o delimitare clară între partea locuită de sași și cea locuită de români. Naie remarcă, celorlalți doi, arhitectura caselor săsești care puteau fi asemuite cu mici fortărețe priveghiate de fortăreața mai mare care era biserica. Biserica românilor, cu mult mai mică, lăsa să se vadă în jurul ei mulțimea crucilor de lemn. Ea veghea, de pe înălțime, casele românilor, înconjurate de garduri mici, unele de scândură dar cele mai multe de spini, în așa fel puși încât nu ar fi putut trece nimeni peste ele fără a-și produce zgârieturi zdravene.
Aflară de la omul de serviciu al primăriei că primarul împreună cu notarul au trebuit sa plece de dimineață la reședința plasei, în legătură cu noul registru de impuneri, și că nu vor sosi de acolo decât seara târziu. L-au găsit însa pe bătrânul învățător Popovici. Acesta era de mai mulți ani la pensie. Nu auzea bine așa că nu răspundea la întrebări ci povestea el, ceea ce credea că a fost întrebat. Aflară, astfel, că fiul său cel mic tocmai s-a însurat, în dumineca dinaintea postului Sfintei Marii, și că a plecat, mai mare rușinea, să locuiască la casa nevestei în satul de peste deal în Ștenia. Nu stătea el bine aici în Veseud? N-avea casa părintească încăpătoare să stea nu numai cu muierea care, fie vorba intre noi, îi numai o mână de om cu un cap chiar mai mică decât dumnealui( în acel moment îl arătă pe Naie) da și cu slugile și copiii pe care-i vor avea? N-avea el post bun de învățător aci unde copii sunt destul de mulți și oameni cu dare de mână? S-o dus în Ștenia unde aproape fiecare casă în loc de podele de scândură are pe jos pământ bătucit iar pe acoperiș paie, încât doamne ferește de vre-un incendiu. Îi drept că Miron îi și acolo învățător dar copii îi va aduna într-o casă prăpădită, ca toate casele de pe acolo. O să vadă el pe dracu la iarnă, că a auzit că așa zisa școală n-are nici sobă. Și apoi cine va veni în locul lui Miron aici în satul ăsta care îi cu câteva trepte mai sus decât Ștenia. Poate vre-un amărât de regățean. A auzit el că s-a umplut Ardealul de regățeni de parcă ai noștri ar fi nimeni în drum. Am ori n-am dreptate domnilor? Nu așteptă, dar nici nu primi, răspuns la întrebare. Continuă tot el zicând că parcă era mai bine pe vremea drăguțului de împărat. Ce era dacă trebuiau copii să învețe și ungurește. Că doar și el a învățat limba asta și tot nu s-o prins de el decât câteva cuvinte. Mai știe el și tatăl nostru pe ungurește ba chiar și imnul îl știe să-l cânte, dar pe românește, și începu să cânte pițigăiat:? „Þine-l doamne pe împăăăăraaat….”
Primul se sculă Radu, apoi ca la o comandă și ceilalți doi. Au ieșit repede din curte în timp ce domnul Popovici cânta cu însuflețire imnul fostului imperiu dualist.
- Am nimerit-o prost cu domnul învățător, remarcă Naie. Ãsta seamănă cu unul Melinte, prostul satului din Muiereasca, care tot așa mi-a împuiat capul cu fel de fel de prostii mai zilele trecute. Și de el am scăpat cu fuga. Dar ăla era un sărman țăran oligofren din născare. Uite ce poate face vârsta dintr-un om care a fost întreg la cap.
- Uni zic că n-a fost niciodată întreg la minte și că acuma, odată cu vârsta doar i s-ar fi agravat prostia zise Biriș.
