a doua zi am citit în ziar:
“Poliția și-a făcut datoria. Un individ neidentificat încă a murit subit într-un apartament dintr-o zonă periferică. În urma cercetărilor s-a constatat că numitul Ștefan Doru Dăncuș locuia ilegal în România. Timp de mai mulți ani, el a indus în eroare autoritățile, folosind o identitate falsă. Probele descoperite până acum îl indică drept autor al altercației mondiale din acest an. Cercetările continuă.”
“Cadavrul unui bărbat în vârstă de 33 de ani a fost descoperit noaptea trecută pe strada Bucovinei din Capitală, în urma unei descinderi fulger a unui echipaj al Poliției care bănuia de mai multă vreme că acesta se ascunde de autorități, după ce a declanșat binecunoscuta criză planetară denumită de oamenii de știință – cea “a omului bun”. Cauzele morții sale rămân deocamdată învăluite în mister. Cercetările continuă.”
Toate spuse impersonal și sacadat de Andreea Esca – PRO TV.
P.S. Azi s-a deschis Casa Memorială “Dăncuș”. Turme de vizitatori intră zilnic între zidurile transparente, să-l cunoască mai bine pe ăla care a declanșat un val de teroare mondială cu simpla prezență. Se rostesc fraze pompoase, vorbitorii se înneacă în aprecieri laudative, lumea a luat-o pe calea cea dreaptă.
„Sacrificiul poetului, copii, nu este unul demonstrativ, ci se afirmă prin conotația sa universală. Avem de-a face cu un scriitor fugitiv, nemarcat de orânduirea operei literare cu care suntem obișnuiți, avem de analizat o entitate nocivă speciei noastre care, în lipsă de altceva, ne-a catalogat drept nefaști, inoportuni și idioți. Din fericire pentru noi, serviciile secrete și oamenii de știință au împiedicat răspândirea scrierilor sale dar, ca dovadă că libertatea individului și drepturile omului sunt respectate, au permis această Casă Memorială “Dăncuș”, exemplu grăitor și de netăgăduit al faptului că traversăm o epocă de mari împliniri umanitare și civilizaționiste. A fost Ștefan Doru Dăncuș un erou, un spirit vizionar, copii?” întreabă profe-soara grăsuță, cu părul numai bucle și spray frumos mirositor. “Nuuuuuuuuu”, răspund în cor toți învățăceii mei.

“Pelerinajele la Casa Memorială “Dăncuș” încep să-și piardă audiența, spune un comunicat remis redacției noastre de Agenția Mediafax. Celebrul Ștefan Doru Dăncuș, autor a numeroase atentate la liniștea și supușenia cetățeanului de rând a fost trecut în Cartea Neagră a Nesiguranței Umane, alături de Alexandru Macedon, Napoleon Bonaparte, Mahomed, Hitler, Stalin, Ceaușescu, Isus, Dumnezeu și dracu. Suntem în măsură să vă informăm că, în urma unei hotărâri pe care autoritățile locale au luat-o cu unanimitate de voturi, Casa a fost închisă și urmează a fi demolată în curând. Martori oculari care au fost la fața locului, susțin că, în ultimele zile în care casa a fost deschisă vizitatorilor, au observat în vitrinele oficiale un manuscris inexistent până atunci din care reproducem:
“acum sunt bătrân și bogat Doamne
sunt unul din cei mai mari scriitori ai pământului
am lăsat cu limbă de moarte să mă îngroape
lângă Tine – în mormântul acesta frumos
ca un templu – cu placă din beton
și băncuță pentru reculegere.
vor veni să ne viziteze turiștii și tinerele speranțe
ale poeziei
cu ghizi pătrunși de importanță
am creat și locuri de muncă
și sentiment național
și operă nemuritoare
cineva “de la cultură” va citi cu voce gravă
pentru numeroasa și înfiorata asistență
(unii lăcrimând fotogenic
alții încremeniți în
cuviincioase poziții):
AICI ODIHNESC:
DOMNUL DUMNEZEUL NOSTRU
STÃPÂNUL LUMII ȘI AL UNIVERSULUI
ȘI:
POETUL ȘTEFAN DORU DÃNCUȘ
NÃSCUT LA: 4 AUGUST 1968
DECEDAT LA: 5 SEPTEMBRIE 1998
DORMIÞI ÎN PACE!
