Intru mutual.
Icoane pe pereți în liniște thanatică. Funambulesc. Rânduri-rânduri de scaune de la mijlocul naosului până la ușă, cu spătarul întors la altar. Oameni cu fețe livide, într-o nemișcare maladivă, cetățeni ai acestui protovis, așteaptă să inceapă Procesul. Privesc drept în peretele din fața lor, fantoșe într-o hipnoză transcedentală, in deux-pièce-uri de duzină.
Văd un loc liber in ultimul rând. Rămân în picioare lângă el…. Îmi repugnă roșiatica lui culoare, de cireș amar plin de sevă. Îmi taie respirația mecanismul ăsta stricat! Parcă au rămas toți fără baterie ! S-a topit bateria în ei și le-a ars mațele! Disting o băbuță cu o fetiță printre participanți și îmi spun că ar trebui să mă așez. Din spate o voce viscerală cheamă pe doamna de lângă mine. Fără a-și schimba mimica, robotic, se ridică și pleacă. Mă așez și aștept și eu, în rând cu lumea. Sentința? Cine știe… De ce să risc să se uite toți urât la mine?
Mă strigă un coleg scund si cu mustață din capătul celălalt de naos. ( De fapt singurul coleg pe care îl am. Venisem la școală.) Stă pe o masă nudă.
- Rămâi la concert? Vin toți băieții.
- Când începe?
Se uită la ceasul de la mână.
- Acum un sfert de oră.
Pe fundal apare o femeie tânară, împlinită dar cu fața de copil, pe care n-am văzut-o niciodată. E oprită în fața mesei, privindu-mă ca și cum ar fi pe punctul de a mă înjura:
- Ești idioată? Nu ințelegi? Nu ți-e rușine să nu mă saluți?
- Sar’mâna!
Mă simt bizar, într-un univers cel puțin straniu, în care încerc să par exuberantă în degringoladă și să mențin comunicarea cu colegul M., cu care de altfel abia am schimbat câteva vorbe in 18 ani.
Ieșim amândoi în hol să vedem ce fac “băieții”. Sunt toți in negru. Se pregătesc să cânte. Îmi dau cu mâna prin păr și îl simt încâlcit. Parcă mi-ar fi scuipat Dumnezeu Orbit în vârfu` capului. Ieșim pe scările amfiteatrului.
-Sper să nu întârzie!...spune el. Mâine nu mă trezesc la opt. Sunt obosit…M-a obosit Mess-ul, dracu` să-l ia! Se suprapun toate vocile în conferință…. Nu am înțeles …. Sau poate zgomotul mașinilor… Dar nici nu trebuie să merg la biserică la opt. Merg la două. Doar e duminică.
Îmi dă un evantai de plastic, decorat cu flori colorate, stupide…Trompetă de bazar. La bază are lipit un carnețel buretat.
Vin fetele din pauză. Întreb dacă are cineva un pieptene, apoi văd scămoșat, printre sticle sparte de bere blondă, in fața scărilor școlii, unul pe care îl căutam demult. Verde. Și mama il căuta, dar a rămas făra dinți. Îmi aruncă I hohotind prostește o borsetă plină cu piepteni. Aleg unul negru. Între timp încep clopotele sa bată infernal in creieri.
- E timpul! Grabește-te! Începe ora…
Intrăm în liceu.
Sala goală. Nici un scaun cu vopsea ieftină. Nici un artefact uman. Aceleași icoane….același altar…sub pereți canapele cu broderii orientale. Preotul apare așezat pe un tron sculptat în prezbiteriu. La stânga și la dreapta alte scaune încrustate în lemn, în care așteaptă “băieții”. Sufocant aer. Curge spre vid. Ce noroc cu evantaiul! Kitch- kitch, dar util!
Nu cântă nimeni. Încercăm să ne adunăm pe canapele. Sunt prea mici. Doar eu, M si fetele în tot liceul…Așteptăm…așteptăm… Chiar și clopotele s-au plictisit și au tăcut. Nu mai bate nimeni din palme.
Prietena îmi studiază mișcarea evanescentă a evantaiului.
- Să-mi scrii!
- Iți scriu…
- Pot sa deschid carnețelul?
Îl desface.
- Nu are foi!
- Nu are foi…e doar o imitație….