- Proști îs cei ce vorbesc astfel, zise Radu. Învățătorul Popovici este cunoscut și recunoscut de intelectualii români, din Sibiu și poate și mai de departe, ca un patriot care a pus interesele nației mai presus decât ale sale. Începând cu anul 1914, și poate chiar mai devreme, i-a învățat pe școlari, și chiar pe părinții unora, cântece patriotice precum Deșteaptă-te române, Marșul lui Iancu și chiar Imnul regal românesc. Cinci căruțe cu câte doi cai a dus la Copșa mică la sfârșitul lui noiembrie 1918 treizeci de bărbați de toate vârstele. În frunte lor era domnul Popovici. De la Copșa s-au suit în tren. Până la Alba Iulia au cântat întruna cântece patriotice. De la gară și până la cetatea unde au fost trași pe roată Horia și Crișan iar Cloșca s-a spânzurat, cu baierele opincilor, au mers încolonați cântând pe trei voci, așa cum au fost învățați de domnul învățător. Lumea se dădea la o parte și le făcea loc aplaudându-i. În fața corului de bărbați, îmbrăcați în haine de sărbătoare, duce o pancartă cu numele satului, Veseud, un copil de vre-o zece doisprezece ani îmbrăcat și el în costum național. Era copilul mai mic al învățătorului, Miron, cel dus, la nevastă, peste deal în Ștenia.
- Păi tocmai de aceia zic unii că n-a fost niciodată întreg la minte. În loc să-și vadă de familia și de interesele sale, să-și cumpere și el ceva pământ și să-l muncească ori să-l dea în parte cum au făcut toți cei de teapa lui, și-i pot mulțumi lui dumnezeu că le merge bine, el nu! El mai bine stătea cu o gazetă ori cu o carte în mână. Când mergea la Sibiu, în loc să dea o raită prin târgul porcilor ori prin târgul de bucate, el se ducea la teatru săsesc să se uite la comediile alea spuse și cântate în nemțește și acum mai pe urmă se ducea la cinematograf. Ori toate astea costă destul de mult. Unde mai pui că îi abonat la vre-o câteva gazete. În loc să-și fi crescut copiii cu lapte de la vaca lui, cu carne de la porcul lui, cu pită din grâul lui el toate astea le cumpăra din simbrie, care nu era chiar așa de mare. A avut noroc însă de copii buni. Au învățat bine pe la școli. Cel mare este preot, aci în sat, iar de cel mic, de Miron, știți până acum câte ceva. Dacă pe cel mic la purtat, în plină iarnă pe la Alba Iulia pe cel mare, pe Gheorghe, la dus când nu împlinise nici patrusprezece ani pe la Cluj, când s-a dus împreună cu alții, vezi doamne, să-i scape din închisoarea ungurească pe cei care au scris împăratului de la Viena împotriva ungurilor de la Buda Pesta. Ce i-o fi trebuit să intre într-o afacere ca asta eu nu știu. De aci i s-a tras apoi o condamnare, de vreo câțiva ani, la închisoare. E drept n-a stat închis decât vreo trei luni dar a trebuit să plătească, amărâtul, și cincizeci de coroane amendă. Se poate spune că și-a căutat sărăcia cu lumânarea.
- Domnule Biriș dumneata vorbești de parcă ești împotriva celor care prin activitatea lor au căutat și au reușit, într-o oarecare măsură, să ridice acest popor năcăjt de la condiția de slugă la conștiința drepturilor pe care le merită din plin. Nu-ți dai dumneata seama că oameni ca el au făcut posibilă nașterea României mari de astăzi?. Ce s-ar fi ales de noi ăștia trei, care discutăm acum, dacă n-ar fi existat oamenii aceștia care și-au făcut datoria față de cei din rândul cărora au ieșit ?
- Vorbe, vorbe, domnule Radu. Cei mici să-și vadă întâi de năcazurile lor și abia pe urmă, după ce se vor fi ajuns, să se gândească la alții.
- Dumneata așa vorbești de parcă Domnul nostru Isus Hristos le-ar fi propovăduit oamenilor, prin Sfintele Evanghelii, nu să se iubească și să se ajute unii pe alții ci mai întâi să se îmbogățească.