FIE-VÃ ÞÃRÂNA UȘOARÃ!
Specialiștii chemați să dezlege misterul au interzis accesul publicului în incinta Casei urmând ca, după finalizarea expertizelor, să explice într-o conferință de presă ce a determinat apariția bruscă în România a acestui neobișnuit document”.
Impersonal, scurt și sacadat, Andreea Esca – PRO TV.
Vă mulțumim și vă invităm să urmăriți în continuare emisiunile noastre.

E o dimineață în care aș sta și m-aș îmbăta metodic, nelăsând lucidă nici măcar o hematie a sângelui. Trăiesc o catastrofă personală ca – de altfel – toată lumea. Prea am fost împotriva curentului, prea mi s-au părut acțiunile omenirii niște jocuri simple, prea am râs de goana societății spre idealuri minore. E cazul să mă încrunt și eu, să am griji, probleme, situații de rezolvat, să mă trezesc temător și crispat în fața zilei ce începe. E cazul să nu mai râd, e timpul să mă adaptez răutății generale, să trepidez orgiastic atunci când calc în picioare pe cineva. A venit vremea să fiu ca ei, să cârtesc împotriva conducătorilor, să mă încui în casă și să nu primesc colindători de Crăciun, să zugrăvesc toată viața săli de clasă și să sap șanțuri, să mă las de scris – asta va atrage după sine în mod sigur tendința de-a citi ziarele – să arunc la gunoi paginile de până acum, discketele si CD-urile pe care mi-am înregistrat cărțile, să mă holbez la televizor în fiecare seară și să mă minunez când aud la știri că există noi boli incurabile, că s-a aprobat euthanasia și clonarea țesuturilor umane. Să-mi spună nevasta să nu mai beau, că trebuie să plătim chirie, taxe comunale și să răspund acelei femei că, dacă înainte beam pentru că eram scriitor, acum beau pentru că așa fac toți bărbații care lucrează ca muncitori necalificați, vin seara de la lucru, mâncarea e caldă, nevasta e disponibilă, totul e în regulă, am fost adus la ascultare.
Să nu mai beau – că taxe, chirie, telefon și zăpadă pe acoperișuri. Să nu mai merg împotriva curentului, să nu insist în definitivarea prostiei mele, să sap șanțuri și să vopsesc geamurile sălilor de clasă. Așa-i moda astăzi, pe pământ. Să torn vreo doi, trei sau patru copii care să reprezinte împlinirea mea pe viață, să le aduc seara, când vin de la lucru, salam și pâine.
Sunt înnegurat și nu mă aștept la înțelegere din partea nimănui. Crispat și spăimos, cu fruntea încrețită de probleme și grija zilei de mâine, beau lichidul amar și am radio-ul deschis. Mă ratez. Ai un bărbat bețiv, i se spune soției la lucru, la mașinile de cusut ale firmei, ea acceptă situația, asta e, va ține casa toată viața, compătimită și ajutată de colegele de serviciu, copiii vor crește și mă vor privi ca pe un netrebnic, ceea ce am și fost, de fapt.
Viața-i simplă, dă-le-ncolo de complicații, să spun prietenului (prietenilor) cărora le fac cinste cu bere (e rândul meu).
Nu mi-a plăcut niciodată fotbalul. A venit vremea să merg la meciuri “cu băieții”, să fac scandal în familie dacă nu am bani de bilet la stadion, s-o oblig pe nevastă-mea să împrumute de unde știe bani pentru fotbal și bere “cu băieții”. Nu, să nu uit, să-i mai trag și câte-o bătaie din când în când, să știe că are bărbat.
Rahat. Viață de impostor, anii trec, îmbătrânesc, ajung nici măcar pensionar (firmele unde am lucrat o viață nu mi-au făcut carte de muncă), nevasta îmi dă în fiecare zi de mâncare, am trăit ca un secvențial exemplar! îmi vine să strig, n-am creat probleme societății, n-am scris nimic împotriva curentului, am viețuit conform planului, întrețineți-mă că-s bătrân, dați-mi cupoane pentru căldură și abonamente cu tarif redus pe mijloacele de transport în comun, am fost ascultător, n-am călcat pe bec, am citit ziarele o viață, m-am dus la meciurile de fotbal și am discutat despre curve “cu băieții”.