- Apoi, domnule Nae, dacă mă iei cu chestiuni de astea, popești, eu nu mai am ce să zic. Dar eu tot cred că învățătorul, ca și popa, trebuie să fie pentru oamenii din sat un îndrumător dar nu numai cu vorba. Oamenii văzând că învățătorului și popii le merge bine să facă și ei ca aceștia pentru a le merge și lor bine.
- Din ceea ce spui dumneata ar reieși că poporul de rând n-are o judecată morală. Dacă observă că unii conducători ai lor se îmbogățesc pe căi necinstite ar trebui să facă și el la fel. Cred că oamenii de rând, în marea lor majoritate, au o judecată și o comportare morală altfel n-ar fi scornit ei zicala „Nu fă ce face popa ci fă ce zice popa”. Desigur că în zicală are în vedere pe niște popi, mai puțini la număr, care nu au o comportare morală.
Tot discutând, aproape tot timpul în contradictoriu, căruța îi purta pe un platou drept. Cât puteai privi cu ochii nu se vedeau decât tarlale, cu miriște. Pe unele miriști începuse să înverzească trifoiul ori lucerna care au fost semănate odată cu ovăzul ori orzul. Miriștile mai noi erau cele unde fusese semănat grâul. În câteva locuri loturile erau negre, cu brazde drepte, semn ca se începuseră arăturile de toamnă. Pe câteva tarlale se aflau doar puține fire de cânepă lăsate pentru sămânță. Un vântuleț cald începu sa adie. Umbra calului se vedea foarte mare, semn că soarele trecuse de multă vreme de crucea amiezii. Pe nesimțite drumul începu să coboare, la început foarte domol, apoi din ce în ce mai tare. Calul se opri fără nici o intervenție din partea omului. Stătu așa ținând cu greu căruța până ce Biriș cobori și trecu în urma ei. Întoarse chiar capul sa vadă dacă stăpânul pune lanțul la roată pentru a o înfrâna. Abia când fu sigur că roata a înfrânat căruța Zmeu își destinse mușchii și se odihni.
- Înțelept animal, remarcă Radu.
- Se vede ca a avut, de tânăr, stăpâni ca lumea, continua Nae.
După câteva minute căruța porni din nou. Intrară într-un tunel de verdeață. Umbra salcâmilor, de pe o parte și alta, era atât de deasă încât părea că amurgul, dinaintea nopții, pusese stăpânire pe drum. Trecerea aceasta brusca de la căldura de vară și soare strălucitor la răcoarea și întunecimea dată de desimea salcâmilor îi făcu pe cei trei sa se înfioare. Calul mări pasul spre a ajunge cât mai repede la lumina care se vedea la câțiva zeci de metri mai încolo. Ieșiră din întunecimea ce li s-a ivit în plină zi. Lumina soarelui părea acum mult mai puternica iar căldura mai blândă de cum fusese sus pe platou. Nu departe se zărea o casă mica, acoperita cu țigla roșie, și cu tencuiala văruită în alb. Pe lângă ea șoseaua pietruita traversa linia ferată. Era cantonul de la Halta Veseud cum se vedea scris cu alb pe o tablă neagră. Barierele de pe o parte și alta a liniei ferate erau ridicate ceia ce însemna că trenul nu era pe aproape.
S-au despărțit de Biriș după câteva ezitări din partea acestuia. Vroia să pară că ar mai vrea sa stea cu „noii prieteni” până aceștia se vor urca în trenul ce-i va duce spre Sibiu. Pe de altă parte Radu se gândea că Biris așteaptă o oarecare plată pentru drumul făcut. Radu încercă sa rezolve, cât mai repede, situația ivită:
- Domnule Biris eu împreună cu prietenul meu vă mulțumim foarte mult pentru osteneala dumneavoastră de a ne transporta atâta cale, pentru interesele noastre derivate din interesele învățământului din această parte a regatului român. Fiți domnule învățător sincer și, fără nici o opreliște, spuneți-ne care este suma pe care v-o datorăm pentru osteneala calului și a dumneavoastră. Împreună cu amicul meu avem alocați din partea forului pe care îl reprezentam o mică suma de bani pentru deplasarea noastră. Așa încât nu vă sfiiți și spuneți pretențiile dumneavoastră. Noi am fi plătit oricărui căruțaș o sumă care ni s-ar fi părut rezonabila. Îndrăzniți, așa dar, și ne spuneți pretențiile dumneavoastră.
- Vai de mine domnule coleg. Cum puteți să-mi spuneți mie astfel de lucruri? Eu vă consider, pe domniile voastre, ca pe niște colegi și ,dacă nu vă supărați, chiar ca pe niște prieteni mai tineri. Sunt deosebit de onorat, și vă rog să mă credeți pe cuvânt că și soția mea simte la fel, că ați venit în casa noastră. Nu-mi datorați nimic. Dimpotrivă eu mă simt onorat și totodată bucuros că am petrecut câteva ceasuri cu niște intelectuali. Vă dați seama că trăiesc numai printre țărani. Voi, dacă va pot spune astfel, mi-ați adus aminte de faptul că am condiție de intelectual, că și eu la vârsta voastră eram la fel de entuziasmat pentru binele poporului. Altele erau însă vremurile de atunci. Dacă ar fi fost ca cele de acum eram și eu, poate, pe undeva chiar mai sus de județ.
După astfel de amabilități Biriș plecă dar nu înainte ca semnalul de plecarea trenului din Șeica Mare să fi fost dat. În cel mult zece minute personalul de pe ruta Copșa Mică Sibiu trebuia sa sosească în Halta Veseud. Văzându-se singuri au făcut mare haz de frazele sforăitoare pe care le-a debitat Biris precum și de răspunsurile pe măsura date de Radu. S-au distrat mai ales de formulările lui Biris atunci când acesta vroia sa fie considerat prietenul lor.
- Oare ce a vrut sa spună că „la vârsta noastră suntem entuziasmați pentru binele poporului ?”
- Eu cred ca ar face face față, cu vocabularul pe care îl are, în politică la cel mai înalt nivel.
- Mie îmi pare rău ca nu am talent de scriitor. Din discuția voastră ași fi scos niște replici pentru o piesa de teatru care ar fi întrecut ori care alta piesă a lui Caragiale.
- Nu ar fi destul numai talentul, măi Nicule. Ar fi trebuit să trăiești printre ardeleni pentru a ajunge un Caragiale a lor. Să ști că și noi am avea nevoie de un Caragiale al nostru.
Au ajuns spre seară în Sibiu. Tramvaiul i-a purtat până aproape de internatul unde Nae avea să mai doarmă o noapte. Nu au urcat direct. Au trecut podul Cibinului și au pătruns într-o mică bodegă. Cele câteva mese, luminate de un bec electric, erau ocupate de oameni ce păreau obosiți. Unii aveau în față câte o halbă cu bere, alții câte un țoi cu rachiu.
- Sunt muncitori de la Atelierul lui Rieger. Se vede treaba că astăzi a fost zi de leafă de sunt așa de mulți
Tocmai s-a eliberat o masă așa că au putut să se așeze. Imediat a apărut un om mic, gras și cu mustață, cu un șorț alb, probabil patronul. Au fost repede serviți cu câte o halba de bere. Pentru mititei au trebuit să aștepte mai mult deoarece grătarul era rece. Înfometați, cum erau, nu aveau chef de vorbă. A trebuit vrând, nevrând să asculte voci de la alte mese. Cineva se plângea de condițiile în care locuia. Nu mai putea sta acolo, pe „Ulița Lungă”, cu nevasta și cu cei patru copii. Stăpânul casei vroia să mărească chiria cu toate ca locuiau într-o singura cameră, care mai înainte era grajd. Ușa camerei dădea direct în curte și era a vechiului grajd încât nevasta nu mai avea cum să mai astupe găurile pe care intra vântul. Acum mai este cum este, dar ce se vor face la iarna. Lemnele sunt scumpe și chiar de ar reuși sa le cumpere nu ar avea unde să le țină deoarece stăpânul nu le dă voie să țină nimic în curte. Cum nu s-ar întoarce în Călvaser, acasă, daca ar avea numai vreo doua iugăre de pământ. Soacra sa, din Alghi, i-ar primi în casă cu condiția să-i lucreze pământul, în parte, dar lui îi este frică că nu se va înțelege cu ea. Nu s-a înțeles ea nici cu bărbatul său căruia , se pare, de aici i s-a tras moartea.