Rahat. E dimineață și mă îmbăt metodic, insistent, sunt un individ pe cale de-a se rata, țelurile mele sunt de-acum simple, nu-i greu să fii săpător de șanțuri, i-am lăsat pe alții să fie intelectuali de marcă, pe încăpățânații și meticuloșii timpului ăstuia dezaxat, am renunțat, gata cu ambiția și orgoliul, e prima mea zi în care conștientizez simplitatea, în care îmi cunosc viitorul și doresc să nu se mai termine. Dar nu, de mâine voi fi muncitorul umil care ascultă de șefi, care poate fi tras la răspundere, care face case pentru alții și pentru un salariu de mizerie, care nu poate ieși din mâzga șanțurilor, care își bate uneori nevasta pentru vinovății închipuite, care n-are de dat explicații, care trăiește și moare necunoscut, nevăzut, neluat în calcul de omenire, lipsit de onestitate și mai ales de încăpățânare și ambiție, un ins provizoriu ca toți ceilalți ce formează, în sens larg, societatea.
Iubesc această imagine multicoloră a deznădejdii, o ador, mă confund cu ea, mi-ar face plăcere să mă ofer lumii ca o perfectă expresie a delăsării și înregimentării.

Realitatea e, însă, dură. Soția mea e studentă, aseară am pregătit-o pentru examenul la filozofie, am stat până târziu în noapte. N-am mai făcut dragoste, a spus că e obosită. Așa am învățat să spunem, ca-n filme; m-am gândit că da, avem cu toții obligații, inclusiv eu și ea, că e un privilegiu să dormi alături de un raft de cărți, cu el te poți culca la nesfârșit. Soția mea a plecat la facultate deja, când m-am trezit și m-am spălat pe față mi-am remarcat ridurile și părul rar, o să înnebunesc dacă mă voi ocupa în continuare de probleme importante, benefice pentru omenire.
Azi mi-am luat liber, în țara asta e voie. Prin 1990 furam becuri din scările blocurilor și le vindeam cu 25 de lei (pâinea costa 8). În 1995 eram căsătorit, începusem să fac copii. În 2000 eram divorțat, căutat de poliție pentru neplata pensiei alimentare. Aveam altă soție, alte gânduri, alte planuri de viitor. În 2001 am ziua asta liberă și tendința de-a fugi de realizarea socio-profesională imediată. Caut cu disperare tragismul, această nuanță a disperării îmi lipsește din ce în ce mai mult. Sufăr și-i invidiez pe cerșetorii orașului în care locuiesc. Cioran n-a fost deloc prost când a zis: “La ce bun să părăsești Coasta Boacii?” E clar că asta se datorează piedicilor puse demersului meu de un adversar prea slab dar, conform uzanțelor, lupta te fortifică, e de la sine înțeles că nu-mi voi lăsa baltă varianta, deși e posibil să nu conving prea multă lume.
Opțiunea mea, cred, este minoră în raport cu deciziile ce se iau în marile săli internaționale în care domnii vin la costum și cravată și-și dau cu presupusul asupra viitorului omenirii. Individual, n-ai cum te opune acestor domni distinși, la costum, cravată, mașină, hotel. Cărțile nu mai produc opinie de masă, se consumă în cerc închis, n-au audiență, îți faci dușmani dacă scrii cărți: e posibil să fii un scriitor mai mare decât altul iar acela te va urî de moarte.
Curios, unii rezistă acestor presiuni, mai mult decât atât, au nevoie de ele ca peștele de apă. Ei sunt cei care câștigă – supraviețuitorii, adaptabilii, continuatorii omenirii în orice condiții, rezistă oricăror dezinsecții, dezinfecții sau deratizări. Ei găsesc în permanență scuze și soluții. Ei nu concep să piardă o zi lângă sticla de alcool, ei au de lucru, au de pus lumea la punct. Maniaci. Ei sunt chemații, aleșii să prizeze drogul care te face important, au umplut holurile tuturor instituțiilor importante, ei au în ochi pierderea conștientă a identității, ei sunt încrengătura biologică ce guvernează: alfa și omega. Cu ei poți câștiga sau poți pierde, depinde de clauzele alianței.