- Așa că aștept, doamne iartă-mă, să-mi moară soacra ca să mă mut în casa ei și să lucrez pământul care i se cuvine neveste-mi. Dar până atunci mai este și trebuie să-mi înec necazul în băutura
- Ba te-i îneca de tot și or rămâne necazurile numai pe nevastă și copii.
Apoi i se adresă unul de la altă masă.
- Dacă aveai ceva bani puși deoparte puteai acum să iei și tu în concesiune, de la domnul Lebu, un teren pe mai nimic și să te apuci și să-ți faci casă. La început o cămăruță, mai bună ca grajdul în care stai, și apoi tot anul să mai adaugi câte ceva
- Lasă mai Vasile că de vorbit îi ușor. Tu ai casă de la tatăl tău și de când ai moștenit-o n-ai bătut un cui la ea. Nu-mi da tu mie lecții. Și apoi cum o să vin de acolo, de la mama dracului, la Atelierele Rieger ?
- Că la „Chefere” nu-i putea găsi de lucru? Au nevoie de oameni. Da acolo se interesează de ei înainte de a-i angaja. Pe băutori nu-i ia nimeni, poate doar la hămăleală prin gară ori la încărcat și descărcat vagoane. Acolo nu-ți dă leafa pe lună. Îți face socoteala cât ai încărcat ori descărcat și mai încolo pace bună. Și nu toata ziua ai de lucru. Mai mult n-ai decât ai.
Între timp în încăpere își făcu loc un miros îmbietor de carne condimentata care se frigea. Disputa cu privire la situația locativă a muncitorului de la atelierele Riger încetă. Pe rând, fiind ora mesei, își goliră paharele, trecură pe la jupân plătiră și apoi plecară pe la casele lor. Cei doi s-au văzut singuri în local în fața unei farfurii adânci plină cu mititei. Pe o altă farfurie erau bucăți mari de pâine iar pe o alta o salată de roșii castraveți și ceapă. Printre înghițituri Radu făcu observația că printre puținele lucruri bune venite de la regățenii din sud sunt și acești mititei. Le zice mititei dar sunt buni să fie cât mai lungi și dacă se poate și groși. Mai zicea Radu ca acești regățeni au făcut mititeii dintr-o greșeală. Nici nu s-a gândit acel hangiu care a uitat să cumpere mațe, pentru cârnăciorii ce-i prepara, ce va ieși pentru viitorime din greșeala sa. Și uite așa tot mâncând și tot vorbind au reușit să termine conținutul farfuriei adânci. Au comandat apoi o baterie de vin de Târnave. Încet, încet micul local se umple din nou de lume. Erau cam aceiași care plecaseră cu o ora înainte. Poate să mănânce acasă.
La un moment dat se auzi, de afară, un sunet de vioară. Sunetul se transformă într-o melodie tărăgănată, tristă și liniștitoare în același timp. Ușa se deschise, intră o fetiță pirpirie iar după ea un bărbat înalt cu gâtul gros și umerii lați. Ochii îi erau de statuie, bulbucați și albi. Vioara scotea în continuare melodia tristă. Primul lucru pe care-l observă Nae erau degetele violonistului, deosebit de groase, aproape butucănoase. Se miră, în sinea lui, cum putea stoarce din coardele viorii o melodie atât de curată, note atât de sensibile, cu astfel de degete. Se miră și mai mult când violonistul schimbând ritmul începu o melodie săltăreață. Cântă apoi un ceardaș după care urma Marșul lui Iancu. Fetița îl împinse apoi spre o masă liberă de lângă ușă unde orbul se așeză pe unul din cele doua scaune. Cu o cutie metalică în mână fetița trecu pe la fiecare masă. De câte ori se auzea zornăit de monedă, în cutie, orbul întorcea capul în partea aceia și îl inclina în semn de mulțumire. Atât Radu cât și Nae aruncară pe rând în cutie mai multe monede încât cutia zornăi tare. De data aceasta orbul se sculă în picioare și mulțumi dând din cap în direcția lor. Fetița se apropie de orb si-i dădu cutia. Acesta îi vărsă conținutul, în traista ce o purta după gat. Apoi birtașul veni la masa cântărețului orb aducând un păhărel de rachiu și trei covrigi. Orbul îi mulțumii:
- Să-ți dea Dumnezeu sănătate și să te răsplătească însutit Miruțe
- Și dumneata să fi sănătos bade Aritoane. Nu mă ocolii mai ales sâmbăta și duminica.
Naie și Radu se ridicară de la masă, plătiră și au fost conduși până la ușă cu rugămintea de a mai reveni. Urmă ca a doua zi Nae să plece acasă cu trenul de opt și treizeci de minute.
A doua zi la șapte părăsiră internatul. Nae cu lădița în mână îl conduse pe Radu până la Revizorat apoi, de aici, pe lângă Biserica Ursulinelor se îndreptă spre gară. Își lua bilet până la Râmnicul Vâlcea. Mai era o jumătate de ora până la plecarea trenului așa că se mai plimbă prin fața gării. Un tânăr înalt, brunet cu o mustață subțire, bine aranjata, purtând o umbrela neagră în mână se apropie de el adresându-i-se:
- Domnule, nu păreți a fi de prin partea locului. Dacă schimbați trenul în Sibiu și mai aveți câteva ore libere eu va pot fi de folos arătându-va splendorile acestui oraș.
- Nu domnule. Sunt de câteva zile în Sibiu și am vizitat și unele sate din împrejurimi. Va mulțumesc pentru bunele intenții dar la opt și treizeci am tren spre Râmnicul Vâlcea.
- Și în cazul acesta vă pot fi de folos. Tocmai mi-a sosit un prieten cu trenul de noapte din Râmnicul Vâlcea. Mi-a spus că pe acolo plouă grozav de tare. Cum sunteți îmbrăcat ușor și văd că nu aveți umbrelă, noi pe aici îi zicem parapleu adică apărător de ploaie, vă propun să cumpărați această umbrelă. În prăvălie costa pe puțin 120 de lei. Eu v-o dau doar cu 5o. Adevărat chilipir pentru dumneavoastră. Poftiți, uitați-va la ea, apăsați numai pe butonul acesta și veți vedea cât de automat se deschide.
Naie observa că tânărul care vorbea cu el se uita neliniștit în toate părțile. Luă umbrela în mână și încercă sa găsească butonul, când din apropiere auzi un strigăt: „Puneți mâna pe hoț. Nu-l lăsați să scape” În aceiași secundă tânărul o zbughi ca din pușcă lăsându-l cu umbrela în mână. Abia atunci își dădu seama cu cine avusese de a face și se gândi rapid că și el este în primejdie deoarece obiectul din mâna sa era de furat. Vru să-l arunce. Dar în felul acesta s-ar fi dat de gol. Automat băgă umbrela sub haină, luă lădița, ieși pe peron luându-se după mulțimea în care se aflau și câțiva olteni care nu puteau fi confundați datorita cămășilor, opincilor și papornițelor ce le purtau. Se urcă în primul vagon de clasa a treia de după locomotivă, sa fie cât mai departe de cei care îl urmăreau pe hoț și cât mai aproape de casă. Nu coborî la Jiblea, unde se urcase la plecare, ci la Vâlcea