Suntem pierduți. Suntem la mâna lor organizardă. Suntem trimiși la săpat șanțuri și la renovat școli în care Alina Raluca Popa ia nota 3 la geografie. Sau minus patru. Gata cu noi – cu mine. Am consumat ultimul gram de luciditate. Sunt muncitor necalificat, merg la meciuri de fotbal, la bere “cu băieții”, îmi bat uneori nevasta și tot uneori, mai prind câte-o curvă. În timpul liber, practic filozofia, un hobby costisitor, de altfel. Nu există un exemplar uman mai ascultător și mai echilibrat ca mine: riduri, frunte încrețită, chiar și rictus. Televizor, gaz, baie, salam.
“Freedom” – Tina Turner. Texte. “Frunză verde de dai n-ai/ Ia nu da să vezi cum ai”. Freedom. Școli înalte.

Am băut cafea în dimineața aceea și s-a pornit o ploaie măruntă care mi-a dat peste cap toate planurile. Am renunțat la plecatul în oraș, dezorientându-mi femeia care aștepta în hol să mă încalț. Sunt zile în care nu mă mai interesează absolut nimic din ceea ce societatea denumește “realizare profesională”. Sunt atât de mic și autentic încât am senzația ciudată că sunt om și în nici un caz altceva.
Zilele acestea îmi fac bine, mă energizează, mă pregătesc pentru celelalte, acelea în care trebuie să interacționez cu regulile de comportament civilizat ale societății. În hol, femeia mea a înțeles totul, și-a dat jos haina groasă, “o să fac o baie”, a spus. Iată o decizie înțeleaptă care, practicată la nivel general, ar face din femeie un exemplar reușit al evoluției de tip Darwin. De ce rămân ele la stadiul de “Vechiul Testament”? Din pudoare, cred. De ce iau ele decizii înțelepte în dimineți în care plouă și asculți muzică liniștită? Ce-ar mai fi de spus?
S-a umplut lumea de povești sau “vise”, cum le spune Sorin Comoroșan, unul din puținii mei apropiați. E plin eterul de dedicații, scriitorii și poeții își dedică unul altuia cuvinte, muncitorii – unul altuia – minute în plus de muncă. Trăim într-o zonă a dedicației generalizate. Ne spunem unii altora povești frumoase, suntem buni și frumoși și tot ceea ce credem e în beneficiul aproapelui nostru, începând de la banul aruncat cerșetorului și terminând cu bomba atomică. Noi vrem să ne facem aproapele fericit. De aici până la idolatrie nu mai e decât un pas, iar noi l-am făcut. Încercând să-i facem bine aproapelui, însă, îl excludem pe Dumnezeu. Îl anihilăm; îl forțăm pe acest “aproape” să accepte binele pe care i-l dorim din tot sufletul, îl îndepărtăm de la ideea de suferință pură, îi extirpăm acest organ ce reprezintă un surplus pentru corpul lui. Practicăm treaba asta de milenii și încă n-am reușit o operație completă. Din această cauză, omenirea nu s-a stins încă, e marcată de neîmplinire, de nereușită, deziluziile sunt perene, fiecare generație trebuie să-și încerce șansa de a-și ferici aproapele, de-a folosi laserul sau țesuturile clonate în impresionanta chirurgie ce ar trebui să elimine definitiv suferința. Fiecare generație dă greș, cu toate că uriașele cunoștințe genetice sunt lăsate cu strașnică limbă de moarte din tată-n fiu. Fericirea aproapelui nostru este țelul nostru cel mai înalt, suntem mai presus de porunca “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”: noi îl idolatrizăm. El înțelege acest lucru și ne linge recunoscător pantofii.
Nu sunt disponibil astăzi. Nu mai pot lucra astăzi în folosul aproapelui meu. Plouă. Muzică. Să-mi aprind o țigară. Să nu mai dau telefoane pentru scuzele de rigoare. Sunt un Mefisto sărac cu duhul, doctor fără de arginți. Aproapele meu va muri pe masa de operație, am epuizat toate cunoștințele transmise de-a lungul mileniilor. Sărac dar curat.
Dar și aproapele acesta are posibilitatea unei opțiuni proprii. Dacă nu se va lăsa sedus de o existență la întâmplare, va alege moartea ca argument suprem al vieții,
Ceea ce vă dorim și vouă
Și întregii familii.
La revedere